năpârlire

Să te reconstruieşti pe tine însăţi e un proces lung, dureros, greu. Îmi tai braţele spre a le-nlocui cu aripi, picioarele spre a le modela întru pedalat pe un monociclu suspendat între zgârie-nori, îmi scot ochii ca să văd mai clar şi inima ca să pot iubi cu adevărat.
Simt că mă pierd pe mine însămi ca să îmi găsesc sufletul. Îmi alunecă printre degete amintiri, fotografii cu zâmbetul meu peste care timpul a trecut fără să lase urme, filmări de când eram naivă şi fericită, prieteni, scrisori, umbre. Într-un moment sunt hotărâtă, gata să înving în lupta cu mine însămi, curajoasă şi neînfricată în faţa schimbărilor ireversibile pe care le am de înfăptuit, pentru ca, în clipa următoare, să plâng cu lacrimi de crocodil dorurile pe care nu le am încă şi să vorbesc despre dureri pe care nu le simt. Îmi rup, cu bună ştiinţă şi deplin asumat, bucăţi din suflet, ca să le ascund prin plicuri vechi sau prin foldere uitate şi, din când în când, să le găsesc, întâmplător, şi să mă adâncesc în nostalgii cu miros de ceai negru, dintr-acela de care nu mai am voie să beau, şi cu gust de ciocolată amăruie cu merişoare şi de întâiul şi timidul "Te iubesc". Nu mai e vorba de faptul că am crescut, că am ajuns, peste noapte şi prin vis, în clasa a doisprezecea, că apasă responsabilităţi grele pe umerii mei slăbiţi şi se prefigurează un orizont al despărţirilor... E vorba că ştiu ce e important pentru mine, pentru desăvârşirea mea, pentru ca să îmi continui calea spre Cer, însă e incredibil de greu să îmi mişc picioarele, ştiind că, la fiecare pas către însfinţire, mai renunţ la un prieten pe care speram să-l am alături pentru totdeauna, mai pierd o întrezărire de posibile amintiri prea nebuneşti, mai calc peste un hohot de râs nefondat, peste un cadou pe care nu-l voi mai primi niciodată, peste rămăşiţele unei pasiuni ce credeam că va arde veşnic sau peste iţele unei legături destrămate de maturizări în direcţii diferite, poate chiar opuse. Se dă o luptă crâncenă în mine însămi, între viziunea Veşniciei şi tentaţia prezentului, între sine şi Sine, între mlaştina ce mă trage înspre adâncuri de deznădejde şi păcat şi promisiunea unui Cer senin. Sunt legată în nişte lanţuri a căror cheie o deţin, dar mi-e frică, mult prea frică să o folosesc.
Nu pot să trag haina Nesfârşitului peste un suflet mult prea ponosit şi înecat în propriile-i sfârşituri. Trebuie să-mi desfac, vas de sânge cu vas de sânge, capilar cu capilar, celulă epitelială cu celulă epitelială, ţesut sufletesc hialin cu ţesut sufletesc hialin, pielea veche, de nebunie, zbucium şi tresărire, pielea arsă de soare şi sărutată de buze ce acum mi-s străine, pielea ce-a cunoscut mângâieri şi palme, pielea zgâriată şi cicatrizată, pielea ce încă sângerează în unele locuri... Trebuie să năpârlesc. Să mă îmbrac în haina cea nouă, frumos mirositoare, albă, în haină de lumină. Dar dacă mă va arde prea tare lumina aceasta şi mă voi preface-n scrum?
Aşa că rămân pe jumătate dezbrăcată. Cu o mână îmi dau jos pielea de pe partea stângă a fiinţei, cu cealaltă trag, încetişor, cu grijă, haina de lumină, pe partea dreaptă a totului meu. Nu mai am, însă, mâini să mângâi. Năpârlirea nu durează o veşnicie, durează până când învăţ să iubesc. Dar oare nu ne ia o veşnicie să ştim, pe deplin, asta?