ultima leapşă din acest an...

... furată de la Dorina.:)

Mâncarea anului: sandviciurile de la Rojam sau clătitele Ancăi.

Băutura anului: tequila, just because we partied hard.
Party-ul anului: majoratul Paulei.
Patul anului: noul meu pat din noua mea cameră din noua mea casă. close enough?
Piesa anului: Bon Jovi-Livin' on a prayer.
Site-ul anului: http://9gag.com/ , bineînţeles.
Blogul anului : http://alice.revistatango.ro/ , pentru că e Alice Năstase şi pentru că-mi place de nu mai pot.
Ruda anului: Anişoara, mătuşa mea dragă din Canada.
Gafa anului: chiar sunt prea multe. poate atunci când i-am spus dirigului că toţi băieţii sunt mai imaturi decât fetele, având vârsta psihică cu trei ani mai mică decât cea fizică.
Prietena anului: nu nu, nu mă puneţi să aleg. sunt prietenele anului, sunt ale mele şi mi-e de-ajuns să ştiu că-mi sunt aproape.
Iubitul anului: cel pe care nu-l ştiu doar al meu.
Îmbrăcămintea anului: rochiţa cumpărată din târg de la Craiova, cu ciorapii bordo pe care-i ador şi cu noii bocanci din Canada.
Excursia anului: uhm, cred că o pot lua ca şi campul anului, şi ăsta e clar RoJam.
Vorba anului: sec!
Sportul anului: supravieţuire cu Iulian.
Filmul anului: Into the wild sau The silence of the lambs.
Cartea anului: Colecţionarul de John Fowles.
Serialul anului: How I met your mother.
Parfumul anului: L'Elixir, al Ninei Ricci.
Jocul anului: Steaua sau Peter şi Wendy.
Filmul preferat de Crăciun: Home Alone, ca-ntotdeauna.
Stai în pijamale sau să te aranjezi în ziua de Crăciun: după ce mă-ntorc de la biserică, pijamaleeee.
Dacă ai putea cumpăra doar un singur cadou anul acesta, persoana căreia i l-ai dărui este: Ozana.
Îți deschizi cadourile în Ajunul Crăciunului sau în dimineața zilei de Crăciun: în Ajun, cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Ce îți place să faci de Crăciun: să merg la colindat, să mănânc, să stau cu cei dragi mie, să mănânc, să dorm, să mănânc.
Care sunt aromele favorite de Crăciun: sarmale, vin fiert.

Vă doresc tuturor, din toată inima, un an nou fericit, un an nou în care să aveţi mai mult curaj, mai multă răbdare şi mai multă credinţă, un an în care să iubiţi şi să faceţi tot ce vă doriţi, un an în care să luptaţi din toată inima ca să vă împliniţi visele, un an în care să vă bucuraţi de fiecare experienţă menită să vă înfrumuseţeze ca oameni, un an nou în care să fiţi mai (ne)buni, mai înţelepţi, mai fericiţi!:)

I got so much to do and so many hours in a day

Luminiţele din brad pâlpâie liniştitor în dreapta mea, Bon Jovi îşi cântă promisiunile, iar eu, obosită şi, totuşi, fără putinţa de-a adormi, m-am trezit în faţa unei postări cruciale: cea în care recapitulez cum am trăit, ce-am învăţat, cât am iubit, unde-am călătorit şi pe cine-am cunoscut în anul ce-a trecut. Aşa că las lenevitul deoparte, mi-au fost suficiente trei zile de tratament cu pierdere de vreme şi, gata să şterg praful de pe poveştile demult nespuse sau să presar sare peste rănile încă necicatrizate, îmi evaluez starea sufletească, după un an preaplin de întâmplări, căderi şi înălţări.

Am început anul cu un revelion fantastic alături de cercetaşii mei dragi. Am împlinit 16 ani şi, ca să-mi celebrez maturitatea şi deplinătatea facultăţilor mintale, mi-am sărbătorit ziua de naştere la Kiddo, un loc de joacă pentru copii şi mi-am făcut cadou o pereche minunată de bocanci. Prima realizare la 16 ani a fost reprezentată de prima ieşire la schi. Cu alte cuvinte, eu, zăpăcita lumii, care nu mai fusese la schi în viaţa ei, am învăţat, datorită prietenelor mele dragi, să schiez în numai trei zile. Luna februarie a continuat cu lansarea de carte a părintelui Vlad, duhovnicul meu drag, la care am luat parte, deşi aveam o pneumonie interstiţială de toată frumuseţea, adusă de pe pârtia de la Straja, şi cu concertul-conferinţă despre iubire al tatălui meu. În vinerea imediat următoare, 18 februarie, am trăit probabil cea mai frumoasă zi din viaţa mea, aceea în care am rostit primul "te iubesc" spus cu toată fiinţa mea şi-n care mi-am dat seama, cu toată încăpăţânarea mea, că un băiat şi o fată nu pot fi doar prieteni, cel puţin nu pentru mult timp, lucru pe care, până la o îmbrăţişare ce mi-a frânt spatele şi inima, îl susţineam acerb. Luna mea frumoasă a continuat cu Ziua Cercetaşului, pe care am sărbătorit-o mândri, purtând cămăşile şi eşarfele la şcoală, făcând un flashmob de toată frumuseţea şi delectându-ne cu o conferinţă genială a lui Dan Puric. Seara următoare am vizionat un spectacol de pantomimă, al aceluiaşi om fantastic, şi am apucat să fac cunoştinţă cu dânsul şi să primesc chiar şi un autograf, după ce i-am dăruit un plic cu toate proiectele muzicale şi teologice ale tatălui meu. Februarie a continuat cu cursurile teoretice la planorism, cu începutul unei prietenii minunate, legată între mine şi Ozana, cu seri lungi petrecute la telefon, ajutând suflete să se împace. Februarie s-a încheiat într-o pauză de ne-vorbit cu cel drag sufletului meu, iar primăvara a început cu un frig crunt, un mărţişor aducător de lacrimi şi o seară în care am încălcat reguli sufleteşti şi am fost fericiţi. Am mai trişat o dată în 8 martie, atunci când am primit pentru prima dată un trandafir (ce e bine pus la păstrare), atunci când am adus primăvara cu veselia mea, atunci când am început să-l citesc pe Dostoievski cu ai lui "Umiliţi şi obidiţi", o carte definitorie pentru mine, atunci când am avut una dintre ultimele repetiţii ale corului şcolii. Martie a fost tristă, martie a fost dureroasă, martie a cunoscut două jurnale umplute cu vise şi apoi dăruite celui ce putea, cu un simplu cuvânt, să le împlinească, martie s-a încheiat cu o negare a sentimentelor şi un camp tare frumos, Spirit Scout 9, în care inima a căutat înlocuitori pentru cel ce nu ştia dacă vine sau nu în viaţa mea. April mi-a adus ocazia "fantastică" de a frânge, mai mult sau mai puţin, inimi, de a-l cunoaşte pe Petra cel masculin, de a viziona, un weekend întreg, filme poloneze la teatru, pe gratis, fiindcă am câştigat un concurs desfăşurat pe Facebook, de a trişa pentru ultima oară (sau cel puţin aşa credeam pe vremea aceea), de a vedea un film frumos, No strings attached, la cinematograf, de a mă spovedi temeinic şi curăţitor, de a mă bucura cu adevărat de Învierea Lui Hristos, de a respira primăvară prin toţi porii fiinţei mele. Luna mai a fost una tumultuoasă. Am crezut că am din nou parte de fluturaşi în stomac, datoraţi unui băiat cu nume de pisică, dar erau simple închipuiri. Am organizat, cu sprijinul Irinei şi al Ozanei, cel mai frumos Festival al Luminii. Am câştigat un concurs episcopal de eseuri şi am mers la Bucureşti, la sfârşitul lunii, unde am petrecut un weekend la patriarhie, am primit binecuvântare de la Preafericitul Daniel şi am cunoscut alte fete frumoase, simple şi isteţe. Am participat la primul stagiu de formare din viaţa mea, la Săcărâmb, unde-am învăţat cum să scriu un proiect şi mi-am descoperit dragostea pentru lupişori, cu ajutorul Mihaelei mele dragi şi al lui Adi. De asemenea, în mai, am trişat sub clar de lună, am fost fericită în seri cu iasomie şi insomnie şi am iubit, am iubit mult şi înalt. Iunie a venit cu zile în afara timpului normal, în care am simţit, cu adevărat, că sunt completă, că sunt fericită, că sunt suspendată-n cer, că visele mi-au devenit realitate. Iunie a venit cu chiul autorizat la Timişoara şi cu sesiuni lungi de plimbat alături de oameni dragi prin frumosul oraş. Dar a urmat reversul medaliei, ruptura ce părea iremediabilă şi ireversibilă, sfârşitul clasei a 10-a, în care am luat, pentru prima dată-n viaţa mea, premiul II, serile în care nu ieşeam din casă pentru că plângeam prea tare şi serile în care fugeam cu bicicletele cu Ana, Anca şi Ozana doar ca să uit. Tot în iunie am avut sfinţire de biserică la Peştişul Mic, unul din satele în care tatăl meu este preot. Ziua mea onomastică a adus o împăcare mai presus de fire, noaptea, în timpul unei ploi torenţiale, o restabilire de limite şi o îmbrăţişare pur prietenească. Iulie a început cu câteva zile petrecute pe aerodrom şi un zbor fantastic de jumătate de oră. Vara a continuat cu un camp de supravieţuire, la care am fost atât organizator, cât şi participant şi în care mi-am demonstrat mie însămi că-s un cercetaş cu acte fizice şi psihice în regulă. Apoi a urmat primul concert serios la care îmi doream din toată inima să merg şi pe care-l aşteptam de când eram mic copil: Bon Jovi, un concert remarcabil trăit cu toată fiinţa mea, alături de draga mea Ozana. Cu ocazia concertului şi a euforiei ce ne-a cuprins după, am fost intervievate de cei de la PrimaTv şi am ajuns la televizor; ce-a ieşit, puteţi vedea aici. Ce-am mai făcut în iulie? M-am mutat la casă, adică ai mei s-au mutat la casă, eu am plecat la mare din apartament şi m-am întors la o altă adresă. Am cunoscut nişte cercetaşi belgieni minunaţi, am fost la Sulina, pentru prima dată-n viaţa mea (şi, la cât de dificil e să ajungi acolo şi la ce lucruri s-au petrecut, nu ştiu cât de curând vreau să revin), am rupt prietenii şi am legat altele noi, minunate, care dăinuie, deşi-s la distanţă (vezi Oana, Ashu, Ciucă), după care, întoarsă acasă, am revenit şi-n singurele braţe ce mă puteau ocroti cu adevărat şi am trăit două săptămâni pur şi simplu de vis, în care fugeam seara de acasă şi simţeam că-s vie, că mănânc şi respir iubire. Însă înainte de cel mai mare şi mai frumos camp al verii, RoJam, s-a produs o nouă ruptură, aşa că din dorinţa de răzbunare şi dorinţa de nou, combinate cu apariţia unui oltean creţ şi drăguţ, RoJamul a căpătat pentru mine semnificaţia unui camp deplin. Am trăit aproape două săptămâni de cercetăşie pură, alături de toţi prietenii mei dragi, m-am bucurat din plin de o iubire de-o vară şi de un timp frumos de tot, petrecut alături de oameni cu eşarfe şi zâmbete, sinceri şi visători. După RoJam, am stat puţin timp la ţară, ca să-mi regăsesc sufletul de copil, după care am făcut o excursie până la Craiova, aşa, de sfârşit de vacanţă. Fără să-mi dau seama, ca şi când aş fi clipit, m-am trezit în prima zi de şcoală, la o cu totul altă clădire, pentru că liceul este încă în renovare, alături de o mie de alţi elevi bronzaţi şi dornici de vacanţă. A fost un început dur de şcoală, în care mi-am dat seama de-o grămadă de aspecte ce mă definesc, în care mi-am dat seama că nu pot păcăli dragostea, în care am dat piept cu decizii ce urmează să-mi influenţeze întreaga viaţă. M-am despărţit de cel ce mi-era prieten ca să fiu împăcată cu mine însumi, am dus lupte acerbe cu gândurile controversate referitoare la viitorul meu şi m-am decis, într-un final, cu toată inima, să merg la medicină. Am susţinut-o din toată inima pe Ozana în campania de alegeri pentru preşedintele şcolii, însă se pare că corupţia şi minciuna tronează şi la noi în liceu. Am descoperit două seriale geniale, How I met your mother şi Grey's Anatomy. Am avut parte de primele majorate din clasă, la Arminda şi Patricia, am petrecut cum se cuvine la Alba Iulia, la majoratul dragei mele Paula, unde toată lumea a purtat haine inspirate din ţinutele la modă în anii '20 şi am mai dat un party în stil mare la Groşi, de ziua dragului meu Vlad. După rătăciri bucureştene sau craiovene de-o vară, m-am întors, spăşită, la cel care mi-e cel mai bun prieten, la cel pe care-l iubeam şi-l iubesc, şi i-am făcut cadou întârziat de majoratul lui cel mai şmecher pulovăr în dungi de pe faţa pământului. Am crezut, pentru puţină vreme, că am cunoscut pe altcineva, mai potrivit pentru sufletul meu, dar m-am înşelat, însă, graţie acestui nou prieten, m-am îndrăgostit din toată inima de Cronicile din Narnia. Am avut sfinţire de biserică şi-n celălalt sat în care e tati preot, la Josani, şi-am petrecut-o în stil mare, alături de draga mea Iulia. Am făcut prima injecţie din viaţa mea de viitor medic, un Moldamin, dragei mele Ozana. Am luat parte în proiecte inedite, precum Biblioteca Vie, prin intermediul cărora am cunoscut oameni tare faini, cu care rezonez din multe puncte de vedere. Am organizat un Bal al Crăciunului care nouă, organizatorilor, ne-a plăcut tare mult, dar se pare că nu întreg publicul l-a apreciat, am colindat două nopţi la rând, cu cercetaşii şi cu colegii de clasă, şi-am mai încheiat un semestru.

Concluzia la care am ajuns? Că o să iau premiul III anul acesta. Glumesc, nu e doar atât. Am învăţat că oamenii se schimbă. Eu însămi m-am schimbat. Am învăţat că prieteniile frumoase nu ţin cont de distanţă şi că superprietenii mei de departe sunt cu adevărat super. Am învăţat să fiu mai tolerantă, să încerc să nu judec după aparenţe, să ascult înainte să răspund tăios, să-mi domolesc impulsivitatea. Am învăţat să îmi cer iertare şi să iert, să accept critica şi să mă revolt împotriva nedreptăţii. Am învăţat să mai şi tac, nu doar să vorbesc. Am învăţat să cred. Am învăţat să sper. Am învăţat să iubesc, am învăţat că iubesc. Mi-am asumat responsabilităţi, am luptat pentru visele mele şi am încercat din răsputeri să las lumea mai bună decât am găsit-o. Şi, har Domnului, trăgând linie, se pare că am reuşit. Aşa că sunt gata să-l primesc pe 2012... Planurile pentru anul ce vine? Nu există. Îmi doresc să merg la concertul Red Hot Chilli Peppers, să primesc de ziua mea ceasul cu Micul prinţ, o rochie cu spatele gol şi o excursie la Bucureşti. Habar nu am ce campuri vor fi, dar vreau să particip la cât mai multe. Ştiu doar că nu voi mai fi şefă de unitate la explo, însă voi rămâne ajutor de lider la lupişori. Ştiu că am nevoie de multă energie şi putere de concentrare, ca să învăţ pentru medicină. Ştiu că mă duc la olimpiada de biologie şi sper şi mă rog să ajung la naţională. În rest, îmi doresc din toată inima să devin un om mai frumos şi mai bun, să mă bucur din plin de cei 17 ani pe care îi voi împlini, să nu las timpul cu iubire şi adolescenţă ce mă învăluie să treacă pe lângă mine, să folosesc înţelept fiecare şansă, să profit isteţ de fiecare oportunitate şi să pun dragoste în tot ceea ce fac. Îmi doresc să am suficientă putere de sacrificiu ca să pot deveni un medic bun. Îmi doresc să trăiesc la maxim ce-a mai rămas din liceu. Îmi doresc să iubesc până la Dumnezeu şi înapoi... Şi atât. Aşa că vă las cu cântecul ce-mi defineşte anul, starea, sufletul şi fiinţa tumultoasă de adolescentă.

De Sărbători

E deja seara de Crăciun. Sunt pline canalele de televiziune cu emisiuni variate, de la semnificaţia religioasă a Crăciunului, la cum a petrecut Irinel Columbeanu sărbătoarea Naşterii Lui Iisus sau chiar la ştirile în care se prezintă eternele cazuri de indigestii cauzate de lăcomia specifică românului care a ţinut post 40 de zile şi la masa de prânz de Crăciun mănâncă de parcă el ar fi porcul ce trebuie îngrăşat. E deja seara de Crăciun şi, din cauză că joi am avut balul de Crăciun, vineri am fost la colindat cu cercetaşii şi ieri cu colegii de clasă, nu am apucat să scriu urarea sufleţelului meu...
Iisus Hristos S-a născut! Doar că Bethleemul în care ar trebui să se pogoare din nou e reprezentat acum de inima fiecăruia dintre noi. Avem inimi murdare, inimi sărăcite de puterea de-a iubi, inimi care au uitat iertarea, inimi în care răutatea şi-a făcut sălaş. Avem inimi care tânjesc după dragoste adevărată, după linişte, după un o trăire atemporală, într-un cu totul alt ritm decât cel oferit de lumea nebună din jurul nostru. Avem inimi care vor viaţă adevărată. Şi cine altcineva poate oferi Viaţa şi Adevărul dacă nu Iisus Hristos? Dincolo de clipele frumoase petrecute alături de cei dragi, dincolo de urările stereotipizate de Crăciun, dincolo de cadourile primite de la "moş Crăciun" sau de mesele supra-încărcate din această perioadă a anului, dincolo de actele caritabile făcute la tot locul şi tot pasul pentru cei care au puţin sau n-au deloc, dincolo de afecţiunea pentru oamenii frumoşi din vieţile noastre, haideţi să sărbătorim cu adevărat Crăciunul. Să-L lăsăm pe Hristos să ne înveţe cum să iubim, cum să ne smerim, cum să iertăm. Să-L primim în casa şi în sufletul nostru pe pruncul ce S-a pogorât pe Pământ ca să trăiască, să moară şi să învie pentru a ne mântui pe noi şi să-L lăsăm să ne schimbe vieţile, aşezându-ne-n inimi credinţă tare şi nădejde neclintită. Să-I îngăduim Dumnezeului nostru să ne iubească, să ne-arate cum să umblăm pe calea către El, să ne dăruiască tot curajul de care avem nevoie ca să fim creştini în zilele noastre. Să o lăsăm pe Fecioara Maria să ni-L nască şi nouă pe Fiul Său cel preamărit şi să ne orânduiască vieţile-n pacea şi liniştea ce-ar trebui căutate zi de zi, nu doar de Crăciun. Haideţi ca anul acesta să sărbătorim Crăciunul aşa cum se cuvine, cinstind Naşterea Lui Hristos!

ce nu te omoară, te face mai puternic

Vine Crăciunul! Stai, chiar vine? Pentru că eu una nu simt absolut nimic deosebit. Momentan mă simt aşa cum, probabil, se simte un fulg ce-a devenit din zăpadă albă mocirlă călcată-n picioare de neglijenţă, nesimţire şi nedreptate. Dar să-ncep cu începutul, care e totuşi puţin mai frumos şi îmi mai aminteşte de cât de optimistă, entuziastă şi plină de viaţă ar trebui să fie adevărata Petra...
Joia trecută am avut prima descărcare nervoasă (de ce descărcare? pentru că momentan mă simt fulger, trăsnet şi furtună pentru cei din jurul meu). Trebuia să avem evaluarea proiectului Biblioteca Vie. Trecând peste partea în care nu s-a mai ţinut (pe mine, sincer, nu mă afecta prea tare), ajung la ceea ce mă interesează: am stat în Prismo, o tipografie, cam o oră după Radu, aşteptând să-mi spună "ceva important". Între timp, am mai povestit cu Teo şi Daria, apoi ele au fost lăsate să plece, iar eu nu. Când să discut şi eu cu Radu, apare o "tanti", pentru că altfel nu o pot numi (în viziunea mea, "tanti" e o femeie grasă şi care le ştie pe toate) şi mi-l acaparează pe interlocutor, aşa că Petra ajunge să vegeteze o jumătate de oră. Din când în când îi mai aruncam câte o privire "plină de dragoste" lui Radu, iar el mi-o răsplătea cu un zâmbet menit, probabil, să mă destindă. Într-un final, mi-am adunat catrafusele, i-am lăsat numărul de telefon şi-am plecat la ore la bio. Sincer, mă aşteptam să mă sune, da' am aşteptat degeaba... (după aceea am aflat că nu avea credit). În orice caz, la nervii mei întinşi la maximum şi starea sufletească tensionată, seara din Prismo a fost probabil factorul ce-a declanşat izbucnirile ulterioare, din ziua de vineri. De ce izbucniri? Pentru că am luat 9 la mate din cauză că am greşit o scădere de tipul "6-4" şi, mulţumită acestei note care, ştiu, e mare, mi-am ruinat orice şansă de-a mai avea 10 media la mate. De ce mă deranjează ce medie am în condiţiile în care mă duc la medicină? Pentru că la mate mi-am dat silinţa, am muncit pe brânci, am avut chiar şi caiet de exerciţii suplimentare şi nu mi se pare corect să fiu pusă pe acelaşi calapod al mediei cu fete din clasă care, fără urmă de mândrie, pur şi simplu nu ştiu atât de mult. Dar mi-a trecut şi asta, fiindcă a venit seara de vineri, care a calmat primele ture de lupte între nervii mei şi starea de linişte, entuziasm şi serenitate ce mă caracterizează. De ce seara de vineri a fost atât de frumoasă? Pentru că Raluca, bucureşteanca de la Biblioteca Vie, a venit la Deva, pentru că am mers alături de ea, Teo, Andrei şi Radu la un concert de Crăciun fantastic, al coralei Sargeţia din Deva şi al corului Magnus al Conservatorului din Bucureşti, pentru că am închis ochii şi m-am rugat în timp ce nişte tineri cu voci îngereşti de-a binelea îmi luminau întunericul sufletesc cu muzica lor, pentru că am văzut primul brad împodobit şi pentru că am simţit, în seara aceea, că inima a început să bată în ritm de sărbătoare. Weekendul a fost unul tare frumos, fiindcă sâmbătă seara am făcut evaluarea Bibliotecii Vii şi am învăţat lucruri importante, cum ar fi cum se lucrează în echipă, care e rostul unui om care să nu fie implicat în echipa respectivă, ci să poată privi totul obiectiv, cum un coordonator trebuie să împartă corespounzător sarcinile, fără a cădea în eterna patimă a entuziaştilor, de a face ei totul sau cum se construieşte eficient comunicarea într-un grup. Am avut ocazia să povestesc mai multe şi cu Raluca sau Radu, ceea ce m-a bucurat tare mult, şi să petrec încă o sâmbătă în stil mare. Duminică seara am fost la Ozana, împreună cu Nora şi Caius, ne-am jucat un soi de mimă, doar că fiecare primea un cuvânt sau o expresie pe care trebuia să le explice colegului de echipă astfel încât acesta să se prindă despre ce e vorba. Concluzia la care am ajuns? Că nu ne mai jucăm asta cu Caius, care vorbea doar despre Star Wars, Perpetuum Mobile sau Al Doilea Război Mondial. După ce Nora a "dezertat", ne-am uitat la Cafe Deko şi am murit de râs: cel mai bun medicament ce poate menţine sistemul imunitar sufletesc în funcţionare perfectă.
Ziua de luni, pe lângă că e LUNI, a mai fost şi una oribilă. Am strigat la toată lumea, m-am enervat din cauză că nu ne-am mobilizat să mergem cu clasa la colindat şi mai sunt destul de puţine zile până la Ajun, apoi am fost la bal, unde e alt circ şi-altă distracţie, după care la lupişori, unde, totuşi, m-am mai liniştit, alături de copilaşii aceia tare frumoşi de care-mi va fi dor (de la anul voi mai reduce din activităţi, dar asta intră în planurile de 2012, pe care le fac abia după Crăciun). Marţi, adică ieri, am avut parte de momente de respiro, din cauză că am povestit puţin (mai mult) cu domnul Bebu şi am fost la cercetaşi, unde-am stabilit tot ce-aveam de stabilit pentru colindat şi şcoala de ski şi ne-am jucat Jungle Speed, cel mai fain joc care există la ora actuală pe faţa Pământului.
Astăzi, însă, am avut cea mai îngrozitoare cădere nervoasă, din care nu m-am ridicat complet. În primul rând, am umblat de numa' cu Diana şi Erika, fiindcă trebuia să vedem momentele artistice ale puştilor din gimnaziu, să vorbim la florărie şi alte cele, am făcut liste peste liste cu ce avem de cumpărat pentru decor, cu ce trebuie să aducem de acasă, cu ordinea de la parada de la sfârşit, cu melodiile pe care le punem ca şi coloană sonoră, după care, ajunse la Decebal, am constatat că nu se făcuseră decât două repetiţii, că lumea nu-şi ştie încă replicile, că e destul de varză totul şi m-am demoralizat. De ce eu, aia plină de energie şi voie-bună,m-am enervat atât de repede? Pentru că m-am săturat să mă implic trup şi suflet, să dau totul ca un proiect să iaăs bine, iar celorlalţi puţin să le pese, de laurii de la sfârşit să nici nu mai discutăm. Pentru că m-am săturat să înghit nedreptăţi, favoritisme şi fiţe, pentru că nu mai vreau şi nu mai pot. După ce m-am calmat, ca să nu cumva să treacă o zi mai bună, ajunsă acasă, am spart un pahar drag Mariei, ne-am certat cruntdin cauza dezordinii, apoi le-am aruncat alor mei numai vorbe urâte de tipul "Abia aştept să plec de acasă!", când nu e deloc aşa. Să nu mai vorbesc de revolta împotriva Lui Dumnezeu, pe care aş vrea şi eu să-L simt aproape, măcar acum, de Crăciun. Când am văzut bradul, în sufragerie (încă neîmpodobit), mi-am dat seama, însă, de câte lucruri bune am eu de fapt, pe care le negam. De casa mare în care locuim, de familia Lui Dumnezeu, fiindcă suntem copii de preot, de prietenii care stau de vorbă cu mine la telefon doar pentru a-mi acsulta lacrimile şi a mă linişti, de posibilitatea de a primi cadouri de Moş Crăciun. De ce conştientizarea asta subită? Pentru că duminică, după biserică, am fost la o familie din Sân'Andrei, ca să le ducem mai multe plase cu dulciuri şi prescuri. Eu nu mai fusesem niciodată înainte, iar în momentul în care am văzut cinci copilaşi nespălaţi, cu o mamă sucăţivă şi un tată văcar, locuind într-un fost grajd, într-o încăpere de 3m pe 3m, fără baie, cu o singură sobă şi cu rare urme de mâncare, am fost copleşită. Am fost copleşită de nedreptatea lumii acesteia, de dorinţa de a face bine, de a ajuta, de a le aduce un zâmbet pe feţele mânjite de noroi, dar senine. Ce vreau să schimb? Mentalităţi. Vreau ca atunci când le prezint colegilor această situaţie, să mă întrebe cum pot ajuta şi de ce au nevoie oamenii aceia, nu de ce a fost femeia idioată şi a făcut 5 copii. Vieţi. Vreau ca, prin munca mea viitoare, să salvez vieţi, sufleteşte şi trupeşte, fără a cere mită sau bani prea mulţi. Vreau ca unor asemenea copilaşi să le ofer posibilitatea de a merge la şcoală, de a trăi o viaţă normală, de a avea măcar o creangă de bard în casă de Crăciun. Vreau să ajut, cu toată fiinţa mea, oamenii care au probleme REALE, de orice fel ar fi ele. Pe tot parcursul anului, nu doar de Crăciun.
A fulguit zilele acestea. Am tot ascultat colinde. Şi-am scris, acum, pe blog. Iar mâine mă duc la spovedit. E uimitor cum, după ce-mi aştern gândurile "pe hârtie", mă liniştesc (a nu se uita că am plâns, mult şi bine, la telefon, alături de dragul sufletului meu; a nu se uita că a fost nevoie şi de Teodor, să-mi reamintească importanţa Lui Dumnezeu în viaţa mea şi să-mi reamintească cum sunt eu de fapt). Petra trebuie să fie optimistă şi energică, trebuie să lupte, cu credinţă, nădejde şi dragoste, pentru Adevăr, pentru Bine, pentru Frumos. Petra nu poate abandona...:)
P.S.: Un alt moment ce m-a ajutat în a-mi reveni: azi, Lili, mama lui Paul, după ce i-am spus că aştept să vină vacanţa ca să nu am nimic de făcut, a avut reacţia care mă defineşte cel mai bine pe mine: "TU, PETRA IOANA TRIFON, să nu ai nimic de făcut? Imposibil!". De-asemenea, dragul meu V., zilele trecute, îmi dădea cea mai amuzantă definiţie cuvântului "aiurit": "aşa cum eşti tu de obicei". Mulţumesc. Pentru zâmbete, pentru energie, pentru încrederea pe care mi-o acordaţi...:)
P.P.S.: Până şi Youtube-ul mă iubeşte. Melodia ce o postez era la recomandări. A big smile on my face.:)

Biblioteca Vie sau cum să "citim" suflete:)

Ce era programat pentru weekendul trecut? Ieşire cu lupişorii şi temerarii la Piatra Coziei. Ce avea Petra programat pentru weekendul trecut? O sesiune lungă, cu cafea, ceai şi ciocolată, de învăţat la biologie şi chimie. Ce a făcut, de fapt, Petra weekendul trecut? A luat parte la una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa ei: Biblioteca Vie...
Totul a început joi seara, cu un telefon primit de la drăguţul de Andrei. Ştiam că în weekend se va desfăşura Biblioteca Vie, abia aşteptam să merg şi să cunosc oameni frumoşi, însă Andrei m-a rugat să iau parte în proiect ca şi carte vie. Adică să fiu acolo, în calitate de cercetaş, ca să mă las "răsfoită" de oameni curioşi şi, la rândul meu, să pot "citi" alte cărţi interesante. Am ajuns, aproape imediat, la concluzia că biologia şi chimia mai pot aştepta. L-am sunat înapoi pe Andrei şi am acceptat, rugându-l să mă ierte că nu voi reuşi să stau decât 2-3 ore în fiecare dintre cele două zile ale Bibliotecii Vii (lucru care s-a dovedit imposibil de făcut după ce-am cunoscut oamenii cu care lucram). Nu aveam însă aşteptări prea mari, tot ce îmi doream era să împărtăşesc fragmente din povestea mea de viaţă şi, la rândul meu, să leg nu neapărat prietenii, cât să construiesc punţi sufleteşti, care să diminueze din prejudecăţile prea des existente între noi, oamenii.
Vineri seara, înainte de a merge la teatru, la Tony şi Dora, am luat parte la întâlnirea "cărţilor" şi a "bibliotecarilor" din Fischer's Pub. Primul contact cu oamenii zâmbitori şi entuziaşti, deşi obosiţi, a fost unul promiţător. Surpriza a fost, evident, Joan, o singaporeză absolut delicioasă, care te face să te îndrăgosteşti de ea prin simplul ei fel de-a fi; mai apoi, când afli că are doar 33 de ani şi a văzut deja aproape toată lumea, prinzi şi mai mult drag de ea. După doar câteva minute de conversaţie, ne era clar, nouă ca şi cărţi, ce urma să facem, aşa că am plecat liniştită la teatru, alături de Andrei. Pentru o oră, am urmărit o piesă genială, apoi ne-am reîntors în realitate, la cărţile vii pe care abia aşteptam să le citesc. Numai că vineri seara nu am prea apucat să stau mai mult alături de ele, din simplul motiv că am plecat cu Ozana la Mc Donald's şi apoi la seara folk, iar oamenii aveau şi ei cumpărături de făcut, cină de luat şi poate nevoie de mult somn, după ce veniseră direct de la Bucureşti. Aşa că, entuziastă şi mult mai interesată de cum se va desfăşura proiectul, m-am odihnit şi eu temeinic pentru weekendul ce urma.
Sâmbătă m-am trezit de dimineaţă, ca să urmez proverbul şi să ajung departe. M-am dus pân' la gară, l-am luat pe Andrei ce venise tocmai din Craiova şi, după cafeaua de dimineaţă, însoţită de poveşti şi filozofii de viaţă, i-am făcut frumoasa surpriză Ozanei, care, atunci când l-a văzut ajuns în Deva, a cam... încremenit [sunt atât de mândră de mine pentru bucuria ce i-am făcut-o]. După ce-am luat un mic dejun combinat cu un prânz acasă, m-am îmbrăcat frumos şi am plecat în Fischer's, ca să fiu carte vie, neavând habar de ce zi frumoasă tocmai începuse. În pub, lume multă, plină de energie, multă mişcare, detalii de ultim-moment, ce mai, un entuziasm debordant. Am primit, de cum am intrat, tricoul de Carte Vie, ecusonul şi am mai avut timp doar să merg până la baie să mă schimb, că am şi fost luată la citit, de două fete tare drăguţe, preşedinta şi vicepreşedinta Consiliului Şcolar de la Grigore Moisil. Am povestit câte-n lună şi-n stele, de la cercetăşie la ce înseamnă să fii lider, de la peripeţii trăite la munte la doza de entuziasm necesară unui tânăr ce vrea să schimbe lumea. Am continuat cu drăguţa de Carina, care m-a lăsat surprinsă prin dezinvoltura şi pasiunea cu care vorbea despre viaţa ei, despre fotografie, despre România, ţara noastră dragă. A urmat Cristina, veche şi dragă cunoştinţă de-a mea, cu care însă am putut discuta despre esenţa cercetăşiei, tocmai pentru a o convinge că e mai mult decât hike-uri şi suravieţuire. Apoi, am vorbit cu Beatrice, o boboacă din Decebal, căreia am reuşit să-i ofer o alternativă folositoare de a petrece timpul liber, cercetăşia, şi care sper că, după vacanţa de iarnă, se va alătura unităţii mele. Într-o pauză de "lectură", am constatat cu mare drag că Andrei a devenit şi el carte, şi anume Actor. De asemenea, am avut ocazia să stau la taclale cu cealaltă fată de preot, care era şi cartea cu acest nume, draga mea Gabriela, un suflet foarte frumos, care mi-a căzut cu tronc din prima clipă. Am mai schimbat câteva vorbe şi cu Aniela, "lucrătoarea de tineret" (pentru că are un ONG) şi, în acelaşi timp, cea care face masaj thailandez şi care, mai presus de toate, e o tânără tare delicată, frumoasă şi cu acel ceva latin care te face să prinzi instant drag de ea. Pauza de conversaţii frumoase nu a durat prea mult, pentru că am fost luată la "răsfoit" de Oana, care era la rândul ei carte vie şi care a fost voluntar în Spania pentru şase luni, dintre care două şi le-a petrecut într-un centru scout dintr-un sat pe care, cu ajutorul cercetaşilor din Portugalia, Franţa şi Belgia, spaniolii îl reconstruiesc din temelii. Am fost plăcut surprinsă să aflu că va deveni lider în Bucureşti şi, cu un zâmbet mai mare decât mine, i-am promis că-i voi acorda tot sprijinul de care are nevoie, pentru că e mult prea drăguţă şi dornică să schimbe ceva în jurul ei ca să nu fac asta. Seara mea s-a încheiat cu un mesaj dactilografiat la maşina de scris de către Andrei, cu dedicaţie specială pentru mine şi cu o lectură prelungită a cărţii cu titlul de "Român prin Europa" sau, mai pe înţeles, cu o convorbire specială, din care am avut numai de învăţat, cu Radu, coordonatorul proiectului, un om cu un suflet tare mare şi un optimism molipsitor. După ce-am aranjat mesele în Fisher's, ne-am luat un scurt rămas-bun unii de la ceilalţi, pentru că urma să ne vedem la o seară de karaoke şi dans în Play. Trebuie să recunosc că a fost una dintre cele mai frumoase seri, ne-am distrat la maximum, am cântat până am rămas fără voce (nu că nu aş fi fost răguşită dinainte de a veni la pizzerie), am dansat până ne-au apucat durerile de spate şi am povestit mai mult cu echipa frumoasă şi unită ce se formase deja. Am învăţat să dăm noroc ca în Singapore, ne-am jucat chiar şi un soi de bolţ, numai că în engleză, ceea ce s-a dovedit a fi destul de complicat pentru unii dintre noi şi am realizat că am trecut demult de faza în care construiam punţi sufleteşti pentru a dărâma stereotipuri: legam prietenii din dragoste de frumos.
Ziua de duminică a fost mult prea scurtă pentru cât timp voiam noi să petrecem împreună. Am avut parte de promovare stradală, cu ajutorul Luisei şi al Gabrielei, care, alături de cei doi Andrei, deveanul şi craioveanul, şi ajutate de Daria şi Teo, au jonglat, au împărţit flyere şi au strigat pe străzile Devei, chemând oamenii la citit. Eu am început sesiunea de citit cu o conversaţie lungă, o lectură complexă, pot spune, fiindcă am fost citită de Irina, cu care aveam ceva probleme de lămurit şi, pentru o jumătate de ceas, mi-am întărit credinţa în cercetăşia frumoasă, senină, care formează oameni şi dăruieşte prietenii ce vor dăinui toată viaţa. Apoi, am reuşit să o citesc pe Raluca, o bucureşteancă ce s-a dovedit a fi omul potrivit la momentul potrivit şi pe care mi-am apropiat-o involuntar de suflet, pentru că prin tot ceea ce am discutat m-a făcut să am şi mai mult curaj de a lupta din toată inima pentru visele mele şi de a porni încrezătoare pe drumul meu prin viaţa aceasta. Am mai fost citită de Jessica, o boboacă adorabilă, pe care sper că am convins-o să vină la cercetaşi şi de Teo, una dintre bibliotecare, în care am simţit acelaşi entuziasm clocotitor ca şi-n inima mea şi cu care am rezonat în surprinzător de multe privinţe. Tot duminică am fost asaltaţi de presă, cred că fiecare dintre noi a fost intervievat sau filmat. Pentru mine a urmat o pauză de la Biblioteca Vie, fiindcă a trebuit să merg cu cei patru fraţi ai mei la patinoar, unde l-am învăţat pe Filip să patineze, apoi m-am întors, şi mai plină de energie, la Fischer's, unde lumea strânsese deja totul şi se pregătea de plecare la Mintia, la Radu acasă. Am plecat şi eu cu ei şi am petrecut o seară fantastică. Am mâncat cât n-am reuşit să mănânc în tot postul, am gustat pentru prima dată-n viaţa mea scoruşe şi s-au dovedit a fi delicioase [pentru necunoscători, fructele care se coc doar după primul îngheţ], ne-am jucat Vârcolacii (o variantă mult mai amuzantă de la Mafia) şi Mima, am făcut nenumărate poze de grup şi filmuleţe, am reuşit şi eu să stau câteva minute de poveşti cu Joan şi să îi spun cât de mult o admir pentru curajul pe care l-a avut, de a călători singură în jurul lumii, şi, în principiu şi pe scurt, am trăit la maximum timpul pe care-l mai aveam la dispoziţie alături de aceşti oameni frumoşi în această formulă explozivă. Mi-am primit şi diploma de Carte Vie, după care i-am luat în braţe pe fiecare în parte, i-am sărutat de rămas-bun, ne-am promis revederi şi convorbiri pe messenger, ne-am îmbrăţişat înc-o dată, ne-am reamintit cât de mult ne-am bucurat de ocazia de a petrece weekendul într-un mod atât de frumos, unii alături de ceilalţi şi, într-un final, am plecat acasă, lăsând în urmă prieteni, poveşti de viaţă, alte clipe trăite, alt epilog...
Cu ce-am rămas după Biblioteca Vie? Cu sentimentul foarte plăcut că lumea aceasta chiar e frumoasă, plină de oameni încrezători în visele lor, gata să acţioneze pentru a schimba ceva în bine, oameni entuziaşti, energici, vioi, care nu stau locului şi care dăruiesc totul din fiinţa lor pentru a-i face fericiţi pe cei din jur. Cu certitudinea că nu-s singura care luptă din răsputeri pentru frumos, pentru bunătate, pentru adevăr. Cu prieteni optimişti şi plini de viaţă, de care mă leagă nu numai amintiri frumoase, ci şi credinţe comune şi viziuni asemănătoare. Cu încă un vis împlinit şi cu speranţa că am reuşit să schimb mentalităţi în acelaşi fel în care şi eu mi-am modificat câteva dintre prejudecăţi... Şi, după cum am învăţat de la Radu, tot ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat, lege universal valabilă şi frază care rezumă perfect un proiect fantastic, care a uimit comunitatea locală şi a făcut-o să creadă din nou în farmecul diversităţii, în curajul de a fi tu însuţi, în frumuseţea fiecărui om.:)

No hai să merem la UP!

Se făcea că era frig, mult mai frig decât acum. Se făcea că eram ocupată, mult mai ocupată decât acum. Se făcea că eram entuziasmată, plină de viaţă şi optimistă. Se făcea că plecam la UP...

Era o miercuri ca oricare alta, 30 noiembrie. Doar că, după şcoală, în loc de un prânz cald, acasă ne aşteptau rucsacii, burduşiţi de pulovere, căciuli şi alte haine groase şi plini cu sfoară, bannere, steaguri sau pliante, mă rog, tot ce are nevoie un centru local ca să se prezinte demn la un festival naţional cercetăşesc. Cu nerăbdare greu de cuprins în cuvinte în suflet şi cu un chef nebun de viaţă, ne-am urcat în trenul ce ne ducea, leneş, prea leneş pentru ritmul tineresc în care ne băteau inimile, către Alba Iulia, către 300 de oameni frumoşi cu eşarfe la gât, către Festivalul Naţional "Unitate şi prietenie" ediţia a XIV-a, către un timp cercetăşesc, mai presus de timpul plin de griji al vieţilor noastre de zi cu zi. Călătoria a fost condimentată cu poze artistice alături de controlori în gara din Simeria şi conversaţii în care mai mult râdeam decât vorbeam şi, într-un final, ne-am văzut ajunşi la Alba Iulia. Eu una nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie. Draga mea Ciucă, alături de-al ei Ashu, frumoasele mele Rebecca şi Roberta, precum şi liderul lor pus pe şotii, Andrei, ne aşteptau în gară. Nu mai conta că, în restul anului, Ciucă stă în Iaşi, iar ceilalţi în Craiova. Conta doar că, cu excepţia a câteva persoane, toţi prietenii mi-erau în acelaşi loc, pentru una dintre puţinele dăţi în care se întâmplă asta. Aşa că am decis să mă bucur la maxim de acest festival.

Ajunşi la sală, ne-am lăsat bagajele şi am alergat să bem un vin fiert, să povestim, să râdem, să ne strângem în braţe. Nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul şi a trebuit să revenim la sală, ca să ne înregistrăm şi să ne alegem locul în care ne vom duce veacul patru nopţi şi patru zile. La sală, alte revederi impresionant de... strânse-n braţe şi zâmbitoare, pentru că, deh!, când e frate lângă frate, adică atunci când e Vlad lângă mine, e clar nebunie! Plus că am dat şi peste albanezele mele iubite, Paula, Ale, Alexa, Raluca şi peste al meu drag Manase, aşa că manifestările dezlănţuite de iubire au continuat. Mi-ar fi greu să înşirui aici toţi oamenii frumoşi revăzuţi în câteva minute. Cert e că după ce-am făcut în sfârşit cunoştinţă cu Iulia, frumoasa Iulia, cumnata mea şi am stat puţin (mai mult) de vorbă cu ea, am început să mă agit ca o cercetaşă hiperactivă ce sunt şi să mă bat cu Ashu sau să alerg după Robi sau să dansez de fericire. Într-un final ne-am întins izoprenele şi sacii de dormit, am tras concluzia că vom muri de frig în locul în care dormim, deci era imperios necesar să ne căutăm alte "domicilii" şi, cu şi mai mulţi oameni de strâns în braţe, am plecat către festivitatea de deschidere. Acolo, am râs cu lacrimi la sceneta celor de la Skepsis, ne-am jucat ca nişte cercetaşi entuziaşti ce suntem şi-am băut mult ceai fierbinte, să mai domolim frigul ce ne cuprinsese. Am aplaudat cu zâmbetele fericite întinse până la urechi momentul în care Yeti a declarat festivalul deschis şi-am cântat şi-am dansat până nu am mai putut alături de cei de la Plus Noi. Întorşi la sală, rupţi de oboseală, am povestit până ni s-au închis ochii şi-apoi am trecut în hibernare... doar până a doua zi dimineaţa.

1 Decembrie la Alba Iulia. Încă un vis devenit realitate. Alături de Maia, Gabi, Diana, Amalia şi Tihuleţ, precum şi împreună cu Ozana, Luisa, Nora şi Mădă, în primă fază, am primit steguleţe tricolore, ne-am holbat la frumoşii elevi de la liceul militar şi am intrat în Catedrala Reîntregirii Neamului, exact la Prefacere. Apoi, am asistat la câteva depuneri de coroane, după care am plecat în explorarea oraşului Unirii. Am rămas cam dezamăgiţi, pentru că în afară de aglomeraţia de pe centru, totul era gol, inclusiv Şanţurile Cetăţii. Ne-am întors, descumpăniţi, şi-am văzut schimbarea de gardă, care ne-a mai înveselit puţin (să fie oare de vină faptul că l-am rugat pe primarul albaiulian să mă lase în faţa lui pentru că nu văd destul de bine?), după care ne-am întâlnit cu devenii noştri dragi (Anca, Ancuţa, Arminda, Slash, Patricia, chiar şi Ovidiu, pe care nu-l mai văzusem de-un car de ani) şi am făcut muuuulte poze, să ne-amintim că am fost la Alba de 1 Decembrie. După ce-am bătut magazinele în căutare de un loc cald şi ne-am refugiat inclusiv în Galeria de Artă, am ieşit să vedem şi noi, ca tot românul, parada, care a fost cam seacă, plus că lumea incultă începuse să-l huiduiască pe prim-ministru, aşa că ne-a cam pierit tot cheful. După paradă, ne-am cumpărat dulciuri, ne-am comandat pizza şi, într-un final, am ajuns înapoi în sală, la căldură, unde-am mâncat tihniţi şi ne-am jucat Steaua sau Capra sau alte jocuri ce implică energie debordantă şi spirit de echipă, cum numai la cercetaşi găseşti. Pe lângă jocuri, eu m-am bucurat de acest timp liber povestind, ba cu fetele craiovence, ba cu Felix, ba cu Tihuleţ. Seara, am mers la concert Zdob şi Zdub şi Holograf, împreună cu oltenii mei dragi, şi ne-am distrat la maximum; după ce-am rămas fără glas, ne-am mutat sediul general în UPub, unde ne-am jucat Jungle Speed până la epuizare (am bătut-o pe Becca, am bătut-o pe Becca, ieeeeeei!). Întorşi la sală, ne-am strâns cu toţii în jurul lui Iulian, ca un centru local unit ce suntem, şi-am râs până când au venit temerarii din staff ca să ne spună să facem linişte, ba chiar i-au făcut poză lui Iulian din cauză că tulbura liniştea mult prea tare, moment în care criza de râs a atins apogeul, fiindcă Iulian le-a spus fotografilor că le poate da direct pagina de Facebook, dacă vor să-i vadă chipul. Am adormit râzând, ca să păstrăm tradiţia conform căreia mesajul de "Vă rugăm să facem linişte!" se adresează, mai mereu, devenilor.

Vineri am fost treziţi cu melodia aceasta, absolut genială, şi apoi cu Bună Dimineaţa a celor de la Zdob şi Zdub. Bine-dispuşi încă de la primul zâmbet al zilei, gata să plecăm în Marele Turnir, ne-am luat micul dejun în stil mare şi ne-am pus pe aşteptat, alături de oamenii faini din patrulele nou-formate pe care abia aşteptam să îi cunoaştem. Patrula mea s-a numit Cavalerii Somnoroşi, fiindcă lenea ne-a ţinut uniţi. În prima parte a zilei şi a turnirului, trebuia să mergem la minele de aur, lemn şi fier şi să colectăm cât mai multe puncte, care însă se acumulau în funcţie de cât îi lua patrulei următoare să treacă proba de la mina respectivă şi ce interval de timp exista între cele două patrule. Drept şi prin urmare, noi nu ne-am prea omorât cu acumulatul de puncte: ne-am plimbat, am mâncat regeşte şi-am râs. Totuşi, am aruncat şi noi cu bocancul, am reprodus melodii sau am călărit băieţii din patrulă cu o suliţă în mână, exact ca la un turnir. În partea a doua a competiţiei, trebuia să ne duelăm cu celelalte echipe. Punctele acumulate ni s-au transformat în cartonaşe cu vrăjitori, soldaţi şi arcaşi şi ne duelam cu cărţile de joc, exact ca în desenele animate. Ei bine, la partea aceasta ne-am distrat pe cinste, pentru că ne-am desenat cărţi de joc suplimentare, cu Chuck Norris cel invincibil sau cu dragoni cu extra-puncte şi, înainte de a pierde sau a câştiga un duel, provocam cealaltă echipă la o tură de râs copios. La sfârşitul turnirului, am rămas cu o zi petrecută foarte fain, cu noi oameni frumoşi cunoscuţi (Amalia din Iaşi sau Alexandra din Cluj), cu o altă viziune asupra cetăţii frumoase Alba Carolina, cu febră musculară de la prea mult râs şi cu energie debordantă, fiindcă urma Târgul de prezentare al Centrelor Locale... alte clipe trăite, alt epilog.

Imaginaţi-vă un cort alb, imens, cu aproape 30 de standuri. Standuri cu pliante de prezentare ale oraşelor, standuri cu steaguri de patrulă sau centru local, standuri cu lănţişoare, cercei şi brăţări hand-made numai bune de cumpărat, standuri cu albume cu fotografii, bloguri în timp real, arbori genealogici sau alte modalităţi ingenioase de prezentare a proiectelor din anul ce-a trecut, standuri cu zacuscă, pâine cu untură, prăjituri, fursecuri şi brioşe, standuri cu machete de cetăţi din cărţi de joc, carton sau pufuleţi, standuri cu cercetaşi îmbrăcaţi în haine medievale, gata să te convingă de frumuseţea acestei perioade istorice. Peste toată această imagine, presăraţi câte un zâmbet la fiecare pas, multe îmbrăţişări, jocuri peste jocuri, dueluri între cavalerii mai curajoşi şi muzică bună. La sfârşit, adăugaţi şi prezentări de proiecte, tombole pentru participări gratuite în campuri (Bucureşti Quest 2012, de exemplu) sau mâncare şi un joc care-a mobilizat toată lumea la final. Înainte însă de final, nu pot trece de momentul în care vă povestesc despre acest târg fără a menţiona faptul că şi centrul meu local, Deva, a prezentat un proiect: campul de supravieţuire "Pierdut în pădure", care se va desfăşura la Săcărâmb la sfârşitul lunii august. Înainte de UP, am avut un concurs între unităţi, pentru a desemna cea mai frumoasă prezentare PowerPoint, care urma să fie folosită la festival. Unitatea a cărei şefă sunt a câştigat şi încă sunt tare mândră de lucrul acesta. Câştigătoare şi în viitorul staff al campului fiind, alături de Maia, şi ea membră a acestei echipe de coordonare, am prezentat, folosindu-ne de .ppt, campul nostru care sperăm că va fi tare frumos. Am avut nişte emoţii îngrozitoare (închipuiţi-vă că am ajuns să vorbesc înainte chiar şi cu liderul cel mai lider, Yeti, coordonatorul UP-ului), însă când am luat microfonul în mână, am văzut, în mihjlocul cortului, un grup de oameni frumoşi şi dragi mie, strigând tare "Hai Petra! Hai Castore!". În momentul acela mi-au pierit toate emoţiile şi am putut vorbi dezinvolt, cu multă încredere în mine însumi, gata să-i conving pe cercetaşii din toată ţara să vină la noi în camp. După prezentare, m-am ales cu enorm de multe îmbrăţişări, ştampile pe faţă şi chiar o plimbare prin cort pe umerii lui Manase. La sfârşit, deşi am avut o grămadă de strâns, nu a mai contat oboseala, nu a mai contat căderea nervoasă avută undeva la începutul serii (de-aia urâtă, cu lacrimi), nu a mai contat absolut nimic în afara faptului că zâmbetul larg de pe chip se prelungise şi-n suflet, cuibărindu-se sub eşarfa aducătoare de fericire. Noaptea s-a continuat cu o repetiţie a flashmob-ului pe care urma să-l facem sâmbătă la UPub, cu o surpriză făcută lui Gabi şi lui Tihuleţ, a căror zi de naştere am sărbătorit-o la 12 noaptea, şi anume: ne-am urcat în tribune cu pancarte cu "La mulţi ani!", am cântat cât am putut de tare, apoi i-am aruncat de 17, respectiv 16 ori în sus... Radiau efectiv fericire. Am mai avut parte de-o sesiune de chitărit la UPub, de poveşti amuzante cu orădenii şi clujenii şi de o mutare a locului de dormit la Oradea, pentru că la mine pe izopren era muuuultă dragoste, iar eu voiam doar somn.

Sâmbătă dimineaţa entuziasmul era înapoi la locul lui. Eram gata de ateliere, gata de cunoscut şi mai mulţi oameni faini, gata de alergat, sărit şi distrat o zi întreagă. La prima tură de ateliere, cea de dimineaţă, am fost la Recycle Bin, la draga mea Raluca. Împreună cu o echipă nou formată, de fete faine şi descurcăreţe (Simona din Iaşi sau Maria din Cluj), am confecţionat cea mai frumoasă rochie medievală din fâşii de carton şi sfoară: cu crinolină, cu corset avangardist, numai bună de purtat la o paradă de modă. În pauza de la prânz, am plecat cu Ashu şi Ciucă la o pizzerie, aproape de sala de sport Colegiului Naţional "Horia, Cloşca şi Crişan" (HCC, pe scurt) în care eram cazaţi şi, după maxim un sfert de oră, o bună parte din cercetaşii mei dragi craioveni şi-a făcut apariţia, aşa că am mâncat, am râs pe cinste la isprăvile unora sau altora şi-am povestit aşa cum îmi fusese dor s-o fac. În sesiunea a doua de ateliere, am fost la Improvizaţie creativă, atelier ţinut de draga de Miha Ciobanu şi de Mantea 'ăl fain. Echipa de exploratori participanţi care se formase era absolut genială: eu, Maia, Felix, Tihuleţ, Tami, Dani sau Ghimpe, Ketchup, Andra şi încă câţiva copilaşi mai timizi. Ce pot spune e că ne-am distrat pe cinste, de la jocul de cunoaştere în care trebuia să ne evidenţiem calităţi şi defecte la Freeze, un joc menit să ne dezvolte spontaneitatea şi capacitatea de a improviza, de la jocul energizant de la început (pe parcursul căruia am făcut numeroase genoflexiuni din cauză că nu eram atentă) la cel în care trebuia să creăm o poveste spunând fiecare doar câte un cuvânt şi, într-un final, la jocul în care, în echipe de câte cinci oameni, am creat poveşti trecând brusc de la ideile unuia la ideile celuilalt, pentru a vedea dacă suntem receptivi la ce gândesc ceilalţi şi capabili să prelucrăm în folosul nostru (probabil cea mai tare parte a atelierului, în care am râs până nu am mai putut, de pietre şi doctori de pietre şi alte cele). Întorşi la sală, am făcut flashmob-ul cu dansul pe melodia Low a lui Flo Rida şi a ieşit neaşteptat de bine şi de spectaculos şi am aruncat bomboane de la tribună, cadou de la Gabi şi Tihu de ziua lor pentru ceilalţi cercetaşi. Apoi, cu mic cu mare, am plecat în Şanţurile Cetăţii, la festivitatea de închidere a festivalului. Acelaşi cort ce ne găzduise voia bună cu o seară înainte, ne primea acum cu braţele deschise, cu gulguţe suspendate ca-n poveşti şi cu surprize mai mici sau mai mari. Ne-am jucat, imaginându-ne că mergem să vânăm un urs, am cântat imnul Festivalului "Unitate şi prietenie" cu chiar compozitoarea lui, după care am luat parte la premiere. Unitatea Sargeţia din Deva (dadada, cea la care mi-s şefă) a obţinut premiul III, cei din Târgu-Mureş locul II şi Hunihunihunidoara locul I (bravoooo, dragilor!). La finalul festivităţii, după ce Yeti a mulţumit tuturor şi ne-a făcut să vărsăm câteva lacrimi, am ascultat un mini-concert al trupei lui Manase şi am zbierat şi cântat şi aplaudat cu ultimele urme de energie rămasă. După pozele de grup de rigoare, am plecat în "vânarea" unui local în care să ne petrecem seara ("am" desemnează Petra cu cei din Craiova şi Alba Iulia). Evident, toate pub-urile erau pline sau închise, aşa că am ajuns, într-un final, la UPub, unde-am băut cafea la 12 noaptea, am cântat până am rămas fără voce, am mâncta pufarine şi portocale, am râs şi-am plâns, am bârfit şi-am tăcut, am îmbrăţişat şi-am realizat încă o dată cât de greu cântăresc prieteniile acestea, fie ele şi la distanţă. La 3 dimineaţa am mers înapoi la sală, unde-am mai râs cu Becca, Ghimpe, Ozana şi Andrei, apoi am stat la poveşti până la 5 dimineaţa cu Tihuleţ şi-am început să vorbesc incoerent, apoi am adormit, visând intermitent zâmbete şi eşarfe.

Ziua de duminică a fost una cu multe lacrimi. Primii prieteni de la care mi-am luat rămas-bun au fost Ashu şi Ciucă. I-am strâns tare de tot în braţe, ei m-au sufocat cu o îmbrăţişare CiucAshu, şi-aşa am început să plâng. Am continuat cu despărţirea de Felix, unde, deşi n-am început să plâng, tot a fost dureros. A trebuit să mă despart şi de draga mea Ale, deşi ea era albaneză, dar trebuia să ajungă acasă, şi câţiva stropi de lacrimi tot au fost vărsaţi. Punctul culminant a fost atins alături de craiovenii mei iubiţi. Deşi mai era timp berechet până la plecarea lor, toate lucrurile erau strânse, rucsacii închişi, iar eu, cu Robi în braţe, am început să plâng. Şi-a început şi ea să plângă. Apoi a venit Becca la mine-n braţe şi aşa, îngropându-ne feţele eu în părul ei, ea pe umărul meu, am plâns o grămadă. Am plâns şi lângă scumpa mea Maria, lângă cealaltă Marie dragă, am plâns mult şi când m-a luat Radu în braţe. Apoi i-am condus afară... şi-am strigat împreună "Fusei aici, făcui asta!". Tură nouă, proaspătă de plâns, cu sughiţuri chiar şi cu Ozana, iubita mea Ozana lângă mine, ca întotdeauna. Mi-am mai luat la revedere de la iubitul meu frate Vlad şi-am început din nou să plâng... Sala era aproape goală, aşa că am început şi noi să strângem, printre lacrimi şi goluri sufleteşti. La un moment dat, am luat o pauză şi, alături de Ozana şi mai nou draga şi scumpa mea Nora, am plâns din nou, cu năduf şi dor. Rucsacii odată închişi şi depozitaţi în tribune, sala a fost dată spre curăţenie, însă tot ceea ce-am trăit noi într-însa era bine pus la păstrare în suflete. Am plecat în Friends, să ne mai trezim la o cafea alături de timişorenii noştri iubiţi şi de Petra-varianta masculină. Timpul s-a scurs repede, Manase şi Paula ne-au condus la gară şi, cu ultimele sforţări, am strâns tare-n braţe ultimii prieteni rămaşi în Alba Iulia, le-am zâmbit din adâncul inimilor noastre şi ne-am urcat în tren, cu un dor deja nebun în suflete.

Cu ce-am rămas după UP? Ştiu fără ce am rămas: fără carnet de elev, fiindcă l-am pierdut în trenul de întoarcere. Cu ce am rămas încă e greu de cuantificat, deşi au trecut două săptămâni. Cu momente pe care, cu siguranţă, nu le voi uita vreodată, dar astea sunt deja clişee. Nu pot spune că cu mai mulţi prieteni, cu mai multe cunoştinţe, da, însă cu prietenii mai solide. Cu un buchet de reverii devenite realitate, cu zâmbete pentru zilele negre (acum, când scriu, dispoziţia mea sufletească e la minus 1, însă amintirile acestea îmi aduc curajul de a fi optimistă), cu poduri sufleteşti construite între oraşe aflate în părţi total opuse ale ţării... Cu trăiri mai presus de fire, cu sentimente sincere de prietenie, cu ceritudinea că cercetăşia ne creşte şi ne-nvaţă să fim oameni care luptă pentru visele lor, pentru o lume mai bună, care chiar poate deveni realitate dacă ne unim forţele. După UP am rămas sigură de un fapt: "Unitate, prietenie, asta e cercetăşie, noi suntem mereu lângă voi!". Aşa că să ne vedem cu bine, cât de curând, pentru că mi-e foarte dor de voi toţi!

P.S.: Graţie Paulei, iubitei mele Paula, care a fost jurnalist şi redactor al revistei campului, am apărut în ziaaaaaaaaaaar! Me so popular.:)

P.P.S.:

imn UP by Florina Pauleti.

Sfinţiri de biserici şi de suflete

În 27 noiembrie, la Josani, am înălţat o rugăciune mai specială. Cea de-a doua biserică în care slujeşte tatăl meu a fost sfinţită. Simplu, frumos, liniştit. Doar că, pentru mine, cel puţin, sfinţirea a însemnat mai mult decât o slujbă lungă şi, ce-i drept, interesantă. Prezenţa episcopului în sat, a unui sobor de preoţi, frumuseţea slujbei de târnosire, mirosul de apă de trandafir şi tămâie ce se răspândea încet-încet... nu au fost suficiente pentru mine. Am simţit mai mult decât ungerea cu Sfântul Mir a sufletului, am simţit mai mult decât pecetluirea Mesei din altar cu un amestec înmiresmat de ceară, tămâie, aloe şi alte plante, am trăit mai mult decât o aglomeraţie şi o căldură uşor insuportabile, am înţeles mai mult decât predica fără cap şi fără coadă a unui călugăr bun la suflet şi plin de dragoste, dar cu o gură nu tocmai de aur. Mi-am plecat genunchii alături de una dintre surorile mele duhovniceşti foarte dragi sufletului meu, Iulia cea creaţă şi visătoare, şi ne-am împreunat rugăciunile pentru iubire, precum şi râsetele greu de oprit (da, două fete de preot găsesc iute un motiv de a râde când sunt una lângă cealaltă, mai ales la biserică). Mi-am plecat genunchii în biserica puternic luminată şi, cu ochii în lacrimi, m-am rugat să mă sfinţesc şi eu. M-am rugat aşa cum nu o mai făcusem de mult, cu fiinţa tremurândă, cu zâmbetul fericit în apropierea Lui de Dumnezeu, cu lacrimile vărsându-se din preaplinul sufletesc. Şi-apoi, apoi tatăl meu a fost hirotesit iconom. (Sunt trei distincţii, sachelar, apoi iconom, apoi iconom stavrofor). Nu distincţia în sine m-a făcut să izbucnesc în şi mai multe lacrimi, ci privirea tatălui meu, pe care am căutat-o şi în timpul slujbei. Privirea plină de dragoste şi luptă, privirea uşor obosită, privirea în care stau, limpezi, verticale, toate eforturile, durerile şi suferinţele pe care le-a îndurat ca să se bucure, pentru o clipă, de Harul ceresc. Şi-apoi, am regăsit şi privirea mamei. Blândă, ocrotitoare, gata şi-n acel moment de fericire să se sacrifice, învăluindu-ne în iubirea ei jertfelnică şi-n căldura ei sufletească, atât de bună şi de liniştitoare. Într-un final, am întâlnit privirea Maicii Domnului. Şi-am avut, pentru o clipă, impresia că-mi zâmbea. Că ne zâmbea, nouă tuturor, familiei noastre ce e gata să treacă prin foc şi sabie pentru credinţa în Fiul Ei. Şi-atunci am izbucnit în plâns. În faţa bisericii pline ochi de lume, în faţa episcopului ce ne binecuvânta, în faţa prietenei mele iubite, în faţa duhovnicului ce mă privea înţelegător. Şi mi-am strâns familia, averea cea mai sfântă şi mai dragă, la piept. În acea îmbrăţişare, L-am simţit pe Hristos în mijlocul nostru. Am ştiut, în clipa aceea, că mereu A fost, mereu Este şi mereu Va fi acolo, lângă inimile noastre, oricât de greu ne-ar fi.

Mi-am şters lacrimile şi am luat în braţe un prunc de doar şase săptămâni, al unei prietene cu suflet mare. Şi, zărindu-i zâmbetul, m-am gândit că acum, deşi-s la fel de răzvrătită şi impulsivă, mi-ar plăcea la nebunie ca, pe lângă Maria, Ioan, Filip şi Mihai, să mai am o surioară. O Ana sau o Iulia sau orice alt nume de copil-înger... Fiindcă nădejdea în lupta cea bună, pentru mântuire, mi-a crescut instant când am privit copilaşul acela drag în ochi. Dar am lăsat fetiţa mamei ei şi mi-am luat piticii voinici în braţe şi prieteni frumoşi în inimă. Şi-am realizat că, de fapt, familia mea e mult mai mare şi-ntinsă cât văd cu ochii. Pentru că Dumnezeu a avut grijă să-mi dăruiască mereu oameni pe care să-i iubesc şi care să mă iubească. Simplu, frumos, liniştit.

Cum, de ce şi când să postim

M-am gândit ca anul acesta să nu mai scriu din nou despre importanţa postului. Să nu mă mai obosesc să lupt pentru o cauză pierdută. Însă unul dintre oamenii frumoşi cunoscuţi în acest weekend mi-a adus aminte că atunci când încetez să mai încerc să schimb mentalităţi şi să reconstruiesc lumi, încetez să mai fiu om. Aşa că am decis să reamintesc lumii de ce e important Postul Crăciunului, de ce e esenţială rugăciunea, de ce e vitală credinţa.

Postul nu e o dietă. Nu e o cură de slăbire, nici un regim pe care îl ţinem pentru a elimina toxinele acumulate în cursul anului. Postul e un act de jertfire a plăcerilor vinovate, a patimilor în care ne cufundăm tot mai adânc. Nu renunţăm doar la mâncarea cu carne. Renunţăm la a ne irosi timpul lenevind în faţa TV-ului sau a computerului, renunţăm la a ne risipi viaţa în lucruri mărunte şi fără rost, la a ne consuma neuronii enervându-ne pentru nimicuri, la a ne petrece timpul bârfind sau judecând. Prin post, renunţăm la plăcerile trupului, făcându-ne astfel timp de rugăciune, de vorbit cu Dumnezeu, de schimbat calea pe care o urmăm în viaţa asta.

Mulţi spun că nu ceea ce bagi în gură e important, ci ceea ce scoţi. Sau, mai simplu, nu ceea ce mâncăm, ci ceea ce facem şi spunem ne apropie sau ne îndepărtează de Dumnezeu. Însă postul înseamnă nevoinţă. Înseamnă ca energia pe care am consuma-o digerând alimente grele să o transferăm spre împlinirea de rugăciuni şi petrecerea de timp folositor sufletului nostru. Iar faptul că ne limităm la a mânca legume şi fructe reprezintă doar efortul nostru de a ne debarasa de lumesc şi de a trece în duhovnicesc.

Ce e trist, e faptul că tot mai mulţi oameni renunţă la a face rău doar în aceste 40 de zile de dinainte de Crăciun, iar apoi uită de Hristos Cel Întrupat, de naşterea Mântuitorului. Donează saci de haine nefolositoare lor înseşi săracilor, dau bani cerşetorilor şi hrănesc înfometaţii pentru câteva zile înainte de Crăciun, iar apoi revin la modul lor destrăbălat de viaţă, de azi pe mâine, fără de Dumnezeu, fără de rost, fără de esenţă a existenţei. Atunci, postul îşi pierde scopul. Fără o metamorfoză care să dureze, fără o spovedanie sinceră, care să lumineze şi cel mai întunecat cotlon sufletesc, fără o Împărtăşanie curată, în care întreaga noastră fiinţă să-L primească pe Hristos, postul se transformă în dietă. Da, postul poate deveni o simplă dietă dacă e lipsit de rugăciune, dacă nu e susţinut cu credinţă, dacă nu e lăsat să ne schimbe vieţile.

Cu alte cuvinte şi pe-nţelesul tuturor, degeaba postim dacă nu devenim mai buni. Ştiu că e un clişeu, însă "să fii mai bun" nu se aplică doar de Crăciun. Conceptul de evoluţie spirituală e valabil oricând şi oriunde. E datoria noastră, de oameni, de a ne desăvârşi, de a lupta pentru mai mult, fie că acest mai mult înseamnă cunoaştere, dragoste sau câştig. Însă credinţa aduce o nouă direcţie vectorului nostru fiinţial, cea către Cer. Astfel, sensul în care ne dezvoltăm sufleteşte tinde către apropierea de Dumnezeu, contopirea deplină cu El în Taina Împărtăşaniei. Doar primindu-L pe Hristos în trupul şi sufletul nostru putem înţelege pe deplin semnificaţia Crăciunului. Fără postul de dinainte, care e un soi de curăţenie menită să ne primenească sufletele aşa cum ne aranjăm îndelung casele înainte de această sărbătoare, fără a îngenunchea, smeriţi, în faţa Tainei Cereşti, pentru a ne cere iertare, fără a ne recunoaşte greşelile şi a ne căi de ele, nu putem percepe Crăciunul în întreaga lui dimensiune religioasă. Aşa că, deşi Moş Nicolae a trecut deja, iar febra cumpărăturilor şi a alergăturilor de sărbători a revenit în forţă, ar trebui să ne oprim, să luăm o pauză şi să ne întrebăm dacă ceea ce facem nu e vânare de vânt. Ar trebui să adăugăm curăţeniei generale a casei şi o curăţenie generală a sufletului, postind zilele ce-au mai rămas, rugându-ne acum, fiindcă amânarea nu face decât să ne întărească în păcat şi spovedindu-ne sincer şi deplin, ca să putem şi noi, cu sufletele curate, să ne închinăm Pruncului Iisus, gata să-I urmăm Voia, oricât de greu de trăit ar fi. E nevoie de curaj să îţi cauţi Calea în viaţă şi de putere să o urmezi fără să te abaţi de la ea. Însă ce ne-aşteaptă la sfârşit, merită toate eforturile noastre!

P.S.: Am avut trei weekenduri grozave, de la sfinţirea de la Josani, la UP 14 şi apoi la Biblioteca Vie. Am atâtea de povestiiiiiit! Sunt răcită şi stau acasă, aşa că am şi timp să fac asta.:D

Gânduri la ore târzii. Prea târzii.

N-am crezut vreodată că poţi să te trezeşti lângă un om ce ţi-a fost prieten apropiat, ce-ţi cunoştea cândva cele mai fine nişe ale sufletului şi ce-ţi ştergea o lacrimă cu un singur cuvânt şi să-ţi dai seama că, în timp, frecvenţele voastre sufleteşti s-au modificat, iar rezonanţa a dispărut. Mai există nişte bătăi care, prin sunetul lor molcom şi repetitiv, te fac să-ţi aminteşti de vremurile bune şi să vrei să lupţi pentru acea prietenie, însă sunt abia perceptibile, iar tendinţa noastră generală, ca oameni, este să ne certăm, să aruncăm cuvinte pline de ură şi să rupem orice legături, fără a încerca iertarea. Momentan, mă aflu în impas. Sufletesc şi moral. Nu ştiu dacă pentru fericirea mea (da, am început să mă mai gândesc şi la ea, nu doar la a altora) e mai bine să ignor sentimentul acesta şi să mă comport normal în continuare, să deschid problema şi s-o tratez cu blândeţe şi gentileţe sau să mă descarc nervos şi să-mi vărs frustrările, rupând o legătură. Şi-s prea multe pe capul meu acum ca să mă gândesc serios la asta... După cum am tot spus-o, am nevoie să-mi fac ordine în viaţă. Să mă apuc serios de învăţat, să-mi stabilesc priorităţile, să aleg mai bine oamenii cărora le dăruiesc fragmente întregi din sufletul meu. Însă în ultima vreme am amânat învăţatul cu adevărat, m-am implicat în tot soiul de proiecte (cercetăşeşti şi nu numai-mâine mă duc la Biblioteca Vie şi sunt carte şi abia aştept să împărtăşesc povestea mea de viaţă altora, spre a comunica, a diminua discriminările şi a da o speranţă) şi, pe româneşte, am pierdut vremea (sau am citit sau am scris un scenariu pentru Balul Crăciunului; mă rog, nu scris, adaptat). De-asemenea, tot în ultima vreme, am constatat că nu pot rămâne atât de fidelă cercetăşiei la cât am de învăţat; mi se rupe sufletul, de exemplu, la gândul că mâine nu mă duc în ieşire cu lupişorii, dar asta e, medicina, mai ales la Bucureşti, cere sacrificii. Referitor la partea cu oamenii care contează, în inima mea e delimitată clar linia între prieteni, amici şi cel pe care-l iubesc cu tot sufletul meu. Numai că de la inimă la minte e un drum destul de lung şi presărat cu noţiuni legate de nervii cranieni, amine sau termodinamică, aşa că amân la infinit.

Apropos, azi am fost la teatru, la Tony şi Dora, o piesă absolut genială, cu o situaţie cât se poate de reală, cauzată de lipsa comunicării în cuplu. Fantastic spectacol.

Tot azi am cunoscut oameni frumoşi. Foarte frumoşi. Ţin să-i mulţumesc lui Andrei pentru că m-a invitat să fiu şi eu o carte la proiectul cu Biblioteca Vie.

Seara asta am petrecut-o la un concert folk al celor de la Pragul de Sus. Călin Bârcean mă surprinde de fiecare dată. Atâta îmi place să cânt din sală (mă rog, de la masa din pub), iar el să se uite atent la cât de mult suflet pun în acele versuri.

Nu mă pot aduna după UP. Sunt incoerentă, zăpăcită, răvăşită. Am nevoie de multă odihnă...

P.S.: Zilele acestea au fost minunate. Fraza reprezentativă, singura care mă menţine pe linia de plutire? "Uneori îmi vine să te bat, alteori să te iau în braţe". Sau să îmi dai un sărut siiiiiiiincer şi ocrotitor pe frunte. Nici nu ştii cât de dor mi-a fost să vorbim aşa, mult, cum o făceam în vremuri mai senine...:)

P.P.S.: Mulţumesc frumos pentru cântec, Ruxi dragă.

sus în aer. printre fulgi şi griji aruncate.

Nu pot spune că a nins cu adevărat anul acesta. Prima ninsoare ar trebui să persiste cel puţin o zi întreagă, ar trebui să le trezească oamenilor sclipiri de speranţă în ochi şi să aştearnă peste oraşe un strat dublu adeziv de amintiri. Amintirile Crăciunurilor de demult, al îmbrăţişărilor celor dragi, ale jucăriilor capabile să alunge orice suferinţă, amintirile privirilor senine, ale prieteniilor ce ţineau pentru totdeauna, amintirile zilelor lipsite de griji. Deşi a nins pentru o oră, eu nu am perceput joaca fulgilor precum o primă ninsoare. De ce nu? Pentru că am ieşit să mă bucur de ea alături de o prietenă ce-a fost şi nu mai e (poate nici nu va mai fi), pentru că, în loc să râdă şi cu ochii, cei din jurul meu blestemau iarna, pentru că îmi lipsea o îmbrăţişare care-ar fi aşternut şi-n mine liniştea zăpezilor, pentru că, în loc să fiu lipsită de griji, iar bucuria de copil să-mi fie întreagă, trebuie să iau decizii cu privire la viitorul meu, pentru că în afară de mine nimeni nu ştie pe deplin ce drum ar trebui să urmez. Aşa că nu, nu am simţit prima ninsoare...

Şi-apoi, mai e şi oraşul luminat de instalaţiile de Crăciun. Cândva, toate steluţele, brăduţii şi globurile ce împodobesc şi-acum centrul Devei trezeau în mine un entuziasm nestăvilit, mă făceau să-i sar tatei în braţe şi s-o rog pe mama să m-ajute să-i scriu scrisoarea Moşului. Acum, nici măcar nu mai ştiu ce să-i cer. Să creşti doare. Doare-n mijlocul pieptului, acolo unde dor toate pierderile, înfrângerile şi neîmplinirile. Aceleaşi rugăciuni obosite mi s-au uscat deja pe buze, încât nu îi mai pot cere Moşului ceva ce sper să-mi trimită, din Cer, cândva, Dumnezeu; iar rucsacul pe care mi-l doresc e un lucru trivial. Nu e ca şi când aş vrea să fiu din nou copil. Am trăit prea multe şi prea frumoase ca să îmi doresc să devin din nou naivă şi neştiutoare. Însă am nevoie de un respiro. Un răgaz în care să nu mai alerg în neştire încercând să-mi găsesc liniştea, în care să nu mai vânez vânt, în care să-mi pun ordine în gânduri. Un intermezzo între două fugi pentru dragoste, în care luminile de Crăciun să mă bucure, iar prima ninsoare s-o pot simţi cu fiecare por al fiinţei mele. Îmi doresc să-mi găsesc momentul de echilibru, să-mi opresc oscilaţiile şi să mă bucur de iarnă. Fără lupte, dorinţe sau renunţări. Doar cu priviri senine.