Analiză matematică a funcţiei - iubire

Am auzit de atât de multe ori vorbindu-se despre iubire ca şi cum s-ar vorbi despre vreme. A spune "te iubesc" a devenit la fel de uzual ca şi "bună dimineaţa". S-au scris atâtea şi atâtea păreri despre iubire, romane de dragoste, o infinitate de poveşti, mai mult sau mai puţin veritabile. Şi totuşi.. iubirea adevărată rămâne, de multe ori, nedescoperită. Sau lenea şi confortul înving dorinţa sufletului de a-şi găsi perechea şi, astfel, bărbatul devine mascul, femeia devine femelă şi dragostea este uitată... rămâne doar instinctul animalic. Aşa că eu vă propun o provocare: haideţi să privim iubirea dintr-un alt unghi. Să o căutăm cu forţe proaspete, convinşi fiind că, atunci când suntem pregătiţi să ne lăsăm copleşiţi de complexitatea ei simplă, o vom găsi. Sau ea ne va găsi pe noi... Haideţi să analizăm iubirea ca pe o funcţie. Definită pe domeniul sufletului nostru şi cu valori în codomeniul întregii lumi. O funcţie care trebuie rezolvată, mai devreme sau mai târziu... altfel, ea rămâne un dor imens, deşi bine ascuns între celelalte formule ce ne conduc viaţa.
Primul şi, aparent, cel mai simplu aspect al funcţii - iubire este domeniul ei de definiţie. Sufletul nostru. Fără existenţa lui, nici funcţia nu ar mai exista. Pare uşor să determinăm acest domeniu. Nu avem nevoie de nicio expresie prea complicată.. şi totuşi, nu putem spune cu exactitate unde este localizată dragostea. Sau pe ce valori bine delimitate este definită ea. Sufletul e chipul Lui Dumnezeu ascuns în noi şi posibilitatea noastră de a ne asemăna cu El. E parabola vieţii noastre, care se opreşte în vârf, acolo unde are loc desăvârşirea, transformarea vieţii trupeşti în viaţă îngerească, respectiv întâlnirea iubirii. Sufletul nostru e un domeniu de definiţie incomplet şi infinit. Nu îi putem ghici niciodată sfârşitul şi nici începutul. Rămâne pururea un interval deschis, de care trebuie să avem grijă, pe care trebuie să îl ascultăm şi al cărui mare dor... de a fi reprezentat printr-o imagine în codomeniu, trebuie să îl îndeplinim.
Aşa ajungem la cel de-al doilea element absolut necesar existenţei unei funcţii... codomeniul. Lumea întreagă. De la un capăt la altul, ar fi uşor de afirmat că sufletul nostru pereche poate trăi oriunde şi nu există niciun algoritm prin care căutarea noastră să aibă vreun rezultat. Dar nu e aşa. Am fost lăsaţi undeva în infintatea acestei lumi reale cu un motiv. Deşi codomeniul nostru e însăşi această lume reală, e, oarecum, limitat. Ca un R fără anumite elemente. De ce? Ei bine...expresia funcţiei-iubire e alcătuită în aşa fel pentru fiecare încât să poată fi rezolvată de-a lungul unei vieţi. Să poţi să îi urmezi graficul şi să găseşti vârful ei... adică valoarea maximă.. imaginea funcţiei tale.
Trecând la paragraful denumit "imaginea unei funcţii", iubirea devine complicată. Nu are o expresie fixă, deci imaginea ei nu poate fi calculată cu exactitate. Poate fi doar ghicită, palpată... Aici, devine ceva mai mult decât algebră. Intervine factorul sufletesc, care ridică totul la puterea necunoscutului şi amplifică o banală fracţie a unei inimi cu cel mai ciudat numitor existent: sentimentul. Aşa că imaginea funcţiei - iubire poate fi desemnată atunci când se studiază, în prealabil, factorul intrigant.. atunci când descoperim şi devenim prieteni cu sufletul nostru.
Graficul funcţiei - iubire este diferit la fiecare dintre noi. Am spus mai sus că poate fi o parabolă, al cărei vârf corespunde valorii sufletului pereche. Acesta ar fi graficul ei ideal. Însă iubirea poate fi reprezentată, de asemenea, printr-o hiperbolă la care cel mai înalt punct este jumătatea ta. Singurul grafic care e imposibil de aplicat funcţiei - iubire este graficul liniar. Această reprezentare ar uni doar cele câteva întâlniri din viaţa ta, fără a surprinde vreodată întâlnirea esenţială. Ceea ce înseamnă că funcţia nu există, de fapt. Căci ce domeniu - suflet e acela fără nicio imagine în codomeniu?
Ar mai urma nişte noţiuni care, după mine, sunt inaplicabile funcţiei iubire. Paritatea, de exemplu. Funcţia - iubire nu poate fi pară. Ar însemna ca inversul meu din această lume să aibă aceeaşi imagine cu a mea. Ceea ce e imposibil. Imparitatea, de asemenea. Aceeaşi valoare, dar cu un minus în faţă. Un suflet întors pe dos, pentru inversul meu... Inadmisibil! Apoi, urmează, la acelaşi capitol, periodicitatea. După un anumit număr de suflete, funcţia va avea aceaşi valoare. Şi se va repeta la nesfârşit. O singură imagine... pentru atâtea suflete. Ar fi mult prea dezamăgitor pentru matematica dragostei.
Monotonia funcţiei - iubire e însă un subiect mai vast. Fiind specială, această funcţie nu poate fi doar crescătoare sau doar descrescătoare. Dacă facultăţile mele sufleteşti sunt superioare faţă de cele ale altui om de pe Pământ, funcţia - iubire nu e neapărat crescătoare sau descrescătoare. Pot să am parte de un suflet mai puţin cultivat, de care să am grijă, sau de unul mai cizelat ca al meu, care să mă ajute să cresc frumos. Aşa că funcţia - iubire, în general, nu e monotonă... Fiecare dintre noi poate avea grijă să creeze o funcţie crescătoare, însă... Să ţintească spre imaginea lui ideală.
Cert este că funcţia - iubire e bijectivă. Câte suflete sunt în codomeniu, atâtea sunt şi în domeniu. Şi fiecărui suflet din domeniu îi corespunde exact o imagine în mulţimea complexă a lumii, imagine diferită de celelalte. Aşa că sufletul meu pereche e doar al meu, iar eu sunt doar a lui. Şi expresiile noastre sunt scrise în aşa fel încât să ne permită să ne găsim reciproc. Trebuie doar să îmi descopăr expresia şi să încerc să o rezolv. Să găsesc cheia pentru a descifra rezultatul problemei mele de minim şi de maxim, prin dobândirea maximului. Când voi reuşi să găsesc soluţia, valoarea mea în codomeniu, înseamnă că am găsit fericirea. Pentru că eu sunt imaginea sufletului meu pereche, aşa cum şi el e imaginea mea...
Cu alte cuvinte, funcţia - iubire există. E mai mult decât o senzaţie determinată de o substanţă chimică, e mai mult decât o reprezentare a psihicului nostru. Iubirea e complicată în definiţia ei, greu de rezolvat... dar oferă, atunci când îi găseşti valoarea, infinitul. E o funcţie matematică mai presus de fire, e o funcţie mai presus de înţelegerea omenească... E funcţia fericirii.

Premiu de copil cuminte:)

Am primit premiul acesta, care mi-a înseninat şi mai mult seara, de la Adela. Îi mulţumesc frumos şi îl ofer şi eu următorilor: Mădă, Oana, Rebeca, Theu, Theo, Dorina, Ozana şi Miruna.:)
P.S.: De mâine încep orele de după-amiază. O să dorm atât de bine la noapteee!:D

Lumânări şi suflete

Zi însorită. Ultima cu ore de dimineaţă... clopoţelul a sunat pentru ultima dată în anul acesta a pauză mare. Iar eu, eu am dat cu capul de lambriu. M-am trezit la realitate, am încetat să mai visez la cine era pe acelaşi nivel cu speranţele mele şi mi-am dat seama... că toamna asta vreau să mă îndrăgostesc. Şi mintea mea îmi spune, din nou, că nu e bine ce fac, că trebuie să aştept. Dar inima, încăpăţânată, vrea neapărat iubire. A uitat, prostuţa, că îi e frică de ea...
***
În miezul zilei, am plecat din lume. Am urcat departe, în munţi, unde, într-o bisericuţă mirosind a vechi şi a lumină, mi-am plâns sufletul până a dispărut şi ultima fărâmă de negură, de putreziciune, până s-a vindecat şi ultima rană. Şi, în şoapta omului Lui Dumnezeu, am devenit şi eu o fiică a Sa...
***
Copiii alergau în bătaia soarelui, aruncând cu frunze şi trăgându-mă de mână să mă joc cu ei. Aşa că am lăsat într-un colţ cartea şi aerul matur, mi-am suflecat mânecile şi m-am pregătit să alerg pe dealuri. Dar am ajuns în culme, printre toamnă şi copilării, şi am rămas cu mânecile ridicate a uimire... uitasem să mă joc.
***
Soarele apunea printre pădurile ruginii, norii se desfăceau în ritmul unui cântec de dor, iar avioanele supersonice păreau melci albi, târându-se pe cerul încremenit într-o tăcere supremă. Timpul se scurgea mult mai încet... Parcă Dumnezeu oprise curgerea lui ca să ne bucurăm de ziua aceasta la infinit. Încet - încet, aerul se rarefia şi puteam auzi câte o bătaie fulgurantă de aripi de înger... Eram acolo, cu îngerul meu păzitor, iar sufletul mi se contopea cu flacăra unei lumânări.
***
A trebuit să mă deprind din nou cu jocul şi joaca. Aşa că am alergat, am râs zgomotos şi mi-am prins de mână sufletul de copil. Eram amândoi fericiţi. Deodată, ne-am oprit cu toţii şi am privit luna ridicându-se dintre nori, rotundă ca şi un cerc perfect al fericirii, lăsând în urma ei un cer roz, potrivit pentru orizontul ce mi-l imaginam... Luna avea chipul tău. Păcat că nu era pătrată, aş fi furat-o, să mă plimb cu ea pe stradă şi să spun că am primit cel mai frumos cadou din lume. Însă nu acesta e cel mai frumos dar... iubirea, cred că ea mi-ar fi de-ajuns.
***
Noaptea s-a lăsat şi peste liniştea credincioasă din inimile noastre. Ne-am aprins lumânările şi am privit cum ardeau, timide, luptând pentru viaţă veşnică. Iar noi, cuminţi, am plecat capetele, am spus o rugăciune şi ne-am strâns sufletele în palmă... erau acolo, sculptate în ceara ce ni se prelingea pe degete.. şi ne spuneau că vor să fie fericite..
***
În drumul spre casă, lăsam în urmă, cu viteză, atemporalitatea unei după-amiezi. Lăsam departe, în munţi, liniştea şi pacea îngerească. Mă simţeam izgonită din cer. Dar stelele care îmi zâmbeau, îndemnându-mă să îmi şoptesc dorinţele la urechile lor luminoase, mi-au răspuns că izgonirea nu e definitivă. Depinde doar de mine dacă sufletul meu va deveni o lumânare ce scânteiază în Cerul veşnic sau o simplă flacără ce se stinge în vâltoarea unei lumi urâţite de cea mai urâtă boală, păcatul. Şi am ales... să mă întorc de unde am fost izgonită...acolo e casa mea.

Leapşă muzicală

01 – Your favorite song right now – Muse - Unintended.
02 – Your least favorite song right now - Emilana Torini - Jungle Drum.
03 - A song that makes you happy – Marit Larsen - If a song could get me you.
04 - A song that makes you sad - Brad Paisley - Whiskey Lullaby.
05 - A song that reminds you of someone – Taylor Swift - Love story.
06 – A song that reminds of you of somewhere – The Smiths - There is a light that never goes out.
07 - A song that reminds you of a certain event - Avril Lavigne - Tomorrow.
08 – A song that you know all the words to – Emeric Imre - Nebun de Alb.
09 – A song that you can dance to – Within Tempation - Utopia.
10 – A song that makes you fall asleep – Aerosmith - I don't wanna miss a thing.
11 - A song from your favorite band – Pasărea Colibri - 2000 de ani.
12 – A song from a band you hate – Tokio Hotel - Monsoon.
13 - A song that is a guilty pleasure – Dream Theater - Forsaken.
14 – A song that no one would expect you to love – Bruno Mars - Just the way you are.
15 – A song that describes you – Bon Jovi - Till we ain't strangers anymore.
16 – A song that you used to love but now hate – Lena - Satellite.
17 – A song that you hear often on the radio – Shakira - Gypsy.
18 - A song that you wish you heard on the radio – Nickelback - I'd come for you.
19 – A song from your favorite album – Bon Jovi - Love's the only rule.
20 - A song that you listen to when you’re angry – Nightwish - Amaranth.
21 – A song that you listen to when you’re happy – Uncle Kracker - Smile.
22 – A song that you listen to when you’re sad – Yuna - Deeper Conversation.
23 – A song that you want to play at your wedding – Bon Jovi - All about loving you.
24 – A song that you want to play at your funeral – Song from a Secret Garden.
25 – A song that makes you laugh – Stand by me, sung by Timon and Pumba.
26 – A song that you can play on an instrument – I think that I still know how to play Fur Elise.
27 – A song that you wish you could play – Green Day - Good riddance.
28 – A song that makes you feel guilty – The Noisettes - 24 hours.
29 – A song from your childhood – Taxi - Jumătatea mea.
30 – Your favorite song at this time last year – Vama Veche - Epilog.
... şi merge la Mădă, Ozana, Dorina şi Theo, olteanca mică. Have fun!:)

Unintened...

Într-un octombrie ploios, visător şi mirosind a ceai cu ness, şi-a făcut loc primăvara. Între frunze risipite sub tălpile mele, păduri roşii sub privirile mele şi vânt buclucaş în pletele mele, s-au strecurat buburuzele. Sute, mii de sfere roşii, pictate cu migală cu buline negre, zburau în lumea mea. Se răzvrătiseră împotriva toamnei, prinseseră viaţă şi se jucau, nebune, cu melancolia mea. Aşa că, din senin, neintenţionat, am devenit fericită. Zâmbeam, aparent fără niciun motiv. Mi-am prins iluziile în braţe şi am început să dansăm, în surdină auzindu-se acorduri stelare. Nu mai încăpeam în trupul acesta şifonat. Am evadat, m-am întins peste toate pădurile, am îmbrăţişat, deodată, toată toamna lumii şi am transferat fericirea mea tuturor frunzelor ce pluteau în spaţiul imaginal dintre Cer şi pământ. Am văzut îngeri melancolici, privindu-mă miraţi şi strigându-mi să fiu atentă, să nu mă izbesc de marginea norilor. Am întâlnit pitice albe în drumul lor spre moarte, urându-mi viaţă veşnică. Şi, într-un final, la capătul lumii, mi-am întâlnit, faţă în faţă, brusc, iubirea. Era înaltă, se uita la mine cu ochii mari şi şoptea ceva neinteligibil. Eu eram doar un suflet, un suflet risipit pe toată suprafaţa lumii, cu zeci de mii de ochi, sute de aripi şi iz de toamnă. Dar iubirea mi-a zâmbit şi m-a atins, subtil, închizând pleoapa unui ochi al sufletului meu. Atunci, mi-am regăsit moleculele divizate în atomi, m-am întors în trupul meu necălcat, mirosind a înălbitor, şi am privit din nou pădurile roşii din faţa mea. Rămăsesem doar cu doi ochi, fără nicio aripă şi nicio lumină îngerească în jurul meu. Fericirea mi se cuibărise, din nou, sub covorul de frunze şi scâncea, fiind călcată în picioare de toată lumea grăbită. Îmi pierdusem iubirea. Dar privirea ei căpruie, blândă, zâmbetul cald, atingerea subtilă, mi-au rămas clar întipărite în simţirile sufleteşti. Dădusem cu fruntea de colţul unui nor şi aveam o cicatrice dureroasă... nu ascultasem de îngeri, dorisem toată fericirea dintr-o dată. Sufletul, mirat, mă tot întreba de ce nu i-am dăruit dragostea. I-am răspuns, printre lacrimi, că mi-a scăpat printre degete, neintenţionat...

Waltz for lovers

Plouă atât de tare, încât pot percepe spargerea moleculelor din picăturile de ploaie de sticla dură a geamului meu, prelingerea lor tăcută şi căderea lor liberă spre o nouă viaţă. Kath Bloom cântă ceva despre o chemare a iubirii şi eu nu pot să îmi stăvilesc imaginaţia, nu pot construi un baraj în jurul sufletului meu. Aşa că el mă inundă cu speranţe, vise, răni, sentimente, figuri, zâmbete... Plouă şi în interiorul meu, dar plouă cu o altfel de ploaie. Nu rece şi udă, nici furtunoasă şi însorită. Nici măcar o ploaie de stele. Mai degrabă, o ploaie de fericire îngemănată cu durere, o ploaie de asfinţit împerecheat cu un răsărit, fără noaptea dintre ele, o ploaie de trecere dintr-un sentiment în altul, un joc de şotron jucat între gânduri. Ploaia din mine nici nu mă curăţă, nici nu mă împovărează. Şopteşte doar, în zborul ei spre o baltă, că e zădărnicie tot ce visez. Apoi, când se izbeşte cu putere de soarele care o aşteaptă pe fundul sufletului, zâmbindu-i, este uimită că nu a primit-o mlaştina şi zâmbeşte, murind ucisă de lumină şi strigându-mi să visez în continuare... Iar eu nu mai înţeleg nimic.
Acum, asfinţitul are o altă însemnătate pentru mine. Nu mai văd noaptea neagră ce mă cuprinde din toate părţile, nici stelele care mă privesc mirate, întrebându-mă cât de mult mai pot îmbrăţişa perne în somn, în timp ce visez. Nu mai cred în noapte ca fiind o separare, o întunecime din care ai nevoie de multă voinţă ca să te trezeşti. Ea e doar un liant între doi sori..aceiaşi, şi totuşi diferiţi. Noaptea doar estompează culorile asfinţitului şi apoi le redă cu aceeaşi intensitate, pentru a îmi pune mie un zâmbet pe chip. Păcat că, uneori, e greu să zâmbeşti când ştii că, zi de zi, există posibilitatea să îţi întâlneşti sufletul pereche. De ce să fie greu să zâmbeşti? Fiindcă e o noţiune abstractă. Cum să iubesc o singură persoană toată viaţa mea? Cum să mă las copleşită de o asemenea fericire? Mi-e sufletul prea mic ca să o poată cuprinde... Mă gândesc, uneori, că toate visele mele despre iubire sunt, de fapt, proiecţii de sinucidere. Dacă dragostea mă va cuprinde din toate părţile, într-o îmbrăţişare sufocantă, de anacondă ce îşi iubeşte prada, mă voi dizolva, mă voi prelinge pe oglinda mea, pe sufletul meu pereche, şi mă voi mistui, din prea multă iubire. Aşa că, uneori, mi-e frică să îndrăznesc să îmi creez iluzii. Mi-e frică să îmi proiectez gândurile în afara mea şi să le văd întregi, drepte, vorbind despre noţiuni ce mi se par nemaiauzite, deşi eu le-am creat... În acele momente, mă uit în ochii mari ai unui copil, fur zâmbetul de pe faţa lui şi fug cu el, ca să mă liniştesc..
Mi-am amintit fiecare detaliu înscris, cândva, pe harta drumului meu în viaţă. Am un azimut şi o hartă... Busola îmi lipseşte. Şi sunt ferm convinsă că e la acela care mă va copleşi cu sufletul lui. Şi totuşi, dacă nu mă voi dizolva în îmbrăţişare? Dacă îmi voi iubi prea mult ucigaşul încât nu mă voi lăsa ucisă? Atunci... atunci voi avea parte de o fericire mare cât un cer, care mă va înveli din toate părţile, mă va albăstri şi mă va face să zbor... Sau, mai simplu, îmi va da busola şi voi putea să îmi urmez calea. Aşa că încerc de pe acum să mă obişnuiesc cu ideea că iubirea mea va fi mai mare decât îmi cred inima capabilă, să îmi forţez gândirea să meargă dincolo de limitele ei şi să creadă că voi fi iubită cu mai multă iubire decât mi se cuvine şi eu, ca o egoistă, o voi lua pe toată şi nu mă voi mai sătura. Încerc să îmi pun deja pansamente pe tâmpla care îmi va izbită de stele şi apoi, în clipa imediat următoare, de pământ. Tamponez deja locul prin care se va scurge fericirea din mine, ca să îl obişnuiesc cu senzaţia de preaplin. Îmi dăscălesc sufletul, cu atenţie, să ţină greutăţi imense, să devină un Atlas, ai cărui muşchi să susţină suferinţa şi iubirea întregului univers. Şi, într-un final, zâmbesc atât de mult, încât, atunci când îmi voi primi iubirea, să am riduri de la o fericire încă netrăită...
Plouă în continuare. Şi picăturile de ploaie au început să cânte un vals. Şi sună atât de limpede, atât de senin, parcă ar purta un colţ de cer. O parte din acel cer al iubirii ce mă va copleşi. E un vals pentru viitorii îndrăgostiţi ai acestei lumi. E un vals pentru mine şi tine, oricare ai fi tu...

Stihuri pe un nor...

Lumina pătrundea printre scamele risipite pe cenuşiul cerului. Încet - încet, se prelingea pe fuselaj şi îmi mângâia aripile. Mă simţeam una cu planorul şi cu cel din spatele meu. Era tăcere. Ne înţelegeam nu din priviri, aşa cum se înţeleg doi îndrăgostiţi normali, ci din mişcări ale manşei. Când făceam un viraj pe stânga, ştia că îl iubesc. Când îmi regla panta de zbor, ştiam că mă ceartă cu blândeţe şi că, la coborârea din planor, mă va săruta... Iar atunci când apăsa cu putere palonierul drept, eram convinsă că în sufletul lui era o furtună ce îmi aştepta mângâierea ca să se calmeze. Dar clipa aceea perfectă, fragmentul de infinit dintre noi, ce ne cuprindea totodată şi pe noi şi planorul nostru, a fost tulburată de un nor răzleţ. Se adunaseră toate scamele şi formaseră un întuneric în care noi intraserăm cu totul, fiind copleşiţi de imensitatea lui. Am încercat să îl prind de mână... puteam doar să strâng tare de manşă, ca să îi transmit puţin din frica mea de a nu pieri în vâltoarea lui Octombrie...Mi-a răspuns printr-o strângere şi mai puternică de manşă... îmi spunea să am încredere. Stabiliserăm, de comun acord, să tăcem pe toată durata zborurilor pe care le făceam împreună. Corectările de pantă, virajele, chiar şi gândurile ni le transmiteam doar prin comenzi manşă - palonier. Singurele momente în care vorbeam erau cele în care dădeam rapoartele radio. Atunci aveam răgazul să ne ascultăm glasurile, să ne respirăm vorbele şi să ne împărtăşim fragmente de iubire. Apoi, tăceam iar. Acum, însă, octombrie ne forţa limitele la maximum. Intraserăm în mişcare browniană, absolut browniană, deşi nimic nu e asbolut. Vântul puternic se juca cu noi ca şi cu un titirez. Direcţia nu mai asculta de comenzile noastre ferme... nici măcar noi nu ne străduiam să ne mai ascultăm gândurile. Începuse să plouă. Picăturile imense, reci, dureroase loveau în planor, zdruncinau legătura sufletească ce ne unea... totul era un haos. Nu mai ştiam ce să iubesc, care comandă să o dau, ce gând să împărtăşesc. Norul octombrie se lupta cu noi, ne strângea iubirea, încercând să o sufoce, apoi îi dădea drumul, vlăguită. Iar noi eram neputincioşi. Prinşi în vâltoarea unei furtuni, nu ne mai puteam controla nici toamna din suflete. Izbeam cu putere unul în celălalt, orgolioşi, nemaiţinând seamă de faptul că mişcările mele de manşă erau total opuse cu apăsările lui de palonier... Strângeam din dinţi, scrâşnind, ca să nu vorbim. Închideam gândurile în noi şi nu mai dădeam drumul niciunei fărâme de iubire. Deodată, însă, norul octombrie s-a lăsat păgubaş sau a crezut că a învins, ascultându-ne tăcerea. S-a spart în mii de scame luminoase, scriind pe cer, cu tuş negru, că a biruit iubirea piloţilor. Dar nu ştia că, înainte ca el să se destrame, noi am dat drumul gândurilor din închisoarea psihicului. Am lăsat iubirea să rupă barierele fizice dintre noi. Şi aşa, sufletul lui a pătruns în mine, al meu în trupul lui, şi ne-am rugat împreună, fiecare cu sufletul celuilalt. Noi biruisem norul octombrie...
Am virat spre aerodrom, îndreptându-ne spre T-ul de aterizare. Zâmbind, mişcam manşa când la stânga, când la dreapta, nemaiţinând cont de variaţiile de pantă, ca să ne spunem unul altuia că suntem fericiţi. Am aterizat corect, pe două puncte, şi ne-am oprit la primul panou al careului de aterizare. Un val de aplauze ne-a întâmpinat... Ne-am desfăcut chingile, am pus paraşutele în planor şi ne-am luat în braţe. M-a sărutat cuminte şi mi-a şoptit un singur lucru... să mă uit sus, la cer. Cuibărită în îmbrăţişarea lui, am văzut, cu ochii mărindu-se a mirare, că scamele norului octombrie deveniseră stihuri de lumină, cântând vecernia iubirii noastre.


P.S.: Mulţumesc pentru cântec...:)