Stăteam singură pe malul mării, cu vântul aducându-mi tot nisipul in păr. Era toamnă şi plaja era goală, câţiva pescăruşi zburând doar din când în când. Cerul era plin de nori şi frigul era parcă palbabil, dar eu stăteam doar în acea rochiţă ce i-a plăcut atăt de mult şi visam. Visam că vara nu s-a terminat şi nici nu se va termina, că el nu a plecat şi că mi-a mai lăsat măcar cântecele la chitară. Dar mă minţeam singură: plecase şi lăsase în urma lui un gol imens. Mi-a luat tot: visele, soarele, bronzul, chitara, plimbările pe faleză, versurile...Tot. Şi eu am rămas goală în faţa unei mări vineţii, cu nisipul rece lipindu-mi-se de obrajii uzi.
M-am ridicat, cu tot sufletul strâns în privire, şi m-am îndreptat spre fosta noastră terasă. Şi acolo era gol. Aşa că m-am dus spre dig, unde speram să revăd tot ce s-a petrecut în ultima noastră seară. Dar amintirile erau la fel de reci ca şi stabilopozii şi nu reuşeau să reînvie vara, doar redeşteptau în mine sentimente furtunoase. Eram de nedespărţit, în fiecare zi înotam împreună sub apă şi ne jucam cu căluţii-de-mare, ne iubeam ca doi copii şi atunci când ploua şi toată lumea fugea de pe plajă, noi stăteam şi râdeam, stârnind mai tare furtuna. Îmi cânta în fiecare seară la chitară şi tot în fiece seară eu îi spuneam poveşti cu final fericit şi totul părea un vis nemaivăzut. Şi s-a sfârşit totuşi într-o noapte rece de septembrie. Mi-a spus că se întoarce acasă, uitând că eu nici nu ştiam unde locuieşte şi că ne promiseserăm că acasă va fi de acum doar la mare, m-a asigurat că nu mă va uita, fiindcă am fost marea lui iubire, că îl voi găsi mereu în fiecare val al mării. Şi a avut dreptate, chiar a plecat, dar sunt sigură că nu mă mai ştie...Şi nu pot să cred că ultimul sărut s-a stins atât de repede în nisip, că ultima îmbrăţişare nu mai e doar a mea, ci e a întregii plaje, că focul şi toate cântecele au fost îngropate pe fundul mării. Şi nu pot să cred că e toamnă şi eu sunt goală de orice speranţă şi încă aştept în Vama Veche să îmi regăsesc perechea.
Se înserase deja şi frigul se înteţise. Dar cum, aşa cum îmi spunea mereu, "sunt o nebună minunată", m-am gândit să înot, fiindcă mi-a promis că îl voi găsi în fiecare val al mării. Şi m-am aruncat în apa aceea vânăta şi rece, neţinând cont de nimic. Şi l-am regăsit. Era acolo, întreg, cu acelaşi păr blond şi cu ochii mari, verzi, şi cu zâmbetul copilăresc. Era în fiecare cal-de-mare pe care îl găseam. Şi am fost atât de fericită, încât am uitat să mai ies la suprafaţă. Am adormit acolo, în marea albastră şi aproape îngheţată, cu zâmbetul mult-iubit lângă inima mea...
M-am trezit a doua zi dimineaţă pe nisip, cu rochia sfâşiată lângă mine şi cu pielea încreţită. Soarele îşi plimba razele pe trupul meu alb şi înfrigurat şi eu zâmbeam. Totuşi, nu-mi puteam da seama cum am ajuns acolo, fiindcă eram aproape sigură că eu adormisem în mare alături de iubitul meu blond. Dar când m-am ridicat în lumina soarelui, l-am zărit şi am ştiut că el m-a salvat. Un micuţ cal-de-mare stătea întins pe rochiţa mea şi era stins...Murise ca să ma reînvie pe mine. L-am luat în palmă şi l-am sărutat, după care am îmbrătişat pentru ultima oara marea sărată şi parcă acum dureroasă. Şi am plecat, lăsându-mi în urmă iubirea stinsă într-un amurg vânăt de septembrie...
Floarea din asfalt
Acum 2 săptămâni
