Wishlist

Vin Sărbătorile, vin! S-a sfârşit o toamnă plină de iubire căzută odată cu frunzele, de vise ascunse în vânt şi de copilărie închisă în picăturile de ploaie. O toamnă în care m-am îndrăgostit, m-am maturizat, am cunoscut oameni cu suflet frumos, am legat prietenii care sper că vor dăinui prin ierni grele şi veri cu nopţi albe, am crezut, m-am îndoit, am căzut, m-am ridicat şi, într-un final, m-am apropiat mai mult de Cer.
A venit acum timpul să îndepărtez toate grijile cotidiene, să iert tot răul ce mi-a fost făcut şi să cer iertare pentru toate suferinţele pricinuite, să îmi iau toate visele în braţe, să mă uit spre capătul orizontului, acolo unde e drumul spre Polul Nord, şi să scriu lista mea cu dorinţe pentru Moş Crăciun, scrisoarea cu cadourile pe care aş vrea să le primesc de la el şi de la Moş Nicolae, atâta timp cât îngerul meu păzitor le va spune că am fost cuminte. Aşa că...

Dragă Moş Nicolae, iubite Moş Crăciun,
Poate că voi fi judecată de oamenii prea maturi şi mi se va spune că sunt mare, nu mai trebuie să vă scriu, pot obţine tot ce îmi doresc singură. Dar nu e deloc aşa. Încă am nevoie de voi, mereu voi avea, pentru că dacă nu reuşesc nimic din tot ceea ce îmi propun să obţin de-a lungul unui an, pot încă să sper că Moşul îmi va aduce în dar. Aşa că, deoarece e deja 1 decembrie şi nu mai e tare multă vreme până când veţi sosi, am să vă spun ceea ce mi-aş dori eu pentru acest Crăciun. Sper că nu vă cer prea mult, că puteţi să vă împărţiţi sarcinile ca să mă faceţi fericită. Vă rog mult de tot...
Îmi doresc sănătate sufletească, mai întâi, apoi trupească. Putere, ca să pot îndura orice greutate, fie ea palpabilă sau nu. Curaj, ca să pot alerga cu braţele deschise spre viaţă, fără să îmi fie frică de răni sau bătălii pierdute. Înţelepciune, ca să accept Voia Lui Dumnezeu, deşi este peste puterile mele de înţelegere, şi să o împlinesc. Bunătate, ca să fiu OM în adevăratul sens al cuvântului şi să ajut toată lumea din jur. Răbdare, ca să îmi aştept cuminte dragostea. Voinţă, ca să pot împlini tot ceea ce ştiu că pot face şi chiar mai mult de atât. Perseverenţă, ca să nu mă las doborâtă de obstacole, ci să îmi urmez Calea până la capăt. Smerenie, ca să fiu cu adevărat o fiică de preot şi să îmi înving orgoliul imens. Blândeţe, ca să îi tratez pe toţi cu atenţie, să am grijă să nu rănesc pe nimeni şi să nu mai spun cuvinte care dor. Copilărie, ca să mă pot bucura mereu de lucrurile mărunte. Nădejde, ca să pot spera mereu că visele mi se vor îndeplini la timpul cuvenit. Credinţă în Dumnezeu, în mine şi în cei din jur, fiindcă fără ea, nu pot fi nimic. Iubire, ca să pot oferi tuturor un zâmbet, un gând frumos şi o părticică de fericire, dar, mai ales, ca să mă pot mântui. V-aş mai ruga să încercaţi să mi-l aduceţi pe Făt-Frumos, pentru că mi-e dor de el, deşi nu îl cunosc încă...
Sper că nu e prea lungă lista. Nu v-am cerut jucării, pentru că am destule. Poate ar trebui să îmi aduceţi, însă, mai multă minte. Totodată, nu ar strica o carte frumoasă sau o bicicletă. Însă aceste lucruri nu sunt necesare imediat. Pot trăi fără ele încă multă vreme... Dar iubirea nu poate să mai lipsească din viaţa mea.
Vă mulţumesc din toată inima şi vă rog să nu mă uitaţi...

Cu drag,
un copil ce îşi trăieşte jumătatea lui de timp... Petra Ioana.

...veşti:)

Mâine plec la Festivalul "Unitate şi prietenie" de la Alba Iulia. 300 de cercetaşi, o sală de sport, multe ateliere, orientări, proiecte şi cântece. Prietenii legate seara, poveşti lungi, depănări de amintiri... Cercetăşie. Aşa că vă las cu bine şi cu un cântec frumos. Un sfârşit de săptămână minunat! Sper ca măcar pe acesta să-l primesc...

Jumătate de timp..

Timpul trece... Iremediabil, irecuperabil. Şi ceea ce scriu nu e o filozofie asupra timpului. Sunt destui oameni acreditaţi să scrie despre aceste lucruri care au dat dintotdeauna de gândit celor care aşteaptă de la viaţă mai mult decât un simplu trai... Ceea ce scriu, e un fragment din sufletul meu de acum şi din vechime. E despre timpul meu, pe care-l simt trecând incomplet. E despre viaţa pe care o trăiesc doar pe jumătate.
S-a sfârşit şi toamna aceasta. Au căzut toate frunzele, s-au adunat în sufletul meu şi îmi strigă că trebuie să le împart cu cineva, sunt prea multe doar pentru mine însămi. Dar nu am cu cine, aşa că le adun în adâncul inimii, unele peste altele, aşezând acolo şi toate celelalte trăiri ale mele, copleşitoare pentru o singură fiinţă.
Oare cum ar fi dacă am putea salva fiecare moment undeva, dacă am închide ermetic fiecare clipă din viaţa noastră? Primul pas, primul cuvânt, primii amici de joacă, prima căzătură cu bicicleta, prima zi de şcoală, prima carte citită, primele gânduri despre iubire, primul prieten, primele certuri cu cei dragi ţie, primele lacrimi care nu se pot stăvili, prima plimbare sub clar de lună, primul an de liceu, primele crize de adolescenţă, primele nopţi nedormite, primele îndoieli, prima vacanţă petrecută cu prietenii, prima întâlnire cu marea, prima iubire...
Eu le-aş încuia pe toate într-o cutie verde, pe care cresc ghiocei şi flori de nu-mă-uita. Apoi, aş pune cheia bine de tot, pe cel mai înalt raft al minţii mele şi mi-aş petrece toată viaţa ştiind că, într-o zi, tot ceea ce am trăit te aşteaptă. Dar nu pot face asta... sunt doar un om.
Aşa că trebuie să planific lucruri, să îndeplinesc sarcini, să mă bucur de surprize, să zâmbesc, să plâng, să iubesc, fără ca toate aceste lucruri să fie, cândva, împărţite cu tine. Nu vei şti niciodată cum m-am simţit după prima despărţire, sau cum am zburdat de fericire după primul zbor. E imposibil să salvez timpul pe care îl trăiesc singură, oricât de plin de întâmplări mi s-ar părea; el rămâne un timp gol pe jumătate, un timp care se iroseşte. Fiecare lucru pe care îl fac fără tine aici e, de fapt, un timp pierdut pentru veşnicie.
Aş opri ceasul la miezul nopţii şi aş visa că îmi pierd cutia verde pe treptele unui castel... Ai veni, mi-ai da cutia înapoi, dar eu te-aş refuza. Ţi-aş întinde, în schimb, cheia ei, o cheie suplă, delicată, din argint, iar tu ai deschide cutiuţa cu grijă, aşteptând să auzi un vals în surdină. În loc de vals, te-ar izbi, pe rând, primul meu hohot de râs, primele mele cuvinte spuse din suflet şi primul "te iubesc". Te-ai mira, la început, apoi ai râde cu sufletul meu, trăind împreună toată viaţa mea până în acel moment. La sfârşit, mi-ai întinde şi tu cutia ta, care e albastră şi plină de lumină, iar eu, curioasă, aş trece, alături de tine, prin toate visele tale sfărâmate, prin fiecare ceas petrecut alături de prietenii tăi, prin primul tău drum pe munte, prin prima ta lecţie de şofat, prin primele tale lacrimi de băiat încăpăţânat, prin prima suferinţă din dragoste şi prin primele versuri scrise pentru o fată, prin prima ceartă tată-fiu şi prin tot procesul tău de maturizare. La sfârşit, am simţi amândoi că timpul nostru e, acum, complet. Că nimic din ceea ce am făcut nu a rămas trăit doar pe jumătate.
Dar nu pot face asta. Pot doar să aştept, cu răbdare şi nădejde, să apari. Până când vei veni, viaţa va trece pe lângă mine, lăsând doar câteva urme dureroase în suflet şi multe riduri pe chip. Iar atunci când mă vei vedea pentru întâia oară, vei şti că sunt a ta fiindcă te voi privi într-un fel aparte... cu ochii mari, închizând în ei toate clipele irosite, mici precum nişte boabe de rouă în faţa veşniciei pe care o vom petrece împreună.

Remember Orşova

Tocmai am scăpat şi de teza la chimie [sper ca după ce îmi aduce rezultatul, să spun că am scăpat cu bine]. Aşa că mi-am făcut timp să îmi pun în ordine amintirile destul de confuze din excursie [şi nu, nu am consumat decât maaaxim trei guri de vin roşu şi vreo două de vin alb] şi am reuşit să reproduc, imaginar, tot firul lung şi plin de evenimente al escapadei noastre pe malul Dunării.
În ziua cu pricina [mai precis, 29 octombrie], am dat un test la informatică din teorie, am admirat baschetbaliştii şcolii în toată splendoarea lor şi am compus un cântec cu şi despre mine. Apoi, am plecat acasă după doar două ore petrecute în incinta minunatei noastre Bastilii, ca să ne pregătim frumos-frumuşel bagajele. Cu vreo jumătate de oră înainte de plecare, Joy s-a prezentat la mine acasă, cu bagajul ei cu tot, ca să ne luăm zborul împreună. Am pupat-o frumos pe bunica, pe mămica şi pe frăţiori şi am plecat.
La autocar, dăm peste copii şi părinţi, numai noi două singure. Ne instalăm în pe locurile din faţă, cele din spate fiind ocupate de cei din 12 B, mai ajung lângă noi şi doi rătăciţi seniori [Ilea şi Mihai], se face prezenţa şi pornim la drum. La început, nu prea povestim noi, că deh, suntem timizi... Dar apoi începem şi nu ne mai oprim. Aflăm o grămadă de detalii incitante despre dragostea noastră, despre medicină, profi, râdem cu gurile până la urechi, mâncăm biscuiţi buni de la Plus şi, într-un final, pe nocturnă, ajungem la pensiune. Debarcarea, instalarea în camere, buzna pe balcon, că deh, e cer frumos, noapte frumoasă etc. Povestim, mâncăm.. apare dirigu' să ne anunţe că avem loc de party la parter... noi ne repezim la duş ca să putem coborî unde sunt şi ceilalţi, deci distracţia. Dar ne întindem prea mult la duş, îmbrăcat, aranjat etc., aşa că începem să cântăm la chitară la noi în apartament [da, aveam un apartament pentru cinci fete:)]. Descoperim, apoi, că putem sări dintr-un balcon în altul, ne plimbăm şi, într-un final, decidem să coborâm, cu chitară cu tot. Ajungem la sala fantastică, unde erau înşiraţi, proaspăt spălaţi şi aranjaţi, băieţii din 12 B. Îl atragem pe dirigu' la masa noastră cu chitara Luisei, ne aşezăm eu, Ozana, Luisa şi Joy, alături de Patri, Nora, Maria şi Raul [unicul băiat din cei trei din clasă prezent în excursie] şi începem să cântăm. Ni se alătură şi Urzi, un senior, dirigu' îşi dă drumul la voce şi cântăm cu toţii, că aşa e frumos. Apoi ăştia mari se joacă mima, noi povestim cu dirigu' vrute şi nevrute, după care hotărâm, de comun acord, să ne jucăm ascunsea. Eu era să cad după ponton, bine că nu am păţit aşa ceva.. După două ture, ne plictisim şi mergem înapoi înăuntru, unde începem să dansăm, că deh!, suntem în excursie. Dansăm ce dansăm, apoi dj-ul o dă pe manele, noi o dăm pe mersul în camere. Ne strângem marea majoritate a fetelor la noi în apartament, ne băgăm sub pături şi începem să povestim...despre noi, fetele. Primele iubiri, săruturi etc. Între timp, facem vizite la camera Francescăi, cerând diverse lucruri, de la şerveţele la cartofi prăjiţi şi veste de salvare. Apare Raul, beat, evident, şi începe să peroreze... vreo oră... aceleaşi lucruri: "Femeia trebuie protejată! Bărbatul e un bou! Nu sunt de acord cu anticoncepţionalele, dar sunt de acord cu steriletul!". Îi chemăm pe cei din 12 B să îl scoată afară, odată ce ne vedem scăpate, continuăm discuţiile şi crizele de râs până pe la 6 dimineaţa, când ne decidem să dormim, totuşi. Maria are o serie de convulsii [aşa râde ea, convulsiv], aşa că, pentru a ne calma pe toate, Ozana ne cântă "Du-mă acasă, măi tramvai!". Adormim, cu mai mult sau mai puţin loc, respectiv mai multă sau mai puţină plapumă, după caz, şi ne trezim dimineaţa devreme, ca să fim fresh sâmbătă... doar e Halloweenul.
Coborâm dimineaţa pe răcoare la sala de mese, capul ne cade în cana cu ceai, vine şi micul- dejun, ochii ni-s cât cepele, voci nu mai avem de la prea mult ţipat şi râs, dar nu-i nimic. Totul e extrem de frumos. Plecăm la Porţile de Fier, dormim pe autocar, dormim în Sala Turbinelor, dormim când o doamnă respectabilă ne explică ce şi cum stă treaba la hidrocentrală, dormim în muzeul turcesc, dormim când facem poze, dormim pe drumul înapoi spre Orşova şi ne trezim la Penny Market, unde e nevoie de puţină gândire ca să calculezi cât ai de plătit pentru apă. Ne întoarcem la pensiune, unde primul grup pleacă în plimbarea cu vaporul. Noi, ceilalţi, ne strângem pe terasă şi povestim vrute şi nevrute, spunem bancuri, aflăm poveşti de dragoste dintre matematicieni şi, evident, mâncăm pui bun de tot sau peşte delicios, după caz. În aşteptarea plimbării cu vaporul, facem şi un photoshooting, să avem ce pune pe Facebook acasă. Când colegii noştri mai mari apar de pe vapor, înfofoliţi din cap până în picioare, noi ne activăm, fugim în camere, luăm tot ce prindem gros şi umplem vaporul de pături. Ne instalăm comod pe canapele şi povestiiiiim, facem poze, ne jucăm Fazan şi Valiza şi Eu niciodată n-am şi Aş vrea să, ne fotografiem cu statuia lui Decebal şi cu Cazanele, ne punem buff-urile peste chip şi frunticică, doar nu vrem să ne ţiuie urechiuşele, ne întindem unii peste alţii să ne ţinem de cald, şi toţi cădem peste Ilea, strigăm şi râdem, dansăm Dansul Pinguinului şi, într-un final, îngheţaţi până în măduva oaselor, ajungem la pensiune. Ne grăbim să facem un duş fierbinte, luăm cina pe fugă şi începem să ne gândim la ce costume am putea îmbrăca, având în vedere că e Halloween. După multe dezbateri, Ozana devine Super-Woman, Anca-Tester, Luisa-pisică, Maria- Maria Magdalena, Patricia-Femeia mutant, Nora-funcţia nu-ştiu-care, Andreea-Fashion Disaster, Diana-un mic gangsta şi eu- Micul Verde Mâncător de Pietre. Ne îmbrăcăm, ne machiem şi, într-un final, coborâm la sala de mese. Îi aşteptăm şi pe cei mari, facem tone de poze şi râdem până ne dor burţile, pentru că ei erau îmbrăcaţi în femei, babe, Fernando de la Caransebeş sau Oana Zăvoranu. Până şi diriga lor era costumată în Heidi, noi însă nu am reuşit să-l costumăm pe soţul ei în Peter. Am jucat biliard, am băut vin, am povestit, am râs şiiii am dansat pe muzică frumoasă din anii '80. Apoi, am stins lumina, dj-ul a trecut la ale lui platane şi am dansat vreo două ore încontinuu. Epuizate, eu cu Ozana şi Anca ne-am retras, ne-am băgat în pat şi am dormit duse până a intrat Raul să ne cheme la un pahar de vin... noi l-am dat afară... şi am adormit la loc. Dimineaţa, am aflat că un elev de a 12-a, mult prea beat, s-a certat cu dirigu' şi s-au întâmplat o serie de evenimente ciudate în timp ce noi dormeam şi visam frumos. Dar am trecut peste toate, am coborât la micul dejun, am strâns toate bagajele, am făcut ultimele poze cu Dunărea de pe pontonul pensiunii şi am plecat.
La Orşova, am fost la o mănăstire la Liturghie, am purtat discuţii frumoase cu Patricia, Anca, Luisa şi dirigu', apoi am plecat să ne plimbăm prin oraş şi să mâncăm. Încă o tură de poze, cu ultimele puteri ale bateriilor aparatului foto, ne-am fotografiat pe un pod frumos, după care ne-am retras la o terasă unde am aşteptat cam o oră, poate şi mai bine, după mâncare, timp în care am povestit cu alţi viitori studenţi la medicină despre cum va fi acolo, la Cluj, şi despre admitere. Am înfulecat totul în maxim 15 minute, am primit şi bere gratis şi, cu burţile pline, am părăsit frumoasa Orşovă şi weekendul grozav petrecut acolo. Pe drumul spre casă, am râs cât ne-au ţinut plămânii, am pălăvrăgit câte-n lună şi în stele şi am aflat o grămadă de lucruri despre diverşi oameni, fie ei elevi sau profesori. Într-un final, am ajuns cu bine, cu noi prietenii legate şi cu o grămadă de momente de care să ne amintim cu drag peste ani şi ani, când vom fi departe!:)
P.S.: Pentru Anca, fiindcă ştiu că melodia aceasta ne defineşte excursia, din cauză că ne-a obsedat!:))

Romanţă între două trenuri

Liniile de cale ferată dispar în urma mea... Trenul meu a plecat spre Nord, al tău spre Sud. Şi nu ne vom mai întâlni. Am fluturat în urma ta o batistă îmbibată cu mirosul tău. Dar cu siguranţă nu ai simţit. Mi-ai tăiat un fragment de suflet, l-ai lipit în caietul tău cu amintiri şi ai uitat. Ai uitat că eram suflete-pereche şi ai plecat la capătul lumii. Eu nu am să te mai caut. Am aşteptat îndelung această mare iubire... aveam chiar şi rochia de mireasă proaspăt călcată în visele mele. Dar se pare că tu doar ai rupt ceva în fiinţa mea şi ai fugit. Aşa că, acum, privesc liniile de cale ferată pierzându-se în zare şi simt cum, odată cu lacrimile care îmi inundă obrajii, bluza, mâinile, îmi curge şi sufletul. Şi pe vagoane, pe geamurile murdare, pe coridoarele înecate în mizeria oamenilor lipsiţi de vise, se prelinge iubirea mea. Mă doare, e ca şi cum cineva mi-ar fi deschis arterele şi ar fi lăsat sângele să spele ultimele urme de tine. Simt că mă sfârşesc, că sufletul meu rămâne atârnat undeva, de stâlpi, sau se târăşte pe şine spre tine. Te-am pierdut undeva sub un cer plin de nori. Şi, dintr-un petec de senin, a izbucnit deodată ninsoarea, plină de lumină şi tămăduire. Ninge, ninge peste noi, oriunde ai fi, ştiu că zăpada te va îngropa. Ţine lângă tine şi fragmentul din mine, şi iubirea noastră. Eu voi strânge picăturile de suflet căzute pe liniile de cale ferată, le voi coase cu aţă albastră ca şi ochii tăi şi te voi purta cu mine, spre zenit. Să nu mă uiţi nici tu... Oricâtă zăpadă ar cădea, ţine strâns lângă tine şi inima mea. Fiindcă lucrurile îngheţate nu mai au amintiri, deci te pot uita... Rămâi cu bine, pierdut în zare, lângă şinele de tren!

Foşnet de frunze

Mergeam singură prin pădurea muribundă. Cădeau sufletele copacilor, cădeau fără întrerupere şi foşneau sub tălpile mele, scânceau, crezându-se prunci lepădaţi de mamele lor. Iar eu nu puteam să le opresc plânsetul, nu puteam să le domolesc durerea. Strigau frunzele sub mine, încercând să cânte... Dar valsul lor suna atât de fals, încât m-am aruncat la pământ, să le astup gurile mici, arămii, prin care li se scurgea viaţa...
Am dat însă cu tâmpla de un trunchi de mesteacăn şi, în nebunia mea, am crezut că m-am lovit de o stea. Aşa că mi-am proptit întregul suflet în rană, iar rana am aşezat-o pe coaja albă, cadaverică, a trunchiului văratec. Am strâns pleoapele tare, tare, ca să pot vedea mai bine cerul, şi am adunat sufletele căzute la piept. Continuau să foşnească, iar linia melodică era agonizantă, chinuitoare. Am început să plâng şi eu alături de ele, sperând că îmi voi da tot sufletul afară din mine. Dar el se adunase în rană, lângă privirea-mi pierdută şi nu curgea nici prin lacrimi, nici prin sânge. Aşa că am strâns frunzele mai tare în pumni, până când am simţit că şi ultima lor fărâmă de iubire a fost sfâşiată... apoi am urlat la lună, la stele, certându-mă cu Cerul. Sufletele foşneau peste tot în jurul meu şi nu era nimeni lângă mine, în afară de ele. Eu însumi mă divizasem şi pierdusem noţiunea de întreg. Părea că sufletu-mi adunat în rană pulsa acolo, iar restul fiinţei mele delira. Îngerul ce ar fi trebuit să mă acopere cu aripa lui era departe, trimis de mine la geamul tău, să te cheme în Cerul meu. Credeam că atunci când foşnetul va înceta, vei apărea de undeva, dintre paginile vreunui roman încă necitit de mine sau din versurile unei poezii recitate demult, ca să opreşti tălăzuirea pădurii, să-mi luminezi ochii şi să îmi tamponezi rana de la tâmpla-mi rezemată de steaua codrului cu palma ta grea. Dar n-ai venit... frunzele au foşnit toată noaptea, până când mi-au ajuns la tâmplă... mi-au eliberat sufletul şi am simţit cum mâinile mi s-au umplut de propria mea iubire...
Dimineaţa, îngerul m-a găsit îngheţată, cu tâmpla lipită de mesteacăn. Pe gene aveam o peliculă subţire ca un praf de stele... era brumă. Între degete, strângeam sufletele moarte ale copacilor. Vedeam totul în ceaţă, auzeam frunzele foşnind în surdină şi te strângeam de mână. Dar tu erai risipit într-o nuvelă de Petrescu, concentrat la iubirea descrisă de alţii... Nu aveai cum să mă simţi, eram doar un suflet scurs printr-o rană. Aşa că m-am cuibărit înlăuntrul tău, aşteptându-mi tăcută îngerul, să mă ducă în cer...