Sfânta și Marea zi de Luni - prima mărturisire

”Nu cumva eu sunt, Doamne?”
Până astăzi nu m-a frapat această întrebare pe care și-a pus-o fiecare dintre apostoli la ultima cină alături de Învățătorul lor înainte de moartea și învierea Lui. Matei, Marcu și Luca, toți cei trei apostoli și evangheliști, relatează foarte clar momentul în care, după ce Hristos le-a mărturisit, ca celor mai apropiați prieteni, că unul dintre ei Îl va vinde, fiecare ucenic L-a întrebat ”Nu cumva eu sunt, Doamne” cel ce te va trăda? Cu această întrebare a început seria de cutremurări, dărâmări și rugăciuni din Săptămâna Mare a acestui Post. Iar pentru mine, răspunsul e afirmativ. Eu sunt, Doamne, eu sunt, pe rând și în același timp, Iuda, pentru că postul acesta, mai mult decât oricând, am găsit o mie de lucruri pentru care să Te vând, Petru, Petru care se bătea cu pumnii în piept că va merge până la moarte cu Tine, pentru ca apoi să se lase cuprins de aceeași impulsivitate ce clocotește și în mine și să se lupte cu trimișii sinedriului, tăindu-i urechea lui Malhus, Petru ce s-a lepădat de Tine, iar apoi, întâlnindu-Ți privirea (oare câtă dragoste, duioșie, iertare, înțelegere, durere, suferință, jertfă aveai în privirea aceea, Doamne?), să plângă cu amar, Simon din Cirene, ce s-a încăpățânat în refuzul lui de a purta crucea alături de Tine (dar nici nu se compară încăpățânarea lui cu autosuficiența mea și cu vehemența cu care am refuzat să pășesc lângă Tine pe cărarea cea strâmtă, umăr în umăr sub crucea grea)... Astăzi, la început de întoarcere acasă în al unsprezecelea ceas (simt acut și intens că fix pentru mine a fost scris cuvântul de la Înviere al Sfântului Ioan Gură de Aur), se învălmășesc și se înghesuie în mine o infinitate de trăiri, gânduri, frânturi de rugăciune, în urma trăirii Evangheliilor ce relatează începutul pătimirilor Domnului și în urma slujbei de denie din seara aceasta, căci ce te poate cutremura dacă nu cântarea ”Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa; luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de Lumină, și mă mântuiește?” sau pilda mea preferată de când eram copilă, cea a fecioarelor înțelepte și nebune (când am crescut să fiu nebună, nu știu, dar fix așa sunt, nesăbuită) sau o sumedenie de trupuri înghenuncheate ori făcând metanii în ritmul Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, într-o Biserică în care parcă timpul înghețase și, la lumina candelelor, fiecare primea o porție de Veșnicie, o frântură de Cer, o fărâmă de Împărăție, care să crească în noi neîncetat... Citind acum, trează și atentă și cufundată cu mintea în tainele pre care nu le pot nicidecum desluși ale acestor zile, ale jertfei neînțelese și căreia nu îi răspund nicidecum cu dragostea cu care mi-aș dori să răspund a Domnului, notez, notez fiecare descoperire, fiecare gând ce mai luminează puțin întunericul din mine, ce mai spală din murdărie și întinăciune haina firii mele, ce mai arde o buruiană sau mai sfărâmă un lanț care mă ținea lipită de tină când eu am fost creată căprioară ce să zburde în pășunea Duhului, ce curățește împietrirea din mine nu spre a o dărâma, ci spre a o pregăti ca, Vineri, să se odihnească și întru mine Domnul cel mort pentru viața mea, iar sâmbătă să dărâme piatra toată a sufletului meu și să învie și din (și în) inima mea... 
Îmi devine tot mai limpede și simt din adâncul inimii mele acum, pentru prima oară, că îndoiala, teama, anxietatea, frica, durerea, suferința, greutatea împlinirii voii Lui Dumnezeu îi sunt proprii Însuși Domnului meu, ba mai mult, le-a resimțit pre toate în Grădina Ghetsimani la o intensitate la care eu nici nu îmi pot imagina că aș mai putea trăi. Mă cutremură gândul că a trecut prin toate complet singur, fiindcă toate evangheliile spun răspicat că ”Atunci toți ucenicii lăsându-L, au fugit”, că a înfruntat totul tăcând, tăcând în fața sinedriului, în fața lui Pilat, în fața batjocoritorilor și biciuitorilor și a întregului popor ce eram și suntem noi și Îl osândeam și Îl osândim la moarte... Mă dărâmă conștientizarea faptului că, la cină, Hristos le spunea despre cum va muri pentru ca lumea să primească Împărăția, despre cum moare ca să ne rânduiască această Împărăție, iar pe ucenici îi interesa care dintre ei e mai înalt în grad, care îi e superior celuilalt, fix așa cum și noi ne înecăm în propriul egoism. Mă înduioșează gândul că Hristos știa exact că Petru, prietenul lui drag, se va lepăda de El, că va plânge cu amar, că se va întoarce la El și că îl va iubi infinit mai mult și a îndurat tot acest periplu pentru ca Petru să devină cu adevărat piatră de credință... 
”Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” Hristos a biruit deja. Doar inima mea nu e deschisă biruinței Sale, dar asta nu înseamnă că El nu a învins deja. Trebuie doar să Îi primesc jertfa și să îmi asum calea Lui...
Ioan spune atât de minunat că, răstignindu-Se pe cruce, Hristos ne-a tras pre toți la El, la Cer. Și-a deschis brațele în îmbrățișarea noastră, a tuturor, deși tocmai păcatele noastre Îl țineau țintuit pe lemn, ca noi să avem un pod către Împărăție... 
Dar lumea nu L-a înțeles și nu L-a iubit, niciodată și dintotdeauna am preferat să alegem slava deșartă a veacului în care viețuim în loc să ne asumăm Golgota și să fim cu El... mereu rămânem să privim de departe...
Tot Sfântul iubit Ioan spune atât de minunat că Hristos, ”iubindu-i pe ai Săi, până la sfârșit i-a iubit”, până când a știut că dragostea Lui infinită ne-a mântuit... și cu dragostea aceasta ne iubește în orice stare ne aflăm, în orice cădere sau ridicare de-a noastră, dar noi nu simțim, atât de nepăsători și împietriți am ajuns să fim... deși porunca să ne iubim unii pre alții ca întru aceasta lumea să ne recunoască drept ucenici ai Săi a fost rostită de atât de multe ori la Cina cea de Taină, deși e nu o opțiune sau alternativă, ci porunca primită de la Hristos înainte de moartea Sa...
Spălarea picioarelor ucenicilor m-a tulburat dintotdeauna, exact cum și Petru a refuzat să fie spălat de Domnul, care era și este Învățătorul, însă nu cred că undeva există vreo lecție mai mare despre smerenie, despre jertfirea de sine, despre cum să îți calci peste orgolii, egoism și mândrii și să te faci mic-mic, ca Dumnezeu să aibă loc să crească întru Tine...
Cam aici se rezumă căutările, gândurile, simțămintele de astăzi ale unei fecioare nebune, ce și-a îngropat talantul exact ca cel din pilda talanților și nu a rodit nicio mlădiță nouă, exact ca și smochinul neroditor... Sfânta și Marea zi de Luni s-a sfârșit în timp ce scriam rândurile acestea... sunt cu o zi mai aproape de momentul în care, nădăjduiesc și mă rog, Hristos va învia din mormântul inimii mele...