what a lovely holiday

să fie linişte. linişte cu chipul Părintelui Crăciun într-însa, linişte cu o frântură de rugăciune murmurată incoerent şi inconştient, linişte cu un fâlfâit de aripi pe cerul întunecat, linişte cu tremurul frunzelor de nuc ce se închină la mormântul unui sfânt, linişte cu fursecuri, linişte cu vocea părintelui răzbătând dintr-un casetofon rebegit de timp, linişte cu poveşti în a căror existenţă nimeni nu mai crede, linişte cu priviri luminate, linişte cu strângeri de mână calde, linişte cu îmbrăţişări timide, linişte cu săruturi uşoare, linişte cu cer înnorat, linişte cu cărţi frumoase şi ziditoare de lumi şi de suflete, linişte cu lămuriri de situaţii vizavi de voluntariat, linişte cu iluzia unui vârf înzăpezit în faţa ochilor, linişte cu speranţa unui val ce se sparge de tălpi, linişte cu visul unei săptămâni întru pace şi monahism, linişte cu întrezărirea unor după-amieze de "cuibărit", linişte cu o geană de lumină şi de dragoste în dimineţi pe munte, linişte cu tot zbuciumul adunat şi răsuflat în vânt. să fie linişte cu tine. să fie linişte cu Tine.

 

..."enigmatică prefaţă la romanul ce e doar al meu"

Premiul II cu medalie (din carton în loc de argint, ce-i drept, dar la fel de drăguţă). Cam aşa s-a terminat clasa a 11-a. Nu-mi vine să cred că spun asta. "s-a ter-mi-nat cla-sa a un-spre-ze-cea". Despărţit în silabe, sună şi mai crâncen decât rostit în grabă. Dincolo de bucuria începutului de vacanţă, de entuziasmul din faţa tuturor cărţilor care urmează să fie devorate şi a tuturor vârfurilor ce urmează să fie cucerite, dincolo de nădejdile somnului dulce şi al liniştii sufleteşti, dincolo de visul unei nopţi de vară la mănăstirea Cib, dincolo de braţele întinse spre leagănul copilăriei de la Râu de Mori, dincolo de întrezărirea vagă a unor noi orizonturi şi oraşe, dincolo de emoţiile tuturor filmelor ce urmează să fie văzute (de preferinţă, în doi), zace un sentiment nedefinit, de mândrie amestecată cu nostalgie, de fericire mai presus de fire îngemănată cu o durere icnită în piept. Dar încerc să ignor toate stările extreme, fiindcă conduc mult prea uşor la tulburări bipolare sau gastrite şi încerc, recitind postări trecute şi uitându-mă la poze făcute de-a lungul acestui an şcolar, să retrăiesc momentele de neuitat, ieşite din timp, incredibil de frumoase ale clasei a XI-a. Pentru că clasa a XI-a a fost cea mai nebună clasă, cea mai zbuciumată, cu lupte neaşteptate şi războaie nefireşti, cu furtuni apărute de nicăieri şi dispărute nu-ştiu-unde, cu întâmplări-minune, excese trecute şi fără vreun rost, cu fericiri pe care cu greu le suport (domul profesor de fizică cel drag ne-a spus că limitele omului la fericire sunt mai înguste decât cele la suferinţă)... şi clasa a X-a a fost nebună, doar că ea a fost nebun de frumoasă, pe când a XI-a a fost cu adevărat năbădăioasă, contradictorie şi suprinzătoare pe toate planurile. Aşa că o să încerc, cu o înşiruire plictisitoare de cuvinte pentru ceilalţi, de nepreţuit pentru mine, să readuc timpuri trecute în prezent... Şi aşa iubesc să mă cufund în nostalgii şi lacrimi...
Clădire nouă, sus pe deal, cu curte-parc şi săli de clasă insuportabil de călduroase vara şi nemaipomenit de friguroase iarna, Liceul de Chimie "Decebal", prietenie "la distanţă", gelozii îmbucurătoare, goana după manuale, schimburi seci de cuvinte, despărţire subită, împăcare şi mai subită, analiză matematică cu limite ce tind spre infinit, transport cu bicicleta, ore de karate pe coridor, caloriferul "nostru" în loc de geamul "nostru", Fruit Ninja pe smartphone-uri în ora de engleză cu noua profă, alta, totuşi, decât cea trecută pe orar, care, deşi titulară, nu s-a prezentat la şcoală, cub Rubik nerezolvat nici în zi de azi, plimbări cu poze şi Lebăduş la-nceput de octombrie, ore de biologie şi de chimie, dileme legate de facultate şi de centrele universitare, desene nereuşite pentru arhitectură, reveniri surprinzătoare la orele de chimie, fuga după cadoul cel mai frumos pentru domnul diriginte, 14 sticle cu bere şi o pancartă semnată de toţi elevii clasei 11D: o surpriză garantată, poze în sala de clasă cea mai dragă mie pe vremea aceea, şefă de unitate la explo, ajutor de lider la lupişori, Deschiderea Anului Cercetăşesc, campanie pentru Ozana, revoltă în faţa alegerilor prezidenţiale de la şcoală, pulovăr în dungi, studiu de caz copiat şi corectat la română, deşteptări mult prea matinale pentru a găsi timp de învăţat, cafea şi ore de franceză, Prinţ Caspian găsit la 500 de km depărtare, Teorema Cleştelui aplicată în îmbrăţişări, matrici oribile şi limite de-a dreptul minunate, petrecerea lui Vlad de la Groşi, cu Cuba Libre, cercetaşi nărozi şi Smurfs, decizie definitivă: medicină la Bucureşti, certuri stupide cu Erika şi Anca şi împăcări fireşti cu dragele mele dragi, primul majorat, primele shoturi de tequila, primele şocuri vizavi de comportamentul celorlalţi, majorat la Alba în anii '20, "Cel mai iubit dintre pământeni", "Grey's Anatomy", majoratul Patriciei, cu adevărat frumos, despărţiri definitive până a doua zi, UP XIV de o frumuseţe greu de descris şi cu revederi emoţionante, seri folk cu bere şi lacrimi de emoţie, "Tony şi Dora" şi alte piese de teatru, "Biblioteca Vie": cartea-cercetaş, cică amorezare de oameni cu nume dubioase de unelte de grădinărit, sfinţire de biserică la Josani şi sfinţire de inimă prin dragoste, seri cu Nora şi Caius, mimă şi râsete, la Ozana acasă, sesiuni lungi de Jungle Speed în Akkademia de Bere, stres, crize de nervi şi entuziasm: Balul Crăciunului sau Alerta Îngerilor, revolte împotriva Lui Dumnezeu chiar de Crăciun, milostenii ce se vor aduse la un grad şi mai mare de implicare, nopţi lungi şi amuzante la colindat, spovedanii prea telegrafice şi zbuciumări prea grave, clipe de nebunie fără cauză, dar cu efecte ce m-au îndepărtat de Dumnezeu, petrecute alături de-o febleţe din generală, Oana la Deva, Oana la Deva, Oana la Deva, la poveşti şi la somn împreună, schimb de cadouri Oana-Vlad şi surprize frumoase pentru amândoi, "o cameră micuţă, dar de prieteni plină", un revelion tumultuos, cu o primă şi ultimă încercare de a fuma şi cu un comportament total nespecific mie, izvorât din teribilism şi din dorinţa de-a uita şi de-a îneca tot amarul şi toate nedreptăţile unui an, seri petrecute-n gară, îmbrăţişând albaneze iubite şi plângând pe umărul oltencei mele dragi, o excursie cu nervi, lecţii de ski şi de gătit mămăligă, Jungle Speed-uri dureroase, hohote de râs alături de cei dragi, stări de irascibilitate şi tensiuni fără sens, accidente pe pârtie, cristiane executate impecabil, Twister şi dans, prima şi ultima beţie, urmată de prima, îngrozitoarea şi ultima mahmureală, teribilism dus la extrem, călătorie cu telescaunul, o distanţă enormă între mine şi Dumnezeu, o despărţire tacită, o perioadă de căutări acerbe ale Lui Dumnezeu, o durere cruntă în piept şi un suflet ce tindea neîncetat spre linişte, dar nu o putea găsi, seri "La Colţ", cu destăinuiri şi secrete, olimpiadă la română, olimpiadă infinit mai grea la bio, pregătiri interminabile pentru performanţe greu de atins, job voluntar de DJ pentru majoratul Ozanei, pantofi cu toc de la Benvenuti, tort la miezul nopţii, urmat de cel mai penibil sfârşit de seară între prieteni posibil, amânarea olimpiadei la biologie, veste primită cu chiote de bucurie şi aplauze exact în mijlocul orei de matematică, majoratul cu probe pentru lider şi concert Pragu' de Sus al Ozanei, o ultimă furtună la 16 ani, o aparentă linişte la scrierea listei cu dorinţe de 17 ani, o prăbuşire de lumi şi sfărâmare de credinţe chiar de seara folk menită să-mi sărbătorească ziua de naştere, o piesă de teatru amuzantă, un mesaj trimis din Dumnezeu ştie ce raţiuni, o încolţire a unei noi nădejdi, un 8 februarie cu un curaj nemaiîntâlnit în fiinţa mea, o conversaţie telefonică dură şi rea, o seară timidă în Irish, o plimbare prin viscol, o strângere de mână, o seară folk cu cercetaşi reveniţi acasă din toate zările şi cu dezamăgirea a nici măcar unui schimb de replici între primul meu prieten şi mine, o altă seară folk cu drag, un prim sărut cât o mie de liniştiri, o primă meditaţie cu poveste şi termodinamică pentru facultate, săniuş la şcoală, derivate, transformarea curţii în Straja şi bătăi cu bulgări ce ne-au udat leoarcă, o dezamăgire cât o mie la olimpiada de biologie, o limonadă într-o cafenea drăguţă din Hunedoara, alături de doi cercetaşi destoinici, o sesiune de lacrimi, spovedanie şi Mortal Kombat alături de Iulia, lecţii de descifrare a cerului, cel mai romantic photo-shooting din viaţa mea de până acum, baclavale delicioase, ceai şi discuţii mature alături de Iulian, un ultim majorat dezamăgitor, cap ou pas cap în timpul Liturghiei, un mic-dejun complet după ora de matematică, cu fluturaşi în stomac şi mândrie în priviri, o lună de apropieri nesperate şi o seară folk de neuitat, descoperirea unui nou duhovnic incredibil de blând şi de înţelept, dimineaţa de dinainte de BQ, descoperirea capitalei atât de dragi mie, farsele de 1 aprilie, serile la Caramel Cafe, o întoarcere treptată la Dumnezeu, o căinţă până la lacrimi şi promisiuni de îndreptare, o moarte subită, fulgerătoare, a duhovnicului familiei noastre, a Sfântului Părinte Crăciun, o întoarcere totală, fără crâcnire, printre lacrimi, la Dumnezeu şi Biserică, o înmormântare cu bucurie şi Înviere, şapte măicuţe surori de suflet şi-un părinte-tată mai mare şi mai îndepărtat, o carte ce schimbă vieţi, "Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose", o Înviere simţită până-n cel mai adânc străfund de suflet, o Săptămână Luminată cu pace, tort, prăjituri, filme frumoase şi multă dragoste, un 1 Mai de neuitat, o gelozie şi o sinceritate rar întâlnite, o intuiţie feminină de neegalat, un parc de aventură cu surprize şi cu descoperirea unor capacităţi fizice crezute inexistente, un parastas lămuritor de situaţii şi indicator de drumuri de urmat în viaţă, un DELF cu emoţii, noduri în gât, goluri în stomac, dar trecut, un Festival al Luminii cu stres, certuri, încăpăţânări şi ploaie, dar şi cu jocuri, fericire şi brioşe, o gastrită şi o esofagită de toată frumuseţea, două zile în spital, certitudinea că eu sunt pentru pediatrie şi pediatria pentru mine, două noi prietenii total neaşteptate, o ultimă oră de dirigenţie pregătită cu drag şi entuziasm şi trăită cu lacrimi, o seară de zbuciumări neaşteptate şi de crize de plâns, o festivitate cu mândrie, cântec şi poze, o după-masă "de cuibărit", un weekend de trişări şi de necinste, o căinţă adâncă şi o întoarcere acasă, două duminici liniştitoare şi împăciuitoare la Cib, cu o spovedanie curăţitoare între ele, petrecere la cireşe, bătaie cu apă, iniţial timidă, transformată apoi într-un ditamai războiul universal, purtat cu găleţi, saci cu apă, sticle de doi litri şi picături de apă ajunse pe profesori, un sfârşit de liceu cu re-legarea unor prietenii, cu întărirea altora, cu o seară folk ce ne-a readus împreună, cu o festivitate la pizzerie, cu premiul doi, cu o medalie de carton... şi cu un fluturaş. Un sfârşit, un început, nici azi, nici mâine, vacanţă.
Ce-ar mai fi de spus? Nimic, poate doar de suspinat sau de râs. Ce-ar mai fi de scris? Liste interminabile cu cărţi de citit, citate, versuri în caietul de cântece, poate chiar o carte. Ce-ar mai fi de ascultat? Muzică optimistă şi aducătoare de zâmbete. Ce-ar mai fi de adăugat? Că timpul trece mult prea repede, că vreau ca vara asta să dureze la nesfârşit, că mi-e extrem de frică şi sunt extrem de emoţionată vizavi de ce urmează: ore de bio, fizică, franceză, BAC, Balul Bobocilor, albume, banchet, poze, clasa a XII-a, într-un cuvânt. Nu mai pot fi poetică, am trei cărţi care mă aşteaptă şi o plimbare de făcut. Un ultim lucru: până când o începe şcoala, eu sunt încă într-a XI-a. Am zis!
P.S.: Vacanţă plăcută tuturor, cu evadări la mare, alergări la munte, relaxare cu o carte în faţa ochilor şi o limonadă la îndemână, cu nopţi albe, somn odihnitor, foc de tabără, vise împlinite, prieteni aproape şi linişte, mai ales linişte.:)
P.P.S.:

 

something in the water

ziua de astăzi? bătaie cu apăăăă: pe coridoare, prin clasă, pe geam, prin curte. de ce? pe lângă căldura insuportabilă, ne-am dat seama că cei de a XII-a chiar nu mai sunt în şcoală aşa că... noi suntem ăi mai tari. ordonanţa decretată de 11D la început de săptămână? cărţile şi caietele se înlocuiesc cu sticle de doi litri, tricouri de schimb şi pistoale cu apă, iar curtea devine câmpul de bătălie al celor care, fără războiul cu apă, s-ar stinge de dorul vacanţei. cu riscurile de rigoare (acela de a sfârşi ştergând holurile şcolii cu mopurile improvizate ale femeilor de serviciu) şi cu certurile aferente (cu fetele care sunt prea cuminţi sau prea mândre ca să treacă peste orgoliul unui grup retras şi să devină parte integrantă a clasei), distracţia a început!
P.S.: Şi vara trecută, pe vremea asta, tot cântecul ăsta nu-mi dădea pace, doar că acum dragostea mea e sprintenă şi voioasă ca şi versurile melodiei...:)

with you I'm in no hurry

O să mai chiulim toată clasa de la franceză? Nu cred că într-un viitor prea apropiat. De ce? Pentru că ne aşteptam toţi la un doi, la o lucrare din gramatică pe care nici măcar eu, cu DELF B2 aproape luat, să nu o ştiu duce la capăt, cu certuri atât din partea profesoarei, cât şi din partea dirigului. Ce s-a întâmplat, de fapt? Profa, tăcută şi supărată, ne-a încheiat mediile în timp ce noi trebuia să scriem o compunere: justificaţi-vă comportamentul. Am scris o epistolă în numele clasei, iar colegii mei scriau fiecare motivele lor proprii sau motivele grupului de chiulangii. Rezultatul scrisorii pe care eu, una, o credeam emoţionantă, mai emoţionantă decât mesajul ei de pe tablă? Că încă e supărată pe noi şi că, poate, o să facem franceză cu altcineva din toamnă. Rezultatul adevărat? O clasă mai unită. De ce? Pentru că am făcut front comun atât la bine, cât şi la rău, pentru că am avut cele mai nebune idei de a o îndupleca pe profă sau, dimpotrivă, de a o enerva şi mai tare (de exemplu, haideţi să nu scriem nimic pe foi dacă ne dă lucrare din gramatică), pentru că ne-am tolerat, pentru că am reuşit să discutăm paşnic, pentru că ne-am lăsat orgoliile la o parte şi am comunicat cu adevărat. Aşa că poate că o să chiulim cu toţii, totuşi, în viitorul apropiat. Cert e că nu de la franceză.
Ce alte peripeţii de vieţi şcolăreşti? Nu prea mai sunt, atâta tot că mi-e tot mai drag de dirigu', de sfaturile lui, de cum se enervează pe mine şi cum mă răzvrătesc, ca o impulsivă ce sunt, pentru ca, mai apoi, să ne împăcăm, de cum gândeşte şi cum abordează discuţiile "la comun", de părerile sale logice şi bine argumentate, de glumele lui uşor deocheate, de orele de matematică cu analiza pe care o iubesc, cu adevărat, atât de mult. Să nu uit să-l menţionez pe domnul profesor de fizică, cel cult, credincios, inteligent, blând, înţelept, de omul frumos care ne descoperă secretele lumii în care trăim cu atâta dragoste şi cu tare multă grijă...
În altă ordine de idei, sora mea a terminat clasa a VIII-a . Nu îmi vine să cred că ieri a avut ultima oră de dirigenţie, că azi a primit coroniţa de premiantă la festivitatea anuală de absolvire a gimnaziului, că diseară va purta tocuri la banchet... Îmi vine să îi dau un pumn timpului şi să-l ţintuiesc, măcar pentru puţin, la pământ, ca să-mi explice unde se grăbeşte aşa de tare? Parcă ieri eu eram absolventa fericită şi, totuşi, plânsă, de clasa a VIII-a, eu aveam primele "drame" adolescentine, eu completam formularul de admitere la liceu... Când a ajuns Maria să fie adolescentă? Când am ajuns eu să termin clasa a XI-a? Cum s-au petrecut toate astea la o simplă clipire? Noroc că am reuşit să mă distrag de la sensul adevărat al tuturor festivităţilor făcând poze şi râzând de discursuri sau melodii...(da, am fost răutăcioasă, ştiu asta, însă m-am săturat să înghit atâtea nedreptăţi; măcar am făcut şi eu un bine, le-am descoperit câtorva persoane muzică frumoasă şi bună, pe care au ajuns să o cânte ele acum...asta e, bunătatea se plăteşte)
P.S.: Mi-ar plăcea să te ţin de mână pentru totdeauna. Să stau, pur şi simplu, cu capul aşezat pe umărul tău, fără să vorbim, fără să şoptesc, fără să te sărut, fără să mă îmbrăţişezi. Să stau, simplu, în linişte, ascultând bătăile inimii tale şi mulţumind, în gând, Lui Dumnezeu, pentru pacea ce mi-o cuibăreşti în suflet. Se poate, dragoste, să rămânem pe veci aşa?

scurt update la-nceput de vară sau cherry party

zi frumoasă, cu "Oscar şi Tanti Roz", de Eric-Emmanuel Schmitt, citită în ora de TIC (o carte impresionantă prin simplitate, frumoasă prin Adevărul conţinut într-însa, înduioşătoare prin povestea tristă şi mişcătoare de inimi, o carte pe care o recomand din toată inima), cu mult-aşteptatele pauze alături de Andrei (le-am dus dorul, oh, Doamne, şi încă cum!), cu discuţii interesante şi descoperiri dezamăgitoare sau, dimpotrivă, întăritoare pe Calea credinţei la ora de istorie, cu convorbiri filozofice amuzante la matematică (Domnu' diriginte, staţi puţin! Nu, nu, nu, nu trebuie să staţi în loc!...-după 5 minute-Petra, pot să mă mişc acum? Ai terminat de vorbit?), cu toleranţă şi timp petrecut alături de oameni cu care nu am prea mai vorbit, cu descoperirea minunăţiei de carte "Scurtă istorie a timpului" de Stephen Hawking, cu un chiul "aprobat" de la ora de engleză, cu pregătirea minuţioasă (adică aranjarea câtorva pahare şi tăierea câtorva felii de cozonac) a petrecerii cu cireşe, cu o seară minunată alături de Andrei, Erika, Luisa, Oana, Irina, Răzvan, Richard Mozart şi Rafaela, cu cântece la chitară, jocuri de elastic, căţărări în copaci, zmeură, hohote de râs, fraţi pătaţi (de vişine necoapte), melci pe şi în chitări, poveşti amuzante şi glume de copii mici ("Ia uite că eşti şi forţos, nu numai gras!"), zi cu certuri familiale şi cu dispute vechi şi, totuşi, noi, zi ce se va termina cu lacrimi de căinţă şi de neputinţă, zi în care am început cu adevărat vara, cu toate frumuseţile, nebuniile şi căderile ei.
P.S.: Demult n-am mai scris "evenimente" zilnice pe blog. De exemplu, în weekend şi înainte de el, am avut drept vizitatori două familii ale foştilor colegi ai tatei: aveau întâlnirea de nu-mai-ştiu-câţi ani de la terminarea liceului. Foştii lui prieteni buni din liceu stau acum în Canada, aşa că am povestit puţin (şi, sincer, m-am speriat oţâră de tineretul canadian) cu copiii lor. Ah, şi-am primit un tricou roşu şmecher! M-am uitat şi la un film frumos de tot, Fireproof, alături de Luisa, Erika, Oana şi Corina, am văzut noua fântână muzicală de pe centrul micului nostru orăşel: frumoasă cu adevărat, am povestit şi-am împărtăşit cu Erika fragmente de suflet, m-am înspăimântat puţin când m-am "rătăcit" pe la petrecerea de după întâlnirea de la liceu a tatei (atunci când de la muzică bună din anii '80 au ajuns la Inna), am reuşit să ies şi cu Diana şi cu Irina (în sfârşit!) şi, între timp, m-am trezit că a venit vara... Vreau tihnă, vacanţă, Retezat, timp de dormit, de citit, de cuibărit, de vizitat oraşele noastre frumoase, de pierdut pe cărări de munte, de rugat, de liniştit la Cib, de mers la mare, de visat...:)

iarna tu eşti marea mea

Se poate să fie zi, se poate să fie noapte
Se poate să fie vară, la fel cum iarnă poate fi...
Timpul alături de tine nu mai are valenţă. Trec anotimpuri, cad fulgi de nea, înfloreşte iasomia, se coc cireşele, se petrec furtuni, răsar sori şi se-nalţă curcubeie, iar tu rămâi aici, în stânga mea, iar eu, mică-mică şi fericită, pot doar observa cum se scurge vremea, cum se perindă absolviri, săruturi, hohote de râs, filme, poezii, teste, probe de BAC, poveşti şi rugăciuni, alături de tine, mereu-mereu...
Nisipul să fie ud, iar marea un pic amară
Nisipul să zgârie lin, iar marea să fie murdară...
Aş vrea să ne regăsim, acum, pe malul mării, la farul de la Mangalia din cartea sufletului meu, "Pânza de păianjen" de Cella Serghi. Să fie seară, apa să păstreze căldura zilei, iar tu să păstrezi căldura braţelor mele. Să ne plimbăm în picioarele goale şi să ne zgârie tălpile miile de scoici ascuţite şi venite de departe, sunând a poveşti cu Şeherezade şi mări exotice. Să port rochiţe uşoare şi pe tine de mână. Să caut verdele din privirea ta în apele tulburi ale mării şi să mă bucur ca un copil atunci când îl găsesc. Să miroasă a alge şi a gogoşi cu glazură de ciocolată, să se spargă valurile de picioarele noastre, să desenăm inimioare în nisip şi să ridicăm castele impunătoare, pe care să le ia apa, dar noi să ştim că dragostea n-o poate scufunda marea toată.
Vrei soare, soare îţi dau sau pielea ţi-e rudă cu luna?
Pe stânci, dacă vrei, te sărut, sau în apă, mi-e totuna...
Ştiu că mi-ai dărui lumi întregi şi universuri paralele, dar nu am nevoie decât de tine şi de Dumnezeu ca să fiu fericită. Aşa că aş vrea să-ţi sar în braţe în timp ce stăm pe nişte stabilopozi şi să te sărut ca şi când, în sărutul nostru, ar începe şi s-ar sfârşi o viaţă, ar apune şi-ar răsări stele şi galaxii, ar vorbi şi ar tăcea popoare întregi. Şi-aş mai vrea să ne aruncăm, îmbrăcaţi, în apă şi să ne jucăm, ca nişte copii uitaţi de lume şi de soartă, sub clar de lună... băile lungi în mare, noaptea, sunt cele mai aproape de vis şi, totuşi, cele mai reale frânturi de viaţă clocotitoare şi nebună.
Să pot să te-aleg dintr-o sută, în ochi să ai inima mea,
Să-ncerc să m-ascund de iubire, dar să nu te mai, să nu te mai pot uita...
Nici nu vreau să te uit. Nici nu mă gândesc că eşti "doar o etapă de cunoaştere a eului meu". Nici nu am crezut vreodată că vei fi doar un prag de trecut în devenirea mea. Eşti tu, dragostea, dragostea mea liniştită şi blândă, dragostea în care mi-am proiectat viaţa-ntreagă. Am căutat şi-am alergat, am sărutat şi-am îmbrăţişat, am plâns şi-am deznădăjduit până să te găsesc, dar ţi-am aşezat sufletul în palmă atunci, când te-am luat de mână întâia dată şi-am ştiut că am ajuns acasă.
Povestea merge mai departe, ca vântul din Vama Veche,
Eu nu pot să mai continui, căci eu mi-am găsit pereche.
Povestea merge mai departe, ca vântul din Vama Veche,
Eu nu pot să mai continui, sărută-mă în ureche.
Nota de glumă din toată învălmăşeala aceasta de gânduri şi sentimente? Nu vreau să mă săruţi în ureche.:) Revenind la povestea noastră, chiar nu merge mai departe în sensuri opuse sau direcţii diferite, ci spre aceeaşi linie a orizontului pentru amândoi. Nu a trebuit să ajungem până în Vama Veche pentru a ne găsi pereche, a trebuit doar să ne-aflăm la aceeaşi Liturghie, sub acelaşi patrafir al Tatălui din Cer, împărtăşindu-ne de aceeaşi bucurie a Vieţii. Nu pot să mai continui... fără tine. Nu vreau să mai continui... fără tine. Aşa că, te rog, ajută-mă să nu fiu din nou cuprinsă de streche, după cum urmează să spună Tudor Chirilă în versurile sale, şi păstrează-mă la tine-n suflet.
Vara ast-am să mă-ndrăgostesc... de tine.
P.S.: Mi-e dor de mare. Dor de albastru, de senin şi tulbure, de scoici, de nopţi cu poveşti târzii, de nisip fin printre degetele picioarelor, de bronz cu dungi, de păr sărat, de miros de alge, de plimbări pe mal, seara, târziu. Mi-e dor de marea pe care încă nu o cunosc pe deplin: de marea cu tine. Aşa că hai să ne mutăm la mare, o ţară de oraşe goale; singura noastră scăpare, să rămânem toţi la mare. Aştept doar să ies afară, să fie vânt şi vară şi cerul să-mi spună "Fugi, că eu plătesc!"... Aşa că aştept să se petreacă vreo minune şi să ne trezim, dimineaţa, cu părul plin de nisip şi cu soarele arzător în ochi.

A dear (or deer) story

Aş putea începe povestea cu tipica formulă "a fost odată ca niciodată şi de n-ar mai fi, nu s-ar povesti". Însă fragmentul de viaţă ce urmează să fie imprimat în istoria mediului online nu face parte din colecţia basmelor: niciodată nu am reuşit să scriu poveşti tipice, cu zâne, prinţi şi zmei: la mine, noţiunile acestea s-au amestecat mereu şi, de cele mai multe ori, prinţii au devenit zmei şi zânele şi-au uitat menirea. Aşa că o să povestesc, pur şi simplu, despre dragostea mea de şi pentru o căprioară.
O cheamă Felinuţa şi e căprioara de la mănăstirea mea dragă. A trăit captivă într-o cuşcă de beton, ştiind că există cer deasupra ei şi lumină şi viaţă curată şi frumoasă, dar neavând habar cum ar putea să ajungă să guste din bucuria aceea mare "de afară". Părintele şi măicuţele au reuşit să o elibereze şi, acum, speriată încă, sălbatică, neîmblânzită, aleargă în curtea lor, unde se poate îndrăgosti în voie de soare, se poate ascunde de vânt şi se poate juca cu stropii de ploaie. Se cuibăreşte, lăsându-se mângâiată cu dragoste, însă i-e teamă să se lase total în Voia acestei libertăţi şi să îşi asume o bucurie continuă, aşa că, îndărătnică, se-ntâmplă să fugă departe, în munte, şi să se-ascundă în tăcere şi scâncete. În privirea ei căpruie şi umedă se citeşte toată dragostea pe care o are de dăruit şi frica ei în faţa Bucuriei. Poate tocmai din cauza acestei priviri calde am ajuns să o iubesc atât de mult.
Povestea ei seamănă cu a mea, la fel cum eu semăn cu o căprioară-de aceea am şi primit "porecla" sau alintul acesta cu tare mult drag. Am trăit şi eu, captivă într-o lume întunecată, cu ziduri înalte, ştiind că există Cer, Dragoste şi vise-mplinite dincolo de ziduri, dar neputând să le sar singură. Părintele duhovnic şi Dumnezeu m-au luat de mână şi m-au aşezat în deplina mea libertate luminoasă, dăruindu-mi iertare şi deschizându-mi ochii inimii, spre a înţelege conţinutul dragostei, adică smerenia, şi spre a dobândi suficient de mult curaj încât să devin o fiică a acestei Lumini libere. Şi totuşi, încă mi-e teamă. Deşi am gustat o fărâmă infimă din bucuria ce va domni cândva peste această lume, deşi mi-e fiinţa-ntreagă o tresărire a Dragostei, deşi fiecare rugăciune mi-e una de iertare şi de îmblânzire, încă sunt sălbatică, încă sunt speriată de taina ce mi se deschide în faţa ochilor şi de responsabilitatea pe care vreau să mi-o asum, dar nu ştiu cum. Mi se strânge sufletul de teamă în faţa Crucii pe care mă laud că o pot ridica, însă nu ştiu de unde să o apuc. Iar lumina, Lumina care mi se descoperă, care îmi arde impulsivităţile, care îmi ascute fiecare colţ de stâncă pe care-am alergat, care îmi deschide ochii inimii, Lumina care e în acelaşi timp şi izvor de Viaţă, şi fragment de cer senin, şi mână întinsă să-mi mângâie durerea, Lumina aceasta mă orbeşte. Mă apropii, instinctiv, de hrană, de Pâinea Vieţii, dar nu ştiu cum s-o îmbuc. Aşa că, din când în când, curiozitatea şi bucuria de a descoperi lumea de dincolo de ziduri pălesc în faţa temerii de a nu irosi Libertatea şi de a nu răni întreaga frumuseţe spre care tind, aşa că, atunci, chinuită de amintiri din zilele făr' de Cer, îmi plec genele peste privirea-mi căpruie şi umedă şi plâng. Atunci mă gândesc la Felinuţa, îmi vine să o iau în braţe şi să rămânem doar noi două şi Dumnezeu.
Povestea a fost prilejuită de încă o vizită cu credinţă, pace şi dragoste la mănăstirea mea dragă, alături de Măriuca-mi frumoasă. Am avut bucuria peste poate de a mă împărtăşi, de a mă ruga cu tresăltări de bucurie, de a-mi regăsi liniştea. Am avut şi o aventură demnă de povestit, urcarea unui deal plin de gropi şi stânci pe remorca unui Jeep cu girofar, o lectură povăţuitoare de inimi şi-o gustare aşa, ca de lăsatul secului, pe stânci, un urcuş sufletesc şi fizic până la o privelişte impresionantă în ambele adâncuri, al văii şi-al inimii, şi cele mai frumoase lecţii de tir cu arcul posibile. Am râs, am visat, ne-am rugat, am pătruns şi mai mult în Bucuria ce dăinuieşte în inimile măicuţelor mele dragi şi-n sufletul părintelui meu iubit. Duminicile la Cib sunt cele mai frumoase din viaţa-mi de până acum şi mă rog neîncetat să mă întorc acolo cât mai curând cu putinţă. Provocarea rămâne de a-mi construi în inimă, cu ajutorul Lui Hristos, un acasă la fel de luminos şi de liniştit ca cel de-acolo...

Epistolă din dragoste şi linişte către zbuciumările trecute

Dacă m-ar pune cineva să aleg cea mai frumoasă zi din viaţa mea, probabil că aş muri între amintiri, încercând să le ghicesc lumina mai intensă sau mai slabă, tonalitatea mai blândă sau mai acută şi mireasma mai plăcută sau mai înţepătoare. Cert e că am trăit zile peste poate de fericite, cu îmbrăţişări strânse, cu prieteni din toate colţurile ţării adunaţi în jurul unui foc de tabără, cu cireşe mâncate pe furiş în timpul unui chiul de la şcoală şi abandon în faţa iubirii, cu lacrimi şi pălării de absolvenţi, cu fluturaşi în stomac şi prime saluturi, cu sute de tineri strigând că sunt gata oricând să schimbe lumea locuind, pentru câteva zile, sub acelaşi acoperiş, cu lideri bătrâni aşezându-mi eşarfa de cercetaş la gât, cu zboruri ameţitoare în înaltul cerului, cu păduri clocotind de viaţă şi pace, cu strângeri de mână ce-ascund suflete şi cu săruturi ce ar putea continua în veşnicie, am trăit atât de multe zile în care nu-mi încăpeam, la propriu, în piele de bucurie, încât nu aş putea să o deleg pe cea mai frumoasă. Însă, cu ocazia celei de-a doua zile de Rusalii, pe şiragul de mătănii al zilelor peste poate de liniştite, al zilelor în care lacrimile curg dintr-un preaplin de dragoste şi din conştiinţa nevredniciei, al zilelor în care Dumnezeu se pogoară în întunericul meu sufletesc şi mă inundă cu iubirea Sa luminoasă, am mai adăugat un fir de pace şi nădejde: lunea petrecută la mănăstirea Bunavestire de pe Cheile Cibului.
Am plecat dimineaţa devreme, fiindcă până la Cib e cale lungă, de-ascultat muzică tristă, de pansat ultimele răni sufleteşti şi de întărit încă o dată deciziile. Am trecut prin satele dragi şi pline de amintiri cu cercetaşii, de-acum două veri, de pe Cheile Ardeului sau Glodului, de la muzeul interesant cu-adevărat din Almaş sau din campul de supravieţuire plin de peripeţii. Am visat şi-am răs-visat şi, fără să-mi dau seama, m-am trezit în faţa mănăstirii, cu o bucurie atât de mare de-mi venea să plâng adunată-n inimă. Am ajuns la începutul Utreniei, aşa că îmbrăţişările măicuţelor au fost unele tăcute şi smerite, iar binecuvântarea părintelui nostru iubit a fost una liniştită, ce mi-a coborât cu adevărat pacea-n suflet. Slujba a fost, de departe, una dintre cele mai frumoase şi mai blânde la care am participat. Era o tăcere în piatra din pereţii bisericii, un zâmbet întrezărit pe chipul Maicii Domnului din icoană, un izvor de Viaţă pe masa Sfântului Altar şi-o rugăciune alinătoare în fiecare cântare a stranei. Încet-încet, biserica s-a umplut de copii senini şi mame zâmbind, obosite, de taţi grijulii şi de mânuţe întinse spre Împărtăşanie, iar mintea mea se cobora, la fel de încet, în inimă. Mi s-au liniştit, ca prin minune, toate zbuciumările, fiecare luptă inutilă a îngropat săbiile în lespezile din biserică, dorinţele încă neîndeplinite şi iubirea fără vreun răspuns s-a luminat, s-a transfigurat şi s-a cuibărit adânc de tot în sufletul meu, spre a nu mai fi reînviată prea curând. Cu fiecare plecare a capului, cu fiecare ectenie, cu fiecare suspin mă curăţeam, mă albeam, mă linişteam şi-mi reveneau voinţa, ambiţia, credinţa, nădejdea şi dragostea, în aşa fel încât, la binecuvântarea finală, eram din nou curată ca un copil, cu un sufleţel cam julit în coate şi în genunchi, dar tămăduit de Singurul Vindecător ce găseşte în fiecare rană o poartă spre nimicnicia umană, din care poate curge nu doar sânge, ci mai ales mântuire. Cu gândul încă la predica mai mult decât emoţionantă a părintelui, care sper să rodească în viaţa mea de zi cu zi, m-am jucat cu cel mai mic prunc din biserică, m-am lăsat miruită de dragostea părintelui şi, tăcând, am stat lângă măicuţele ce mă uimesc neîncetat cu blândeţea şi smerenia lor.
După Liturghie, alături de încă o familie numeroasă şi liniştită de preot, am mâncat în trapeza mănăstirii, cu o poftă nemaivăzută, cel puţin de când am gastrita. Am povestit şi-am râs, ne-am rugat şi am cântat, am gândit şi-am tăcut şi, la sfârşitul mesei, când a ajuns şi părintele nostru drag, am continuat procesul de liniştire spirituală cu discuţii înţelepte şi, totuşi, copilăreşti. Am ascultat cuminte poveţele privitoare la alimentaţie şi am asimilat cât de multă informaţie se putea "fura" din preaplinul sufletesc al părintelui şi, la sfârşitul convorbirii, am tras, dintr-un coş plin cu răvaşe, cuvântul pe care trebuie să-l lucrez anul acesta, cuvânt de învăţătură pentru doctori, după spusele părintelui, şi-o cruce grea de dus într-o lume egosită şi orgolioasă. Apoi ne-am dus să ne bucurăm de surpriza întâlnirii cu căprioara mănăstirii, Felinuţ, o frumuseţe de animal cu care, conform spuselor din bătrâni (din credincioşi, mai degrabă), mă asemăn. După ce-am hrănit minunea şi ne-am jucat puţin cu ea, ne-am îndreptat cu toţii către cascadă, eu povestind cu o soră de al cărei suflet m-am lipit instantaneu, cei mici alergând şi jucându-se. La cascadă, am lepădat toată haina de maturitate sufletească şi toate prejudecăţile de adulţi sau, mă rog, adolescenţi, şi-am intrat laolaltă cu cei mai mici dintre noi în apa rece a râului, jucându-ne volei sau fotbal cu părintele, care era cocoţat pe stâncile cascadei. După ce-am râs pe cinste şi ne-am udat vârtos, ca de început de vară, ne-am jucat, cu mic, cu mare, volei şi, pentru prima dată-n viaţa mea, m-am bucurat de jocul la care niciodată nu am fost bună. A trebuit, însă, să ne întoarcem la mănăstire, unde am continuat poveştile de viaţă cu măicuţele, unde am primit poveţe pentru trup şi suflet, pentru sănătatea fizică şi cea spirituală, unde am vorbit cu alţi tineri sosiţi la izvorul acesta de linişte ascuns între alte ape lumeşti şi unde am luat parte la cel mai amuzant concurs din istoria competiţiilor pentru copii şi nu numai. Într-un final, după ce am primit o carte de poveşti şi un canon, ne-am luat rămas-bun strâns şi binecuvântat de la măicuţele noastre iubite şi călăuzitoare pe calea îmblânzirii şi de la părintele nostru drag, copil înţelept şi suflet curat, dragoste întruchipată şi verticalitate asumată. Cu inima uşoară şi îmbucurată de pacea trimisă mie-n dar de la Tatăl, am plecat către casă, rugându-mă ca liniştirile primite în acea zi a adevărate Iubiri să devină parte constituentă a firii mele, poate chiar parte definitorie. De-atunci, visez seara la o familie numeroasă, la nume de copii şateni cu ochii verzi şi la un Rai în care să păşim cu smerenie şi cu inimile pline de lumină.
Semnat: o căprioară încă neliniştită pe deplin, dar mult mai iubitoare.

Timp, nu fii hain, să mai fim liceeni măcar puţin...

"Nu va mai fi nici ieri, nici azi, nici mâine... Va fi doar atunci, când am iubit şi-am plâns, la sfârşitul şi începutul unui drum..."
Nici nu mi-am dat seama cum a zburat timpul. Nici nu mi-am dat seama că, între două nopţi înecate în lacrimi, a început vara. Nici nu mi-am dat seama că s-a încheiat, probabil, cea mai frumoasă, zbuciumată şi peste poate de fericită frântură din viaţa mea. Copleşită de stresul şi nervii imposibil de evitat de la repetiţiile pentru festivitatea de absolvire de ieri, pasionată de decorarea cantinei pentru ultima oră de dirigenţie a celor din XII D, dată peste cap de amalgamul de stări şi sentimente al acestei săptămâni, nu mi-am dat seama de faptul că se închide o uşă, cu grijă, cu lacrimi, cu suferinţe, dar se închide... Pentru cât timp, nu poate spune nimeni.
Am revenit la şcoală în forţă, cu entuziasm, dorind din toată inima să cânt la festivitatea de absolvire, să îmi duc toate planurile la îndeplinire şi să le ofer celor dragi sufletului meu cel mai frumos sfârşit de liceu cu putinţă. Aşa că m-am zbătut, m-am stresat, m-am certat din nou cu directorul adjunct (de când mă ştiu elevă-n "Decebal", m-am sfădit mereu cu dânsul), mi-a venit să plâng, m-am abţinut cu stoicism, am scris un discurs pe care l-a citit Roxi, mi-am impus punctul de vedere cu o autoritate de care nu mă credeam capabilă şi, la sfârşitul repetiţiilor, când am tras linie, lucrurile au ieşit aproape integral aşa cum le-am visat eu.
Joi, la ultima repetiţie, am plecat mai iute de la Sala Sporturilor şi, cu o cursă contra-cronometru cu taxiul, alături de Luisa, am ajuns înapoi la "Decebal", unde colegii noştri erau în miezul decorării cantinei. Pânzele cu citate din "Ani de liceu", "Graduation song" şi "Good riddance" prindeau viaţă sub ochii mei, înfrumuseţate de desenele colegelor mele talentate, ghirlandele cu baloane se înălţau pretutindeni pe pereţi, băncile din clasa noastră fuseseră aduse prin toată curtea până în cantină şi aranjate pe trei rânduri, astfel încât atmosfera de ultimă oră de dirigenţie să fie cât mai autentică cu putinţă. Panglicile cu adjective ce începeau cu litera D, personalizate pentru fiecare absolvent, erau în mare măsură scrise, unele definitorii pentru persoanele ce urmau să le poarte, altele mai puţin "nimerite", însă toate frumos aşezate pe bănci, alături de cartonaşele albastre pe care scria numele fiecărui elev, motto-ul clasei ("Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!" N. Stănescu) şi, în interior, întrebarea-capcană: Unde te vezi peste 10 ani?, iar plicul pictat cu multă migală de Miruna gata să fie aşezat în catalogul clasei până la întâlnirea din 2022. Totuşi, încă zburau foi, pixuri, panglici, baloane sau petale, aşa că am intrat şi eu în verva pregătirilor, asigurându-mă că totul va fi perfect. Pe la ora trei şi jumătate, sala era gata şi arăta mai frumos decât şi-ar fi închipuit oricare dintre noi. Am dat fuga acasă, am mâncat cât de repede am putut şi m-am întors ca să aranjez trandafirii pe mese şi petalele la intrare. După ce fiecare bancă avea un trandafir frumos pe ea şi câte un bucheţel făcut de mamele absolvenţilor, a ajuns şi Ozana şi a aşezat petalele la intrare, nu de alta, dar absolvenţii trebuie să calce cu delicateţe în continuare, ca să nu strivească amintirile curate din liceu. Planul era să le adresăm câteva cuvinte din partea clasei a XI-a D şi să plecăm acasă, însă doamna dirigintă nu ne-a mai ascultat cuvântarea, invitându-ne, în schimb, să luăm parte la ora lor de dirigenţie. Habar nu aveam cât urma să plâng, însă, odată ce filmuleţul cu poze făcute de-a lungul anilor de liceu, realizat cu drag de diriginta lor, s-a terminat, discursul dânsei s-a încheiat şi fiecare dintre ei a început să ţină un mini-speech atunci când erau strigaţi la catalog, lacrimile au început să mi se prelingă, încetişor, pe obraz. M-am mutat în spatele sălii, unde cei din ultimele bănci mă tot rugau să le pun suc, aşa că nu puteam plânge, fiindcă trebuia să fiu atentă să nu provoc vreo inundaţie de Fanta în mijlocul lacrimilor absolvenţilor. Însă atunci când al meu drag prieten V. a ajuns în faţa colegilor şi, după ce le-a mulţumit lor, părinţilor şi dirigintei şi a făcut câteva glume de emoţie, mi-a mulţumit mie, iar colegii lui şi doamna lor dirigintă au început să aplaude, am izbucnit într-un plâns de nestăvilit. Zâmbeam larg, cât de larg puteam, şi plângeam necontenit. Într-un final, m-am liniştit, astfel încât intonarea Gaudeamusului m-a găsit zâmbind calm. După ce bileţelele ce urmează să fie puse la păstrare pentru 10 ani de-acum înainte au fost scrise şi miile de confetti au căzut peste lacrimile de bucurie ale părinţilor ce-au primit flori şi scrisori de la absolvenţi, s-a trecut, evident, la poze. Am profitat de prilej şi am făcut primele mele poze cu V. şi, din moment ce voiam să se oprească timpu-n loc, am forţat-o pe Ozana să ne tot fotografieze. Într-un final, i-am îmbrăţişat pe frumoşii noştri predecesori, ne-am luat la revedere de la diriginta lor şi-am plecat şi noi acasă. Nu ştiu ce-a făcut Ozana, dar eu, alături de V., ce mi s-a alăturat peste puţină vreme, am depănat amintiri şi-am plâns; după ce-a plecat şi ne-am luat rămas-bun, am continuat să plâng şi să plâng... de fapt, chiar am adormit plângând, sperând ca, în condiţiile acestea, să-mi fi secat canalele lacrimale, ca să nu mai pot plânge şi la festivitatea de absolvire.
Festivitatea a fost nemaipomenit de frumoasă. Cu vreo două ore înainte ca absolvenţii să sosească, am aranjat Sala Sporturilor, atârnând bannerele realizate de noi pentru cei din XII D, aşezând ghivecele cu flori şi pregătind scena. Odată ce boxele, chitările, bassul, tobele şi microfoanele au fost probate şi răs-probate, am făcut încă o repetiţie-şnur, la finele căreia am ieşit la o gură de aer şi am găsit o mare de absolvenţi în faţa Sălii Sporturilor. Eram împreună cu Luisa, ne-a salutat Abel, l-am felicitat şi ne-am întors în sală, deja emoţionate. Deodată, în miezul discuţiilor aprinse de emoţii, s-au auzit primele acorduri din Gaudeamus Igitur şi absolvenţii au început să defileze spre locurile lor. Când l-am văzut pe Andrei în robă şi cu toca pe cap, tot un zâmbet, mi-a tresărit inima de emoţie şi am avut un instinct (pe care nu l-am urmat, evident) de a-i sări în braţe. Am aplaudat în continuare, l-am salutat şi pe V., fiindu-mi tare drag să-l văd atât de aranjat, şi-apoi era cât pe ce să izbucnesc în plâns când a trecut Bianca pe lângă mine, deja plângând în hohote... Noroc cu gimnastele şi dansul lor extrem de amuzant de la începutul festivităţii, că altfel nu puteam să cânt. După ce-am ţinut discursul de început, toţi absolvenţii s-au ridicat în picioare şi au început să cânte, ba zâmbind, ba râzând, cei mai mulţi plângând, alături de noi şi toată sala răsuna de fericirea de la "18 ani" sau nostalgia după "Ani de liceu". Festivitatea a continuat cu premierea claselor a XII-a A şi B, am aplaudat cu toată fiinţa mea atunci când Andrei şi-a primit diploma de absolvent, şi-apoi, alături de Irina, am cântat din suflet, cu un drag de necuprins în cuvinte, "Save tonight". Am crezut că atunci când terminăm de cântat, o să plângem amândouă cu năduf, însă nu a fost deloc aşa. Deşi stăteam pe tocuri şi îmi tremurau picioarele de emoţie, nu am mai putut să plâng. Am aplaudat cu tot dragul şi nostalgia posibile şi atunci când V. şi-a primit diploma şi-apoi am căutat să mă adun, sufleteşte vorbind, şi să zâmbesc. Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat festivitatea, ştiu doar că am văzut tocile zburând şi am auzit multe strigăte de fericire. L-am luat pe Andrei de braţ şi, mândră nevoie mare, m-am plimbat prin toată sala cu toca lui pe cap, făcând poze şi povestind. Am făcut poza de absolvent şi cu dragu-mi prieten V. şi, apoi, cu Andrei de mână, am plecat să-şi lase roba la dirigintele lui şi să mai facă încă o poză de grup. După festivitate, am stat puţin în Collin's, apoi m-am dus să dorm, ca şi când nimic important nu s-ar fi întâmplat... M-a trezit un mesaj de o tristeţe nemaivăzută de la V. şi era cât pe ce să plâng din nou fără oprire, însă mi-am adunat puterile şi m-am dus la Andrei, unde-am povestit doar amintiri dragi şi amuzante din liceu, am râs şi ne-am bucurat de timpul atât de frumos petrecut împreună. Ziua s-a terminat, din nou, cu lacrimi şi cântece triste, din motive care nu pot fi scrise sau spuse, ci doar simţite, simţite acut şi cu toată fiinţa... Cert e că, până la sfârşitul zilei, am conştientizat că s-a terminat. Deşi nu eu sunt cea care a purtat roba, deşi mai am un an până la adevăratele lacrimi de la finalul liceului, simt cu cea mai fină cută a pielii mele că s-a terminat liceul pentru generaţia cea mai dragă mie. Şi e al naibii de greu să nu plâng, să nu mă doboare nostalgia, să nu îmi vină să dau cu toate ceasurile de perete, să nu mă cert cu Timpul care nu are răbdare, să nu urlu de durerea trimisă acum, din habar nu am ce motive, de Dumnezeu. Poate pentru nimeni absolvirea aceasta nu marchează un sfârşit atât de dureros ca şi pentru mine, poate nimănui absolvirea aceasta nu-i mai dă pace, ci numai lacrimi, poate pentru nimeni anii aceştia nu au fost atât de frumos trăiţi, atât de deplini, atât de importanţi ca şi pentru mine. Poate nimeni nu a iubit atât de mult şi de înalt ca şi mine în decursul acestor ani de o frumuseţe şi o tristeţe mai presus de fire şi poate nimeni nu a trăit un fragment de veşnicie la fel de minunat ca şi al meu, însă sunt convinsă că lacrimile tuturor erau autentice. Timpul chiar nu mai are răbdare, iar eu chiar nu mai am niciun răspuns şi nici o posibilitate de a ieşi învingătoare din lupta ce mi se dă acum în suflet. Chiar s-a terminat, şi zâmbesc din nou, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraz.
...nu goni grăbit anii de aur ce ne-ai dăruit.