Nici sfârşit, nici început, ci un urcuş continuu

Nu îmi plac introspecţiile publice, e ceva şubred în a-ţi face analiza sufletească altundeva decât în Scaunul Spovedaniei, în a-ţi cerceta sufletul şi a-ţi stabili ţeluri altundeva decât în Taină. Aşa că nu o să fac o tipică listă a realizărilor şi alta a viselor. Tot ce pot spune la sfârşitul acestui an e că mulţumesc şi mă minunez neîncetat. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru toată răbdarea pe care a avut-o şi o are cu mine, pentru delicateţea-I inimaginabilă, pentru dragostea neţărmurită, pentru cât de frumos m-a schimbat, deschizându-mi ochii cu grijă şi dăruindu-mi, strop cu strop, Lumina Adevărului.
M-am schimbat aşa cum nu m-aş fi aşteptat niciodată să mă schimb într-un singur an. Am crescut aşa cum n-aş fi crezut că o să cresc într-un singur an. Am ajuns să iubesc aşa cum nu-mi imaginam că o să ajung să iubesc într-un singur an. Pentru că a fost acolo să mă prindă în caz că aş fi căzut, atunci când escaladam panoul de stâncă din prăpastia de păcat spre Calea către Adevăr, pentru că m-a învăţat din nou să păşesc, pentru că mi-a aşezat, în drumul spre El, cărţi ziditoare de suflet, oameni purtători de Lumină, lecţii nepreţuite, obstacole menite să-mi şlefuiască toate asperităţile sufleteşti şi să-mi subţieze orgoliul, culmi de fericire şi adâncuri de deznădejde, ca să-mi testeze credinţa şi să-mi lămurească tot mai deplin rostul meu pe Pământ, pentru că mi-a descoperit ce înseamnă Dragostea şi nu oboseşte niciodată să mă-nveţe să mă las trăită de Ea, pentru tot şi toate, pentru minuni şi vise neîndeplinite, pentru lacrimi şi zâmbete, pentru vârfuri înalte, atinse fie trupeşte, spre a-mi arăta că m-am vindecat de toate suferinţele şi bolile ce m-au chinuit, fie sufleteşte, spre a mă-ntări în lupta cea bună, pentru prăpăstii de necaz şi durere, din care am ieşit puţin şifonată, dar mult mai credincioasă, pentru prietenii pierdute şi prieteni câştigaţi, pentru curajul de care m-a făcut conştientă şi viitorul pe care mi-L prefigurează c-un zâmbet subtil de acolo, din icoană, pentru că m-a întors 180 de grade, indicându-mi cu blândeţe că trebuie s-o iau înspre Cer, iar nu înspre pierzanie, pentru că-mi arată neîncetat cum şi ce trebuie să fac ca să dobândesc Împărăţia, Îi mulţumesc Lui Dumnezeu.
La-nceput de an, nu am dorinţe, ci rugăciuni, nu am aşteptări, ci nădejdi. Şi sper din toată inima ca anul acesta să-nvăţ să iubesc desăvîrşit sau, cel puţin, cât mai aproape de desăvârşire. Iar vouă vă doresc să vă deschideţi inimile, cu încredere, lepădând mândria şi încrederea prea mare în forţele proprii şi lăsându-vă în voia Lui: vă va conduce pe cărări neştiute şi neumblate, la care nu v-aţi fi aşteptat, însă vă va scoate mereu, fără preget, la Lumină şi la Viaţă, împlinindu-vă visele, dăruindu-vă cele de folos, desăvârşindu-vă ambiţiile şi aşezându-vă acolo unde vă e locul, cu multă smerenie şi blândeţe, atât de multă, încât e abia sesizabilă. Doamne ajută, inimă bună, un an cu pace şi cu bucurii!
(nu ştiu de ce, dar îmi vine să scriu aici un mare "Hristos a înviat!", spre întărire, poate, şi spre bucurie, cu siguranţă)

Un alt fel de urare

Departe de zarva lumească,
de cozonaci, prăjituri şi cârnaţi,
în întunericul fără instalaţii, luminiţe sclipitoare şi lumânări,
adânc, adânc în suflete,
în miezul nostru cald, demult uitat
şi infinit mai prăfuit decât întreaga noastră locuinţă,
acolo caută Hristos sălaş.
Ne cheamă inima să fie un nou Bethleem,
Îşi caută locaş să Se nască.
Să nu-i fim han ce-L refuză,
ci iesle
ce să-I devină, în veşnicie, casă.
Să ne lăsăm ultimele fărâme
de dreptate, adevăr, răbdare,
smerenie, blândeţe şi dragoste
să-L învelească, să-L încălzească, să-L ocrotească
şi să-I aducem, în loc de tămâie, aur şi smirnă,
o inimă dornică de Viaţa Sa.
Să vrem, atât. Să vrem să fim un nou Bethleem
şi-apoi, fără să ne dăm seama,
Pruncul va creşte în noi,
ne va preschimba patimile în virtuţi,
aşa cum a preschimbat şi apa în vin,
ne va înmulţi speranţa şi iubirea, hrănindu-ne cu ele,
aşa cum a înmulţit pâinile şi peştii,
va merge pe apa tumultuoasă a sufletului nostru,
potolind cu un singur Cuvânt furtunile,
ne va răstigni toate durerile, neputinţele şi păcatele
şi, mai apoi, va învia şi ne va învia,
luându-ne cu El în Slavă.
Dar, înainte de toate acestea, trebuie să dăm la o parte
pungile de cadouri, crengile de brad, mâncarea, băutura şi sărbătoarea fără de Sărbătorit,
să facem lumină la noi în suflete
şi să acceptăm Pâinea Vieţii,
lăsând-O să se nască în Casa Pâinii sufletului nostru.
Să-I dăm sălaş Lui Hristos,
să-L lăsăm să Se nască în peştera rece a sufletului nostru
şi el ne va naşte din nou, dându-ne, în veci, Viaţa.

Notă: Bethleem se tălmăceşte "Casa Pâinii".

Scrisoare târzie

Dragă Moş Nicolae,
Anul acesta, din motive de UP-uri ultime şi tristeţi provinciale, de anxietăţi la ore târzii şi surprize frumoase, de nervi cranieni şi calorimetrie,am întârziat (enorm) de mult cu scrisoarea. Am primit deja puţină ciocolată şi-o carte frumoasă, scrisă de un predecesor al lui C.S.Lewis, carte ce cu siguranţă se va încadra în rândul poveştilor mele preferate; evident, nuiaua a fost nelipsită, iar anul acesta e primită pe merit. Totuşi, o să fiu concisă. Te rog din toată inima mea ca, la noapte, să cobori din Cer şi la mine-n odaie şi, cu foarte mare grijă (poate cu puţin ajutor de la Sfinţii doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, sau de la Sfântul Pantelimon, cel tămăduitor, sau de la alt mare sfânt medic, Sfântul Nectarie din Eghina), să îmi deschizi cavitatea toracică şi să cuibăreşti, lângă inimă, Pacea. Să legi apoi, cu mare atenţie, toate arterele, venele şi nervii, ca întregul meu organism să fie inundat de pace, de linişte, de netulburări şi nădejde. Nu-ţi cer mai mult decât să-mi potoleşti spaimele, să-mi răspunzi la întrebări, să-mi alini deznădejdile şi să le preschimbi în speranţe şi optimism, să-mi iei cu o mână oboseala şi cu alta să-mi dăruieşti entuziasmul şi să mă eliberezi de tulburări, anxietăţi şi crize de neîncredere. Te rog, Moş Nicolae, să mă linişteşti, cum ştii tu, dar să-mi dăruieşti liniştea.
Cu drag, o zbuciumată, înfricoşată, laşă uneori şi alteori lipsită de orice urmă de speranţă numită Petra.

Din piatra de păcat în Piatra de Biserică

În Gabbata inimii noastre,
în locul pardosit cu pietre,
cu pietre grele, de ură, de mândrie, de ranchiună,
cu pietre mari, ca de moară, de deznădejde şi teamă,
de rătăcire
de desfrâu
de minciună
de neputinţă,
acolo ne spălăm pe mâini, precum Pilat, de toată vina noastră.
În Gabbata inimii noastre,
ne găsim justificări,
ne făurim morale convenabile,
ne creăm o libertate aparentă, înrobindu-ne tot mai tare şi zidindu-ne pe pietrele de păcat,
ne inventăm drepturi, plăceri şi posibilităţi.
În Gabbata inimii noastre,
Îl dăm pe Hristos spre răstignire, fără să vedem că, răstignindu-Se,
tot El se pogoară în Gabbata sufletului nostru,
să ne spele mâinile, ochii,
fiecare mădular întinat,
fiecare nerv sufletesc atins de paralizie,
fiecare loc din fiinţa şi firea noastră în care am aşezat, cu grijă şi atenţie, pietre grele, de nepurtat;
le spală cu Sângele Lui, curăţindu-le, albindu-le, smerindu-le,
transformându-le, din pietre de păcat, în Pietre pe care să-Şi zidească Biserica.
Hristos, da, Hristosul pe care L-am răstignit şi-L răstignim continuu
Se pogoară în adâncul sufletului nostru
şi scoate, pe umerii Trupului Său greu încercat,
fiecare piatră
fiecare bolovan
fiecare cărămidă pe care am aşezat-o în structura fiinţei noastre schimonosite,
îngropând sub un edificiu mândru Chipul Lui Dumnezeu.
Şi scoate pietrele până când putem vedea din nou adevărata noastră fire,
adevărata noastră fiinţă,
adevărata noastră viaţă,
adevăratul nostru scop.
Trebuie doar să învăţăm că nu ne putem spăla singuri.
Că suntem prunci, prunci într-ale credinţei
şi că avem nevoie de Trupul şi Sângele Lui ca să fim deplin curaţi.
"Ecce homo", a spus Pilat
să spunem şi noi, după ce redevenim noi înşine,
"iată omul", omul adevărat din noi, omul îndumnezeit, omul ce poartă-n suflet nu poveri, ci altare.

Despre Dragostea cu D mare cu vorbe cu v mic

"Dumnezeu este Dragoste" spune Ioan evanghelistul.
Din moşi-strămoşi, am aflat că, atunci când îmbătrânise, nu-L mai numea pe Dumnezeu "Dumnezeu", spunându-I doar "Dragoste".
Iar noi,
în încrederea noastră oarbă în ştiinţă şi tehnologie,
în raţionalizarea vieţii,
în reducerea tuturor senzaţiilor, sentimentelor şi credinţelor
la lucruri palpabile, calculabile, măsurabile,
am ajuns să numim dragostea într-o mie de chipuri
de la orgasm la dopamină
de la egoism la serotonină
de la "cale bătătorită", ca un soi de reflex, în creier
la lipsă totală de emoţie sau sentiment.
Am ajuns nu doar să bagatelizăm dragostea,
ci să jonglăm cu ea,
ca şi când este un simplu mod de a ne satisface o nevoie,
ca şi când trebuie, pur şi simplu, să fim noi fericiţi,
ca şi când dragostea înseamnă binele propriu.
Spunem "te iubesc" mai mult decât spunem "bună dimineaţa"
şi, paradoxal, am uitat să iubim, aşa cum am uitat să avem dimineţi, după-amieze, seri, zile bune cu adevărat.
Vindem dragostea la schimb cu prezervativele,
cumpărăm dragostea la pachet cu injecţii cu hormoni,
facem dragoste, în loc să ne lăsăm noi făcuţi, preschimbaţi, metamorfozaţi de ea,
trăim dragostea, neştiind că dragostea, ea însăşi, e cea care ne trăieşte pe noi.
Înţelegem greşit, profund greşit Iubirea
şi, totuşi, ne ascundem în spatele unui paravan translucid de cercetări, rezultate biologico-chimice şi teste recente,
avându-le ca scuză,
deşi simţim, în adâncul sufletului, acolo unde încă zace chipul Dragostei, că nu sunt adevărate.
Înlocuim dragostea
cu surogate post-moderne,
fără să ştim că nu trebuie nici să o căutăm, nici să o provocăm, nici să o consumăm;
trebuie un minim efort de sinceritate
ca să ne deschidem inima
şi să ne lăsăm în voia
Dragostei cu D mare, cea eliberatoare, cea mai presus de fire, cea mântuitoare.

Fericire

"Fericiţi cei ce n-au văzut, dar au crezut!" i-a spus Hristos lui Toma,
cuprinzând în îmbrăţişarea unei fraze pe toţi creştinii ce cred, fără să vadă
pe toţi cei ce iubesc, fără să-şi fi pus mâinile-n urmele piroanelor
pe toţi cei ce suferă, fără să fi privit Lumina în lumina ochilor Ei...
Şi totuşi, cât de fericiţi suntem.
Nu putem pune degetul în rana de sub coasta din care a izvorât apă şi sânge,
dar Îl putem mânca pe Hristos, întreg, mântuitor, bun.
Nu putem să îl privim înălţându-Se la Cer,
dar putem să-L simţim pogorându-Se, zi de zi, spre prăpastia în care zacem,
spre a ne mai ridica cu un cot, cu un pas, cu un gând.
Nu putem să vorbim în limbi sub ploaia de Duh Sfânt,
dar ne putem deschide inimile spre a vorbi limba atât de simplă şi, totuşi, atât de grea, a Iubirii.
Şi, totuşi, aş mai adăuga ceva:
în secolul nostru, fericiţi sunt cei ce văd, şi, totuşi, cred;
cei ce văd filme care dau palme dure Ortodoxiei şi, totuşi, nu le iau drept Adevăr;
cei ce văd nedreptatea ce domină lumea şi speră, încă, în Dreptatea iubitoare de la sfârşitul veacurilor;
cei ce văd chipuri desfigurate de păcat, trupuri slăbite de neputinţe, neamuri zdrobite de foame,
şi, totuşi, se roagă;
cei ce văd cât de păcătoşi, de împătimiţi, de legaţi de pământ, de încăpăţânaţi sunt
şi, totuşi, Îl cheamă pe Hristos, crezând în mântuire.
Fericiţi sunt cei ce văd iadul în care trăim şi spre care tindem neîncetat,
dar nu încetează, nici măcar un moment, să creadă în Raiul izbăvitor.

Leapşa Voluntariatului

Bogdan Pater s-a gândit "să-mi dea şi mie de lucru", în afara biologiei şi fizicii deja consacrate pentru o viitoare studentă la medicină, iar eu am acceptat încântată provocarea: o leapşă a voluntariatului, cu şi pentru voluntari. Ţin să spun, încă dinainte de a mă juca serios, că leapşa se va desfăşura pe două planuri: cel al ONCR-ului şi al cercetăşiei, ca organizaţie de voluntariat din care fac deja parte, şi cel al Asociaţiei Pro Vita, ca organizaţie şi mişcare sufletească şi vie în care abia aştept să mă implic. Astfel, unele întrebări vor avea două variante de răspuns, ambele la fel de valabile şi de dragi mie.

1. Prima asociaţie/fundaţie din România care îţi vine în minte când te gândeşti la voluntariat este: 
Organizaţia Naţională "Cercetaşii României", ca şi "familie" în care am crescut ca voluntar şi ca om şi, evident, ca şi cea mai mare organizaţie de tineret din lume (ONCR face parte din World Organization of Scout Movement) şi Asociaţia Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi, ca viitoare familie din care abia aştept să fac parte, ca organizaţie care luptă pentru viaţă, pentru copii, pentru om şi care are nişte realizări de care lumea nu prea ştie, dar care sigur sunt notate acolo, Sus, de către Dumnezeu.

2. Dar companie care sprijină voluntariatul?
Sinceră să fiu, nu pot numi eu, personal, o companie care sprijină voluntariatul, deoarece nu am avut tangenţe cu reprezentanţi de firme sau sponsori oficiali. Ca cercetaşă, am putut să observ, în campurile naţionale la care am luat parte, că am avut colaborări frumoase cu Mercedes Benz, de exemplu. Ca viitor medic cu vise mari, am putut să observ că multe trust-uri importante, precum Carrefour, au sprijinit şi sprijină activităţile de voluntariat care implică crearea unor comunităţi pentru copiii abandonaţi, mamele tinere sau copiii salvaţi de la avort, comunităţi înfiinţate de Asociaţia Pro Vita la Valea Plopului, Valea Screzii şi, mai nou, la Valea Părului.

3. Persoana publică din România care reprezintă cel mai bine voluntariatul este:
Nu am nici cea mai vagă idee despre persoane publice care sprijină voluntariatul, despre gale de voluntariat şi alte asemenea manifestări, fiindcă, până la urmă, voluntariatul se face din şi pentru dragoste şi nu pentru a fi premiat, aşa că o să-l trec, ca persoană care, după părerea mea, reprezintă nu voluntariatul, ci dăruirea din dragoste, pe părintele Nicolae Tănase, cel care a înfiinţat Asociaţia Pro Vita şi care luptă pe toate fronturile posibile pentru informare, pentru cultură, pentru viaţă, pentru om.

4. Dacă voluntariatul ar fi o culoare, atunci ar fi:
Verde. Pentru că reprezintă viaţa. Pentru că, atunci când facem voluntariat, trăim cu adevărat: dezinteresat, făcând bine, iubind.

5. Dacă voluntariatul ar fi un sentiment, atunci ar fi:
Voluntariatul e mai mult decât un sentiment. E un amalgam de bucurie, speranţă, dragoste, credinţă. Prin voluntariat, sub orice chip şi în orice fel, încercăm să lăsăm lumea mai bună decât am găsit-o.

6. Te-ai implicat în vreun proiect de voluntariat anul ăsta? Dacă da, care? Dacă sunt mai multe, cu atât mai bine, povesteşte-ne de toate! Ai şi poze?
Anul acesta am lăsat-o mai moale cu proiectele, implicarea şi coordonarea, fiindcă m-am pus cu burta pe carte (deh, medicină!), dar nu am putut să nu mă implic în organizarea Festivalului Luminii. 2 ore în care centrul Devei a devenit brusc însufleţit, 2 ore în care, în pofida meciului sau a concertelor electorale din 19 mai, am reuşit să deconectăm lumea de la viaţa tipizată şi să îi oferim şansa de a cânta, a picta sau a mânca brioşe. Dar abia aştept să ajung la facultate, ca să pot concretiza toate visele mele de ajutorare a copiilor care chiar au nevoie de o mână întinsă cu dragoste şi bucurie. De asemenea, am avut o acţiune de plantare de puieţi alături de lupişorii mei dragi şi de temerarii frumoşi ai centrului nostru local: parcul Bejan va avea, peste câţiva ani, nişte stejari de toată frumuseţea.

7. De ce te-ai implicat? Ce te-a făcut să fii acolo?
Nu cred că pot vorbi strict la nivel de Festivalul Luminii. Cred că pot vorbi despre voluntariat în general, de la strângeri de haine şi alimente pentru familii nevoiaşe la proiecte precum Biblioteca Vie, eveniment organizat în Deva de Asociaţia pentru Dialog, Cultură şi Sport. Nu văd cum aş putea să refuz şansa de a face un bine, oricât de neînsemnat, lumii în care trăiesc, fie că fac asta la nivel de societate sau la nivel de familie, care, este structura de bază a societăţii. Fac voluntariat pentru că aşa înţeleg eu să-mi manifest dorinţa de a face lumea puţin mai frumoasă, de a re-aşeza dragostea în relaţiile dintre oameni.

8. Ce ai schimba la experienţa avută acolo?
Referindu-mă, de data aceasta, strict la festival, cred că aş învăţa să ascult mai mult. Şi mi-aş impune punctul de vedere mai timpuriu, ca să previn unele "accidente".

9. Cum putem motiva românii să se implice mai mult în activităţi de voluntariat?
Cred că ar trebui ca activităţile de voluntariat să conteze la admiterile în facultăţi, la viitoarele joburi. De ce? Pentru că, altfel, fiecare se va adânci şi mai mult în ignoranţă şi indiferenţă, iar medicii, inginerii, profesorii, avocaţii pe care îi vom avea nu vor fi interesaţi decât de binele propriu, în detrimentul sănătăţii mediului în care trăim. Ar trebui implementate acţiuni felurite de la cele mai fragede vârste, de la jocuri cu copiii cu dizabilităţi la plantări de puieţi, de la evenimente caritabile la târguri de educaţie non-formală, pentru a educa mai mult decât filantropia, pentru a creşte dragostea şi conştiinţa binelui pe care avem datoria să-l facem.

10. Titlul unei campanii naţionale cool de promovare a voluntariatului ar fi...
Stop plângerii de milă! Începe să acţionezi! Fii voluntar!

Cam atât aş avea de spus, momentan, despre voluntariat, despre ce înseamnă pentru mine şi cum văd eu datoria, nu opţiunea de a fi voluntar. Aş putea să dezvolt, să scriu pagini întregi, dar nu aş ajuta pe nimeni, aşa că prefer să acţionez...:) Să aveţi o săptămână minunată, în care să vă luptaţi puţin mai mult pentru bine, dreptate şi Adevăr!

Curajul vindecător

Femeia cu curgerea de sânge
e cea mai curajoasă dintre cele ce apar în Biblie.
Îndrăzneşte să se atingă de poala Mântuitorului,
iar, după ce se tămăduieşte,
nu fuge,
nu se ascunde,
nu uită darul pe care l-a primit,
ci rămâne în mijlocul mulţimii,
ca, răspunzând la întrebarea Lui Hristos,
să mărturisească, de fapt, în faţa tuturor
puterea, Harul şi dumnezeirea Învăţătorului.
Iar noi,
cu curgeri de păcate, de pofte, de mândrii,
cu boli trupeşti, sufleteşti şi psihice,
fugim,
ne ascundem,
uităm,
refuzăm
singurul ajutor mantramic,
singura Haină ce, printr-o simplă atingere, vindecă,
singura mână întinsă ce,
în schimbul vindecării,
nu cere,
ci dă Viaţă.
Să alergăm, dar, întru întâmpinarea Hristosului,
să îi încredinţăm Lui
neputinţele,
neizbânzile,
anxietăţile,
păcatele,
curgerile noastre nestăvilite de griji
şi să ne învrednicim nu doar de o atingere a Hainei Lui,
ci de El întreg,
de Trupul şi Sângele Lui.
Aşa, cu credinţă, cu frică şi cu dragoste,
să rămânem drepţi,
neînfricaţi,
viteji
şi să-L mărturisim
prin vorbă, prin faptă, prin duh.
Iar împlinind, cu tărie,
lepădarea de noi înşine,
smerirea,
îmblânzirea,
propovăduirea,
iubirea,
ne vom învredinici şi noi
să auzim Glasul Dragostei, grăind uşor
şi dăruind linişte:
"Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!".

revoluţie creştină

"Să scoatem religia din şcoli,
să dăm icoanele jos de pe pereţii claselor,
să călcăm în picioarele "oasele" sfinte,
să sfărâmăm potirele cu Împărtăşanie,
să distrugem bisericile,
să ardem pe rug ortodocşii,
să-L răstignim din nou pe Hristos!"
Asta strigă mass-media,
ateii,
"deştepţii",
luminaţii şi liber(tin)ii acestei lumi.
Dar religia nu poate fi scoasă din inimi,
chipul Lui Dumnezeu nu poate fi dat jos de pe peretele sufletului nostru,
moaştele izvorăsc mir cu sau fără acordul politic al societăţii,
Hristos se dăruieşte în Împărtăşanie,
Cuvânt după Cuvânt, părticică cu părticică,
deşi oamenii refuză să-L primească.
Ortodocşii trăiesc dincolo de moarte,
iar răstignirea fiecăruia dintre noi
e doar o cale spre Înviere.
"Nu te teme, crede numai!" i-a spus Hristos lui Iair,
atunci când toţi cei cunoscuţi îi spuneau că i-a murit copila.
"Nu vă temeţi, credeţi numai!" ne spune Hristos tuturor
celor care rezistăm, ne nevoim, întoarcem şi celălalt obraz,
suntem prigoniţi, călcaţi în picioare, marginalizaţi.
Nu vă temeţi, credeţi că toate acestea se fac spre mântuirea noastră.
Nu vă temeţi, credeţi că crucea e cu atât mai grea, cu cât sufletul ce-o poate duce e mai puternic.
Nu vă temeţi, credeţi că focul primeneşte aurul virtuţilor voastre.
Nu vă temeţi, prigoana aduce bucurie, nedreptatea-foame de Adevăr, durerea-răbdare.
Nu vă temeţi, credeţi.
Credeţi.
Credeţi.
Credeţi că Lumina va birui întunericul.
Credeţi că Cuvântul va asculta necuvintele.
Credeţi că Dragostea va primi jertfele.
Credeţi că sfinţii aud chemările nesfinţilor şi ne însfinţesc.
Nu vă temeţi, credeţi şi îndrăzniţi.
Îndrăzniţi să iubiţi, să iertaţi, să primiţi lovituri în plexul sufletesc.
Îndrăzniţi să nu vă plafonaţi.
Îndrăzniţi să luptaţi.
Îndrăzniţi să rămâneţi drepţi în faţa puhoiului de ape tulburi, insulte şi răutăţi ce se revarsă peste noi.
Îndrăzniţi, Hristos a biruit lumea!

tulburare bipolară

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!
a strigat tatăl tânărului îndrăcit,
cerând vindecare
pentru demonii copilului său,
dar, mai ales,
pentru demonii săi.
Strig şi eu din adâncul rărunchilor mei
Iubesc, Doamne, ajută neiubirii mele!
Mă lupt, Doamne, ajută înfrângerii mele!
Mă nevoiesc, Doamne, ajută trândăviei mele!
Mă bucur, Doamne, ajută lacrimilor mele!
Din miezul deznădejdii,
din adâncuri de neputinţă,
din dezechilibre,
întuneric,
anxietate,
conştiinţă deviată de la sensul ei unic,
strig către Tine, Doamne.
Scoate-mă. Dezleagă-mă. Luminează-mă.
Potoleşte furtuna, ia-mă de mână şi du-mă
pe marea tulburată a vieţii;
nu mă lăsa să mă înec.
Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!
strigă un suflet chircit de durere şi zbuciumat de neputinţe.
Auzi-l. Întăreşte-l. Mântuieşte-L.

Talita Kumi

"Fiică, ţie zic, scoală-te!" i-a spus Hristos fiicei lui Iair, sculând-o din morţi.
Doamne, ia-mă şi pe mine de mână şi trezeşte-mă, scutură-mă, înviază-mă.
Zac în adâncul păcatului, îngropată sub neputinţe, ne-voinţe, ne-iubiri şi ne-zboruri
şi numai Tu, cu un singur Cuvânt, Cel jertfit pentru noi, mă poţi scula din morţi.
Scoală-mi, Doamne, sufleţelul, fă-l să umble nestingherit, să vorbească nestăvilit,
să vestească binele pe care I l-ai făcut.
Trezeşte-mă la realitate, Doamne
Trezeşte-mi conştiinţa
Trezeşte-mi simţurile
Trezeşte-mi trupul
şi pune-le pe toate în slujba Ta.
Preschimbă-mi orientarea spre iad în sens unic spre Cer.
Reîntoarce-mi funcţiile fiziologice, anatomice, psihologice şi sufleteşti
spre lucrarea întru care au fost zidite.
Trezeşte-mă din somnul raţiunii, din dulcea moleşeală al păcatului, din moartea dragostei
şi, Cuvânt cu Cuvânt, Trup şi Sânge, carne şi duh
reconstruieşte-mă
în aşa fel încât să devin cât mai aproape de cum m-ai gândit Tu.

Îndumnezeieşte-mă.

Effatta

Deschide-mi, Doamne, şi mie, inima
Să Te pot iubi mai mult
decât iubesc păcatul, patima, diavolii.
Deschide-mi, Doamne, şi mie, mintea
Să mă pot gândi
aşa cum m-ai gândit Tu pe mine.
Deschide-mi, Doamne, şi mie, sufletul
Să Te pot primi, întreg
în Sfânta Taină mai presus de taine.
Deschide-mi, Doamne, şi mie, întreaga fiinţă
Ca, pătrunzându-mi în mădulare,
în rărunchi şi-n fibrele netede sufleteşti,
să-mi goneşti tot răul
să-mi arzi toată mândria
să-mi luminezi tot întunericul
şi să îmi spui şi mie, ca surdului,
"Effatta!"
şi-atunci, păcătoasă cum sunt,
să mă deschid în faţa Ta
să mă las preschimbată întru totul
şi să mă înrobesc cu dragostea Ta.
Deschide-mi, Doamne, şi mie, încuietorile
pe care le ţin închisă cu bună ştiinţă;
Eliberează-mă
din legăturile în care stau strânsă cu voia mea
şi trimite-mă pe Cale
ca să ajung în Cer.

năpârlire

Să te reconstruieşti pe tine însăţi e un proces lung, dureros, greu. Îmi tai braţele spre a le-nlocui cu aripi, picioarele spre a le modela întru pedalat pe un monociclu suspendat între zgârie-nori, îmi scot ochii ca să văd mai clar şi inima ca să pot iubi cu adevărat.
Simt că mă pierd pe mine însămi ca să îmi găsesc sufletul. Îmi alunecă printre degete amintiri, fotografii cu zâmbetul meu peste care timpul a trecut fără să lase urme, filmări de când eram naivă şi fericită, prieteni, scrisori, umbre. Într-un moment sunt hotărâtă, gata să înving în lupta cu mine însămi, curajoasă şi neînfricată în faţa schimbărilor ireversibile pe care le am de înfăptuit, pentru ca, în clipa următoare, să plâng cu lacrimi de crocodil dorurile pe care nu le am încă şi să vorbesc despre dureri pe care nu le simt. Îmi rup, cu bună ştiinţă şi deplin asumat, bucăţi din suflet, ca să le ascund prin plicuri vechi sau prin foldere uitate şi, din când în când, să le găsesc, întâmplător, şi să mă adâncesc în nostalgii cu miros de ceai negru, dintr-acela de care nu mai am voie să beau, şi cu gust de ciocolată amăruie cu merişoare şi de întâiul şi timidul "Te iubesc". Nu mai e vorba de faptul că am crescut, că am ajuns, peste noapte şi prin vis, în clasa a doisprezecea, că apasă responsabilităţi grele pe umerii mei slăbiţi şi se prefigurează un orizont al despărţirilor... E vorba că ştiu ce e important pentru mine, pentru desăvârşirea mea, pentru ca să îmi continui calea spre Cer, însă e incredibil de greu să îmi mişc picioarele, ştiind că, la fiecare pas către însfinţire, mai renunţ la un prieten pe care speram să-l am alături pentru totdeauna, mai pierd o întrezărire de posibile amintiri prea nebuneşti, mai calc peste un hohot de râs nefondat, peste un cadou pe care nu-l voi mai primi niciodată, peste rămăşiţele unei pasiuni ce credeam că va arde veşnic sau peste iţele unei legături destrămate de maturizări în direcţii diferite, poate chiar opuse. Se dă o luptă crâncenă în mine însămi, între viziunea Veşniciei şi tentaţia prezentului, între sine şi Sine, între mlaştina ce mă trage înspre adâncuri de deznădejde şi păcat şi promisiunea unui Cer senin. Sunt legată în nişte lanţuri a căror cheie o deţin, dar mi-e frică, mult prea frică să o folosesc.
Nu pot să trag haina Nesfârşitului peste un suflet mult prea ponosit şi înecat în propriile-i sfârşituri. Trebuie să-mi desfac, vas de sânge cu vas de sânge, capilar cu capilar, celulă epitelială cu celulă epitelială, ţesut sufletesc hialin cu ţesut sufletesc hialin, pielea veche, de nebunie, zbucium şi tresărire, pielea arsă de soare şi sărutată de buze ce acum mi-s străine, pielea ce-a cunoscut mângâieri şi palme, pielea zgâriată şi cicatrizată, pielea ce încă sângerează în unele locuri... Trebuie să năpârlesc. Să mă îmbrac în haina cea nouă, frumos mirositoare, albă, în haină de lumină. Dar dacă mă va arde prea tare lumina aceasta şi mă voi preface-n scrum?
Aşa că rămân pe jumătate dezbrăcată. Cu o mână îmi dau jos pielea de pe partea stângă a fiinţei, cu cealaltă trag, încetişor, cu grijă, haina de lumină, pe partea dreaptă a totului meu. Nu mai am, însă, mâini să mângâi. Năpârlirea nu durează o veşnicie, durează până când învăţ să iubesc. Dar oare nu ne ia o veşnicie să ştim, pe deplin, asta?

de profundis

mononucleoză. ultima zi de vară. depresie. anxietate. lacrimi. căinţă. neputinţă. dragoste. film. "Enigma Otiliei". regim alimentar. frică. îmbrăţişare. ceai. tratament naturist. criză fiinţială. nevoia de spovedanie. rugăciune. zbucium. nelinişte. pace. privire verde. mâini înlănţuite. sfârşit. despărţire. dor. "şi lacrimi pe zâmbetul meu". sfinţenie. mândrie. răutate. blândeţe. smerenie. prietenie. sprijin. senin. teamă. panică. masaj. greaţă. migrenă. angină. început. "şi nevoia mea de zâmbetul tău"...

"Ce-ai zice dac-am cădea deodată în cer? Nu ne-am mai opri..."

veşnică este secunda din noi/prin care exişti şi respiri

vara e pe sfârşite, o simt cum se sforţează să-şi târască trupul greoi, alunecând tot mai greu peste zilele prea înnăbuşitoare şi prea tensionate. o parte din sufletul meu s-a lipit de o bucată din coapsa acestei veri atât de abundente în trăiri şi, sub transpiraţia rece a tegumentului înfierbântat al acestui anotimp, ce-l apasă cu fiecare metru parcurs, suspină. în urma fragmentului de suflet desprins de vară (probabil din cicatricea de la genunchi sau din zgârietura de pe braţ), a rămas un ţesut incomplet, care, deşi cunoaşte toate mecanismele unui răspuns imun, e incapabil să reacţioneze ca atare, preferând să supureze, ca şi cum ar plânge. iar eu îl privesc, neputincioasă, cu un nod în gât şi o vorbă nerostită pe buze.
se simte în aer acea mireasmă de sfârşit dureros, de despărţire iminentă, de responsabilitate grea de dus, de început de luptă crâncenă, de umeri uzi ce-ar vrea să se cuibărească în palmele ce le cunosc fiecare cută şi să nu mai plece, niciodată, de acolo. în jurul meu, ba chiar în mine însămi, se rostesc cuvinte mari, ce seamănă cu bolovanii imenşi de pe traseele montane, care se desprind încetişor din peretele de stâncă şi cad cu un zgomot înfundat, zdrobind flori prea îndrăzneţe sau animale neastâmpărate în zborul lor spre pământ. facultate, teste pentru medicină, tren, dragoste la distanţă, program de studiu, examene, absolvire, toate răsună îngrozitor de tare în capul meu, îmi determină artera carotidă comună să se zbată, pulsând nebuneşte, şi mă transformă-ntr-o persoană peste poate de irascibilă, nervoasă mai mereu, tresărind a agitaţie şi impulsivitate, incapabilă să accepte, tacit, Voia Lui Dumnezeu, mersul timpului, blândeţea...
mi se pare că tot ce se întâmplă în afara fiinţei mele vrea să-mi răpească şi ultima urmă de copilărie. mi se pare că niciodată sfârşitul unei veri nu a fost mai dureros, mai semnificativ, mai întunecat decât al verii celei mai dragă mie, al verii dragostei mele...
nevoinţa e tot mai grea, lupta dintre carne şi duh care se dă în măruntaiele mele tot mai sfâşietoare, dorinţa de cer, de linişte, de lumină tot mai acerbă, iar neputinţa o resimt tot mai adânc. mi-e tot mai silă de mine însămi, de păcatul care se joacă cu toată fiinţa mea în neştire, de lipsa de voinţă în spatele căreia mă ascund, căutând justificări mândriei sau răutăţii. aş pleca oriunde, să fiu singură cu zbuciumul meu, până când, dobândind măcar o părticică din liniştea la care tânjesc atât de mult, m-aş întoarce, gata să dau piept cu acest sfârşit ce mă minte, spunându-mi că e un început. dar ştiu că nu trebuie să fug mai departe de Hristos şi nu pot găsi pacea în altă parte decât în potirul Liturghiei. însă nevrednicia mi-e prea mare, iar răbdarea prea puţină...
vara îşi târăşte trupul greoi peste ultimele zile cu soare, iar eu abia-mi trag sufletul după mine, încercând să-l cuminţesc.

 

I just can't wait to be... a pediatrician

Astăzi a fost prima zi de învăţat la biologie, din toată inima şi cu întreaga minte, pentru medicină. Însă începuturile din viaţa mea nu au fost niciodată lipsite de peripeţii, aşa că dimineaţa de astăzi nu putea scăpa laitmotivului vieţii mele: lucrurile sunt mereu mai bune atunci când se complică.
Am plecat în trombă de acasă, fiindcă ar fi trebuit să ajung în cinci minute pe centrul vechi, ori asta, chiar şi pe bicicletă, e uşor imposibil de îndeplinit pentru condiţia mea fizică fragilă. Am rostit doar rugăciunile de dimineaţă, fără a mă ruga din toată inima, aşa cum o fac, de obicei, când îmi beau ceaiul gastric, fiindcă nu am mai avut vreme nici de ceai, nici de rugăciune curată, din cauză c-am stat să scriu în jurnal. Am pedalat "ca o nebună" şi, când am ajuns la punctul de întâlnire cu Irinuşul meu drag, uitându-mă la telefon, am văzut că "întârzia cinci minute". Mi-am cumpărat coli albe pentru scheme frumoase şi apă şi-am tot aşteptat... Când, după vreun sfert de oră, am văzut-o pe Irina venind, m-am gândit să verific dacă am permisul de bibliotecă la mine şiiiiiii surpriză: nu era acolo. Am pedalat din nou, în cea mai mare grabă posibilă, acasă, rugându-mă în gând, am băut iute ceaiul, am luat permisul şi-am pedalat înapoi. La bibliotecă, după ce-am completat cererea de acces în sala de lectură, era să intru în perete, nu pe uşă, noroc cu bibliotecarele, care păreau drăguţe, dar care s-au dovedit mult prea gălăgioase. Cu voie bună, cu conversaţii drăguţe strecurate între scheme şi desene, cu un sandwich vegetarian la prânz, mâncat pe treptele bătrânului meu liceu, cu o nouă cunoştinţă, tare drăguţă şi studentă în Bucureşti, cu domnul V. apărând total pe neaşteptate şi cam violent la bibliotecă şi cu stupoarea de a citi anunţul conform căruia sala de lectură se închide de sâmbătă până ce începe şcoala, am reuşit să schematizez şi să sintetizez întreg sistemul digestiv. Am foi cu desene colorate frumos, cu informaţia ordonată şi subliniată, de ţi-e mai mare dragul să înveţi pentru medicină. Ziua continuă să-mi fie contra-cronometru: seară de joacă cu cercetaşii, şedinţă cu organizatorii Balului Bobocilor şi seară folk... Sunt, însă, odihnită, voioasă şi am încredere nestrămutată în Dumnezeu: dacă voia Lui e să ajung la medicină, prin muncă şi rugăciune, cu siguranţă voi ajunge!

Afiniada sau dragoste la mare înălţime sau, mai simplu, Retezatul prin ochii unei mioape

Nu am mai scris de multă vreme fiindcă, abia întoarsă de la mare şi cu o puternică arsură de lumină, sare şi dragoste în mădularele trupeşti şi-n fibrele sufleteşti, abia am apucat să respir puţin aer devean, că, de mână cu Dragostea şi Prietenia şi alături de Familie, adică împreună cu Andrei, Oana şi ai mei fraţi, am pornit-o spre Râu de Mori, leagănul copilăriei mele, locul unde domneşte liniştea şi-mpărăţeşte tăcerea muntelui. Acolo, redescoperind minunăţiile cetăţilor şi dealurilor din jur, simplitatea unui joc cu mingea sau a unei plimbări la lac, bucuria unei mese tihnite în familie, odihna ascunsă într-o conversaţie pe leagăn, gustul de nemaigăsit al prăjiturii preferate sau al porumbului fiert, puterea unei prietenii la distanţă sau profunzimea unei legături începute acum jumătate de an, m-am regăsit pe mine însămi. Deznădăjduind, râzând, rugându-mă, povestind, îmbrăţişând, plimbându-mă, urcând, cântând, jucându-mă, plângând, alergând, depănând amintiri, căzând şi ridicându-mă, mi-am regăsit linia de plutire, ba chiar am urcat deasupra ei, îndrăznind să privesc spre Cer, ba chiar să ies, scuturându-mă de apă, mâl şi păcat şi să urc, să urc necontenit pe creste şi prin păduri. 
Retezatul, loc înalt, aproape de Cer, rece şi, aparent, solitar, prietenos doar cu marmotele şi rododendronul, plin de dragoste numai pentru caprele negre şi culmile stâncoase, Retezatul, minune a naturii şi-a lumii, am reuşit să mi-l apropii, îmblânzindu-l. Am pornit, cu inima strânsă de grijă şi credinţă, cu un rucsac strivitor de greu în spate, cu dragostea gata să mă prindă când alunec, cu sora, întruchiparea prieteniei adevărate, gata să mă-nveselească sau să mă domolească şi cu încă două suflete copilăroase şi gata de aventură alături. Am pornit, pe acorduri de Pasărea Colibri, cu un jeep ce ne zdruncina de-a dreptul visele şi cu un om ce trăieşte la poale de munte drept sfătuitor. De la Cârnic, cu rucsacii-n spinare şi cu nădejdea-n inimi, am luat-o-n sus, spre Cabana Pietrele. Aerul tare de munte, apa rece de izvor, florile care erau, parcă, mai colorate şi păreau chiar însufleţite, brazii ce se-nălţau, semeţi, înţelepţi, cu un uşor iz de aroganţă, dar cu o infinită blândeţe, ne-au cucerit din prima, încât am lepădat, la primii paşi, toată mizeria orăşenească, tot praful grijilor şi un sac plin cu temeri, deznădejdi, păcate şi neîmpliniri. Mai cu greu, mai cu glume, mai cu îmbărbătări, am ajuns la cabană, am trântit rucsacii, ne-am schimbat iute-n haine comode şi groase şi am tulit-o în sala de mese, la o conservă cu ton, mult ceai şi şi mai multă pâine. Poveştile de seară, râsetele la înălţime, zâmbetele sincere şi mult mai calde decât la deal, toate ne-au făcut să adormim repede, cu miile de stele ocrotindu-ne somnul agitat.
Dimineţile de munte sunt devreme, răcoroase şi cu soare-n zâmbete. Dup-un mic-dejun copios, înarmaţi cu multă voie bună şi cu veşnicii şi greii rucsaci, am pornit-o-n sus, prin pădure, pe stânci, trecând râuri repezi şi limpezi, întâlnindu-ne cu vaci zgomotoase şi nervoase, căzând şi julindu-ne genunchii sau coatele, lăsându-ne respiraţi de aerul rece de munte şi arşi de soarele nebun şi încăpăţânat. Drumul a fost lung, mai lung decât ne-au indicat plăcuţele albe cu marcaje, fiindcă rucsacii au fost mai grei decât puteam duce, deşi i-am cântărit la a zecea parte dintr-un gram, însă, mergând mai lent şi oprindu-ne mai des, am putut să ne bucurăm de fiecare piatră, fiecare fir de iarbă, fiecare nor fugar, fiecare strop zbuciumat de apă, fiecare colţişor de cer senin şi fiecare firicel de lumină. Ajunşi în Curmătura Bucurei, după un urcuş incredibil de greu şi peste poate de frumos, ne-am declarat cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Am făcut zeci de poze, am inspirat adânc în plămânii obosiţi aerul sănătos şi făcător de minuni de la 2200 de metri şi, într-un final, ne-am decis s-o luăm la vale, coborând cu pas iute şi zâmbete largi panta ce ne despărţea de lac. Locul de campare era împânzit de corturi colorate, aşa că am plecat la "vânătoare" de cazemate împotriva vântului şi, după ce-am mutat, o dată, tot cortul, fiindcă locul era prea îngust pentru casa noastră miniaturală, am ridicat, într-un final, "reşedinţa" de pe malul lacului. Vântul bătea nebuneşte, frigul ne pătrundea tot mai adânc în oase, impresia că ni se vor rupe beţele sau ni se va pleca cortul sub rafalele violente devenea tot mai mult o frică neliniştitoare, iar sistemele noastre digestive cereau mâncare, aşa că, după câteva crize de nervi aşa cum numai eu ştiu să fac, cortul a fost mult mai bine fixat şi masa pusă. Odată cina luată şi ultimele cuie bine înfipte în pământ, ne-am învelit bine de tot în sacii de dormit, ne-am rugat cu dragoste şi dorinţă acută de linişte şi-am spus noapte bună lacului, deşi încă mai era lumină afară. Noaptea mea a fost una agitată, abia am putut să adorm, mi se părea că se prăbuşeşte cerul peste mine, dar, graţie sufletului în care mă cuibăresc spre odihnă, am reuşit să mă liniştesc şi să-mi refac forţele-mi fizice şi psihice.
Să te trezeşti cu vântul mângâindu-ţi faţa, cu ceaiul arzându-ţi degetele, cu soarele intrându-ţi în ochii inimii şi c-un lac desfăşurându-se la picioarele tale e expresia celei mai simple şi mai profunde fericiri, perfectă pentru a aniversa o jumătate de an din această fericire. Să te trezeşti înconjurat de toate aceste minuni ale naturii, cu rugăciunea rostită sub un cer senin de munte, şi cu Dragostea şoptindu-ţi că tu însăţi eşti, la rândul tău, Dragoste, e o bucurie mai presus de fire. Să te trezeşti la munte, crezând că eşti a nimănui şi-a întregii lumi, pentru ca, mai apoi, să dai peste cei care-s ai tăi oriunde ai merge, adică peste cercetaşi, e o surpriză negrăit de frumoasă. Chiar în timpul micului-dejun, am dat peste dragu-mi Tihuleţ, pe care nu-l mai văzusem de la DELF, şi peste o trupă de cercetaşi curajoşi şi destoinici din Timişoara. Am aflat cu multă bucurie că campul centrului lor local se desfăşoară la Cârnic şi că ei au îndrăznit să cucerească Peleaga şi să-şi fericească inimile c-un hike prin inima Retezatului. Am povestit cu drag şi dor şi am îmbrăţişat cu acel sentiment frumos al prieteniei calde ce ne leagă pe noi, ca cercetaşi. A trebuit, însă, să-mi iau rămas-bun în trombă, să mănânc şi mai iute decât am spus la revedere, să-mi aranjez lucruşoarele-n rucsacul de tură şi, cu rugăciunea-n suflet şi crema de soare pe faţă, s-o pornesc în pas săltat şi bucuros spre Peleaga. Traseul a fost tare frumos, m-am căţărat şi-am ţopăit cât de mult am putut, ca să nu-mi dezmint mai-mult-decât-porecla de Căprioară, am rămas cu gura căscată în faţa panoramelor ce se perindau sub ochii mei, mi-a tresărit sufletul de bucuria de-a vedea creste pân' la infinit şi înapoi, păduri, lacuri şi bucăţi de senin la picioarele, împrejurul şi deasupra mea. În vârf, am fost nebună de fericire când am dat peste eşarfa lui Cosmin, peste urma cercetăşiei curate chiar şi pe cele mai înalte culmi ale României. Am făcut o grămadă de poze, mi-am suflat sufletul şi l-am lăsat să zboare, nebun, cu vântul, mi-am aerisit cele mai prăfuite cotloane ale inimii şi m-am umplut de lumină, aer tare şi fericire simplă, nealterată. Drumul înapoi a fost unul de sărit, căţărat şi coborât cu multă atenţie şi m-am cam lăsat pradă stresului şi nervilor, dar am reuşit să mă domolesc şi să redescopăr bucuria unui pas făcut cu grijă sau a unei priviri pline de dragoste. La Bucura, prânzul şi după-amiaza au fost liniştite, delicioase, presărate cu plimbări scurte şi clinchete de râs copilăresc. Noaptea a venit calmă, senină şi fără vânt, dar rece, tot mai rece (noroc cu sacii groşi de dormit, polarele care ţin de cald şi îmbrăţişările pline de dragoste).
Ziua de joi trebuia să fie zi de odihnă şi planificaserăm o tură scurtă până în Şaua Judele, pentru a vedea lacurile din jur. Însă s-a transformat în cea mai frumoasă şi palpitantă aventură din incursiunea noastră în Retezat. Urmăriţi de nori şi rugându-ne neîncetat să nu ne prindă ploaia, am ajuns sus în şa şi ne-am relaxat, întinzându-ne sufletele la soare şi lăsându-le bătute de vânt în vreme ce noi ne fotografiam cu peisajele ce ne tăiau respiraţia de abia ajungeam să ne umplem plămânii la capacitatea lor vitală. Din spate ne-a ajuns un cuplu bucureştean, care ne-a dat ideea celui mai nebun traseu pe care l-am făcut, cel până la lacul Zănoaga. Am văzut câteva lacuri din Rezervaţia Gemenele, ne ţineam ochii ficşi pe linia orizontului, unde vârfurile se uneau cu cerul şi, alergând, aproape zburând, am ajuns la Zănoaga, unde era frig şi vânt, unde ni s-a făcut foame fără a avea cu ce să ne-o astâmpărăm şi unde am aflat că ceea ce ştiau bucureştenii de la Salvamontişii de la Bucura era uşor eronat: nu aveam cum să facem o tură completă Bucura-Zănoaga şi să ajungem şi înapoi în numai şase ore. Aşa că bătrânii buni şi înţelepţi de la Zănoaga ne-au trimis pe un traseu marcat doar cu momâi de pietre înapoi către "casă". Însă traseul acesta ne-a dăruit, pe lângă adrenalină continuă (trebuia să fim tare-atenţi la momâi, la jnepeniş, la cărăruile pe care ne puteam rătăci), şi privelişti de neuitat, cum ar fi aceea a Tăului Răsucit, şi o resursă de energie inepuizabilă în munţi şi cu adevărat delicioasă: afinele. Ne era atât de foame, încât mâncam afine stând în genunchi, culegând cât mai multe, ronţăind şi frunze, dacă se amestecau în pumn alături de bucuria mov. Ajunşi pe creastă, bucureştenii ne-au dat câţiva covrigei şi puţin chec, să ne mai astâmpărăm foamea, şi, cu burţile doar puţin mai pline, am pornit-o vitejeşte spre Bucura... până când am constatat că nu dădeam nicicum de marcaj. Au urmat o urcare fulgerătoare a lui Andrei până pe-un vârf din apropiere, pentru a căuta marcajul, o coborâre şi mai rapidă spre jnepeniş, unde-am văzut fluturând marcajul celor care participaseră la maratonul ce-a avut loc în Retezat şi, după câteva emoţii mai puternice, am dat de crucea albastră şi-am ştiut că putem merge şi mai încet, că tot vom ajunge la cort, la mâncare şi la sacii de dormit. Aşa că am aşteptat să treacă mia de oi cu ciobanii ei, am făcut poze, ne-am bucurat de frumuseţea lacurilor din jur şi de gustul dulce-al afinelor şi, într-un final, după zece ore de plimbare frumoasă şi plină de peripeţii, am ajuns înapoi la Bucura. Am mâncat până când ni s-a făcut rău şi, după ce-am rostit rugăciunea, am adormit aproape instantaneu, fiind frânţi de oboseală.
Dimineaţa ne-a trezit voia bună a cehilor, care cântau (de fapt, adormiserăm pe acorduri de râsete şi melodii într-o limbă ciudată) şi primul lucru pe care l-am învăţat în ziua aceea a fost să salutăm în cehă: Ahoi! Dup-un mic dejun copios, înfofoliţi bine şi gata de încă o zi de zburdat pe creste, am pornit, urmaţi, bineînţeles, de nori şi vânt, spre Vârful Retezat. La primul popas, am văzut unele dintre cele mai drăguţe creaturi de pe faţa Pământului, marmote pufoase, aparent leneşe, tare zburdalnice de fapt, care, cu siguranţă, ascundeau, pe undeva, ciocolată de la Milka, ca să o învelească în staniol. Traseul către vârful ce denumeşte masivul atât de frumos, prin care m-aş pierde cu dragoste, între noi fie vorba, ne-a descoperit şi câteva acvile, ce planau, în toată frumuseţea şi maiestuozitatea lor, printre visele noastre înălţate "sus, sus, sus, la munte, sus" şi două lacuri din Rezervaţia Ştiinţifică "Gemenele", lacuri incredibile prin culoarea, forma, numele (cu semnificaţie aparte doar pentru noi şi grupul nostru unit de prietenie şi dragoste) şi vaga urmă de mister pe care o purtau din cauză că accesul spre ele este interzis turiştilor "obişnuiţi": Tăul Ştirbului şi Lacul Gemenele. Printre pietre şi urcuşuri obositoare, ne-am amuzat întâlnindu-ne cu cehi şi salutându-i noi primii cu "Ahoi!". Într-un final, cam vlăguiţi şi uşor lipsiţi de chef, niţel speriaţi de plafonul de nori, ce ne strângea parcă într-o chingă gri şi rău-vestitoare, am ajuns şi pe vârf, unde, după o sesiune de nervi şi de poze, am reuşit să ne înştiinţăm părinţii că suntem bine-sănătoşi şi să ronţăim ultimele urme de batoane cu cereale şi fructe pe care le mai aveam prin rucsaci. Drumul înapoi spre corturi a fost, pentru mine, dureros din toate punctele de vedere: mi se făcuse rău din cauză că efortul susţinut, în combinaţie cu gastrita, dă dureri de cap şi de stomac şi, cu siguranţă, dă şi tulburări motorii şi, pe lângă că mi-era greu să păşesc, mă mai şi lăsasem pradă unor gânduri tulburătoare şi destul de negre pentru fericirea în care ar fi trebuit să mă cufund. Fără Andrei, cred că aş fi căzut în prăpastie. Fără Dumnezeu, aş fi căzut în deznădejde. Dar, cu Amândoi alături de mine, am ajuns cu bine la cort, la un ceai cald la Salvamont, la ultimele noastre conserve şi la ultima noapte "de dragoste" în cort.
Sâmbăta, când începea să se aglomereze la Bucura cu oameni ce urcau din Poiana Pelegii numai pentru câteva ore "la munte", eram probabil singurii care plecau de la lac, având ca punct de sosire Cabana Buta, unde cabanierul era bunicul celorlalţi prieteni dragi ai noştri. Deşi traseul nu era unul obositor, noi, fiind deja rupţi de oboseală, l-am trăit ca pe cel mai dificil dintre toate. Cu rucsacii atârnând grei în spinări şi cu ultimele puteri, am ajuns în Şaua Plaiu Mic, după ce, în Poiana Pelegii, m-am întâlnit cu familia unei lupişoare tare neastâmpărate. Acolo, sus, lângă Tăurile Păpuşii, ne aştepta tatăl prietenilor noştri, cu energizante şi ciocolată şi c-un zâmbet larg. Dornici să ajungem cât mai iute la cabană, am coborât şaua iute "ca vântul şi ca gândul" şi-am ajuns într-un suflet la mâncare caldă şi din plin, la o toaletă cât de cât civilizată, la aşternuturi şi la haine curate. Însă, după ce prima după-amiază la Buta s-a scurs cu mâncare bună, o gură de afinată şi poveşti fără sfârşit, punând capul pe pernă, mi-am dat seama cât de fericită eram, de fapt, sus pe creste, cum, în pofida oboselii ce-mi intrase în oase şi-a durerii de stomac ce nu voia să mă lase-n pace cu niciun chip, orele nesfârşite de hike-uri de supravieţuire la cercetaşi m-au făcut rezistentă şi mi-au cuibărit, în inimă, dragostea de munte, că, trăindu-mi copilăria la poale de Retezat, mă pot considera, acum, pe deplin, o fiică a sa, că muntele mi-a devenit loc de liniştire şi de împăcare cu Dumnezeu şi cu mine însămi, că tăcerea lui mă defineşte, acum, mai bine decât întreg tumultul marilor oraşe sau zbuciumul mării, că tânjesc neîncetat să devin şi eu o stâncă de credinţă, nădejde şi dragoste, că statornicia stâncilor şi semeţia crestelor, blândeţea pădurilor şi curăţia apelor zvelte şi, totuşi, cuminţi, sunt minuni pe care Dumnezeu a îngăduit să le trăiesc ca să le pot învăţa, să mi le pot însuşi, să mă pot apropia de virtuţile ascunse într-însele. Adormind de mână cu Dragostea cu şi cu sufletul liniştit, tot ce-am mai putut rosti, drept rugăciune, a fost un "Mulţumesc!" izvorât din suflet şi din pacea în care m-am cuibărit, ascultătoare.
Deşi bunicul-cabanier semăna prea mult cu bunicul lui Heidi şi mă cam speria, deşi nu prea ştiam cum să mă comport cât mai frumos cu bunica-bucătăreasă, deşi am fost prea obosiţi ca să mai urcăm pe vârful Piule şi ne-am plimbat numai până la Tăul Buţii, deşi mă simţeam păcătoasă şi nu ştiam cum să mă rog mai curat şi mai din suflet, duminica la munte a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa mea. Am mâncat afine de la Tău până când m-a durut burta, m-am rugat din inimă şi cu nespus de multă dragoste, m-am odihnit în braţele fericirii, cu un cer senin, pe care norii se fugăreau, deasupra capului şi înconjurată de tăcerea liniştitoare a muntelui şi am putut să-mi iau rămas-bun ca la carte de la săptămâna "la înălţime" pe care am trăit-o: printr-un foc de tabără cu cântec şi voie-bună, cu pepene mâncat cu lingura în miez de noapte şi slănină prăjită când toată lumea dormea, cu hohote de râs înfundate şi un cer spuzit de stele şi cu o noapte de taină, de înlănţuire sufletească şi de încercări pentru dragoste. Ultima dimineaţă la munte a fost călduroasă, a fost surprinzătoare, a fost prea fugară, mi-a scăpat printre degete şi prin suflet şi acum cu greu o mai pot regăsi. Nici nu ne-am dat seama când ne-am luat rămas-bun de la camarazii noştri de peripeţii şi drag de munte, cum am ajuns în Petroşani, cum ne-au luat cei de la Carrefour drept străini şi eu am stricat tot planul de joacă cu o replică în limba română, cum am mâncat numai dulciuri stând pe izopren în faţa bisericii catolice, când am ajuns în tren, când am despachetat, când am făcut primul duş după o săptămână de "împachetări" cu şerveţele umede, când am ajuns între aşternuturi calde, când am început să mă căiesc din adâncul sufletului pentru nimicnicia mea, când am început să mulţumesc cu toată inima pentru săptămâna suspendată aproape de Cer pe care am trăit-o, când am adormit cu ruga-n gură şi cu dragostea pe buze...
Nu ştiu ce-aş putea să mai spun, sufletul tânjeşte după o pădure de brad pe cărările căreia să mă pierd şi dup-o frântură de cer senin, după o gură de aer rece şi după o mângâiere fugară a unui vânt neastâmpărat. Muntele mi-a devenit o parte din acel "acasă" pe care-l caut de multă vreme, mi-a desăvârşit dragostea şi mi-a descoperit minunile lui tacite şi simple... Până la următoarea căţărare pe creste şi spălare cu apă rece de izvor, mă consolez cu fotografii, cântece şi îmbrăţişări ce încă miros a foc ocrotit de stele.

P.S.1: Cântec ce-a răsunat în urechile şi-n sufletul meu din maşina omului bun ce ne-a dus la Cârnic pân-acum...


P.S.2: Cântec de dor, de munte, de sălbăticie, de verde nebun, de dragoste...

ai închis marea în ochi

Cu harta Retezatului întinsă pe masă, cu două cărţi ce se mai vor citite înainte de-a fugi să mă îndrăgostesc pe deplin de munte, cu ceaiul aburind îndemnându-mă să fiu fericită (nu de alta, dar are o denumire tare drăguţă sortimentul ăsta de ceai din Cărtureşti), cu apropierea unei ploi pe care-o ghicesc în norii de-afară şi-n neliniştea din mine însămi, "cu marea-n suflet şi cu scoica mea", mi s-a făcut dor de Mare. De Mare Dragoste, de Mare albastră, de Mare zbuciumată, de Marea mea.
Mi-am închipuit întotdeauna că vara dintre a unşpea' şi a doişpea' va fi cea mai frumoasă din viaţa mea. Îmi imaginam necontenit cum voi merge la mare cu trenul, cu prietenii de pretutindeni aproape, cum, apoi, voi fugi la munte şi nu mă voi mai întoarce decât atunci când bocancii vor deveni prea grei, cum voi umbla neîncetat, o vară-ntreagă, cum voi lua România la pas cu zâmbetul larg, cum voi dansa pe străzi în miez de noapte, cum voi cânta pe la diversele festivaluri din Vama Veche şi la Red Hot Chilli Peppers, cum voi sosi acasă, la-nceput de septembrie, arsă de soare şi de fericire şi mirosind a sare şi-a fructe de pădure şi cum voi respira, spre liniştire, aerul cetăţii mele dragi. Însă Dumnezeu mi-a răsturnat toate planurile, mi-a dat peste cap toate visele şi le-a conturat mai înalt, mai frumos, mai liniştitor... Aşa că vara mea de fugă, de zbucium, de agitaţie, de nelinişte, de nopţi albe şi zile scurte, de nebunie prelungită cu bună-ştiinţă, s-a transfigurat, s-a metamorfozat şi-a devenit o vară cu iz de liniştire, cu somn odihnitor, cu multe cărţi, cu călătorii, dragoste, evadări, prăbuşiri de Turnuri Gemene, societate contemporană rusă şi alte poveşti fascinante, cu o săptămână de regăsire şi relaxare pe ţărmul Mării Negre, cu planuri de cucerit Retezatul, cu vise de dominat Braşovul de sus, de pe Omu, cu dorinţe aprige şi acute de-a mă cufunda în linişte şi rugăciune la Cib şi cu multe alte îmbrăţişări nesfârşite, săruturi lungi, râsete nestăvilite, crize de plâns menite să mă liniştească, însemnări grăbite în jurnal, eforturi neîncetate de-a mi ţine-n frâu impulsivitatea şi a-mi stăvili mânia şi dragoste, dragoste cu ceai, dragoste cu apă sărată, dragoste cu îngheţată, dragoste cu baclavale, dragoste cu emoţii, dragoste cu admitere la facultate, dragoste cu dor, dragoste cu orice.
La mare cu părinţii sună puţin dubios pentru un adolescent tumultuos şi dornic de libertate. Însă pentru cineva care merge la mare ca să citească, ca să se bucure de mângâierea puţin prea îndrăzneaţă a soarelui, ca să se întindă în voie în nisipul mult prea fierbinte, ca să-şi împlinească iubirea pentru mare înotând până la geamandură, ca să se trezească dimineaţa devreme şi să îşi trimită rugăciunile către Dumnezeu pe-o briză sărată şi aridă, la mare cu părinţii sună (aproape) perfect. Adăugând şi un weekend de la mare cu Dragostea de mână, la mare cu părinţii începe să fie tot mai tentant... Aşa că am spus da! provocării de a merge în concediu cu ai mei, deşi nu îi mai "onorasem" cu prezenţa-mi "sclipitoare" în vacanţe de vreo trei ani.
Cu Skid Row sau Whitesnake urlându-mi în urechi, cu pleoapele lipindu-mi-se, adeseori, de oboseală, cu mii de gânduri vuindu-mi prin cap, tăiam noaptea, gonind pe autostradă către marea care mă aştepta, albastră, înspumată, încă din Eforie. Clipind zgomotos, din când în când, atunci când se retrăgea câte-un val, mă invita, parcă, să sar din maşină, aşa somnoroasă cum eram, şi să mă adâncesc în braţele el albastre. Aşa că am început să tremur de nerăbdare, să mă gândesc neîncetat la clipa în care urma să simt nisipul frigându-mi tălpile şi valurile spărgându-se de gambele mele. Odată ajunşi la hotel, m-am schimbat şi am stat ca pe ghimpi până când au fost cu toţii gata să mergem la plajă... Revederea a fost emoţionantă. De mână cu fraţii mei dragi, alergând în apă, râzându-i soarelui şi strângând tare la piept apa mării, am simţit că îmi împlinesc dorul atât de acut de mare. Au urmat zile cu soare, cu "Extremely loud and incredibly close" şi "Fight Club" citite pe plajă, cu vânt în plete, cu încercări cam eşuate de înot, cu mulţi copii râzând şi jucându-se în jurul meu, cu plimbări prin agitaţie, seara, şi cu liniştiri pe faleza-ntunecată, cu baclavale şi shaorma la ordinea de zi, cu aşteptare încordată a serii de vineri, cu prânzuri copioase şi somn odihnitor de după-amiază, cu mici certuri şi impulsivităţi, cu sute de mesaje trimise-n câteva zile şi cu o luptă neîncetată cu mine însămi, noroc că aveam marea drept aliat. Weekendul cu Dragostea la mare a fost o îmbrăţişare, un hohot de râs fugar, o lecţie de dans, o sesiune de fotografii, o seară cu un vis împlinit la farul din Mangalia, o plimbare la digul cu stabilopozi, un sărut lung, un val spărgându-se de stânca pe care mi-am găsit liniştea, un răsărit de soare, primul la mare, primul cu dragoste, o distracţie pe cinste cu maşinuţele, o criză de nervi şi lacrimi, o săritură în valuri, o strângere de mână timidă dintr-un pat în celălalt, un rămas-bun năvalnic pe peronul gării din Mangalia, o străfulgerare de fericire completă, un albastru calm şi liniştitor, un vis atins la timpul potrivit... a fost o rugăciune la care Dumnezeu a răspuns cu dragoste, cu infinită dragoste. Au urmat lungi seri în care, mulţumită jurnalului udat cu lacrimi, rugăciunilor cu care-am asaltat briza şi conversaţiilor lungi la telefon, mi-am găsit, măcar pentru puţin timp, pacea, seri de karaoke cu familia, neaşteptat de amuzante, dimineţi cu somn prelungit, furtuni pe mare, vânt nebun pe plajă, nisip în păr şi valuri zbuciumate, certuri aprige şi împăcări formale, legănări de vise pe şezlongul de pe balcon, crize de gastrită, un rămas-bun tacit, dar de neuitat de la mare şi un drum lung, prea lung şi prea obositor...
"Îmi place la mare pentru că eşti curat tot timpul". Eşti plin de sare şi bronzat, dar curat. Marea, oricât de murdară sau de amară ar fi, te spală. Deşi m-am săturat, în şapte zile, de aerul copleşitor, de furtunile de nisipi, de razele mult prea calde ale soarelui, de aglomeraţia de pe plajă şi agitaţia care începe odată cu lăsarea serii, dragostea de mare nu s-a estompat nici măcar cu puţin, fiindcă trăiesc cu gândul la o săptămână cu cortul, undeva lângă Năvodari, unde e linişte de la un răsărit la celălalt, albastru cât vezi cu ochii şi dragoste. Iubesc marea fiindcă îi semăn, fiindcă mă regăsesc întreagă pe ţărmul ei. Şi-n mine se sparg necontenit valuri, unele calme, altele nebune, şi-n mine alternează acalmia cu furtuna, iar frământarea ei necontenită, acel zbucium surd, care o cutremură chiar şi-n zilele cele mai senine, e şi zgomotul meu de fond, e curentul ce mă tulbură neîncetat. Iubesc marea pentru că, chiar şi atunci când, la suprafaţă, pare complet liniştită, există, în adâncul ei, un val ce-o zgâlţâie, măcar puţin, iar structura aceasta mi-e definiţie şi reprezentare perfectă: nici eu nu pot fi liniştită, încă, pe deplin, sunt mereu agitată, undeva-n străfundurile fiinţei mele tremură mereu o frântură din mine însămi. De aceea mă pliez perfect între valurile mării, mă simt nu doar ca un peşte în apă, ci ca o parte componentă a ei. Marea mă spală, mă linişteşte, aparent doar, fiindcă liniştea ei nu poate fi întreagă, mă sărează, mă îmbrăţişează şi mă îmbracă în acel albastru atât de calm şi, totuşi, atât de obsedant. Marea e a mea şi eu sunt a mării...

***

Anul acesta am trăit, pentru prima oară, marea, în deplinătatea ei, cu dragostea de mână şi cu sufletul ud de prea mult albastru. Anul acesta am cunoscut marea cu adevărat. Aşa că, până la următoarea îmbrăţişare înspumată, mă voi uita în ochii tăi de câte ori mi se face dor de valuri, fiindcă, cu adevărat, ai închis marea în ochi.

 

Leapşă...post-marină

Adela, observând, probabil, că am cam tras chiulul de la blogging (asta doar datorită jurnalului, care e acaparator, şi săptămânii petrecute la mare, despre care urmează să scriu, cu toate furtunile şi perioadele de acalmie adiacente), mi-a "pasat" o leapşă destul de drăguţă. Să vedem dacă ştiu să mai vorbesc despre mine însumi altora în afara celor purtaţi cu neasemuită dragoste-n suflet.

Reguli: 
1. Postează imaginea Liebster Blog Award;
2. Spune 11 lucruri despre tine;
3. Răspunde la întrebările adresate de cel care te-a nominalizat și formuleaza un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi nominalizezi;
4. Nominalizează 11 persoane (+link) care să realizeze acest tag;
5. Mergi pe pagina lor și anunță-i; 
6. Nu da tag-ul înapoi!


1. Postează imaginea Liebster Blog Award.

2. Spune 11 lucruri despre tine.

• Mi-e o frică teribilă de clasa a doisprezecea, de faptul că voi fi copleşită de matematică, biologie, fizică, engleză, franceză şi de nostalgie, mi-e o teamă teribilă de acest "sfârşit cumulat c-un început" şi tremur toată la gândul plecării de acasă în Bucureşti, deşi trâmbiţez în faţa părinţilor că abia aştept momentul acela.
• Încerc să citesc organizat, mi-am făcut o listă (de vreo "doar" 16 pagini A4) de cărţi frumoase şi pe care-mi doresc să le citesc şi, când am nevoie de un soi de "busolă" prin bibliotecă, mă folosesc de lista aceasta magnifică şi... voila, nu mai sunt frustrată că nu o să apuc să citesc tot ce-mi doresc!
• Câteodată, mă cuprinde o părere de rău inimaginabilă că am "lepădat" cântatul la pian...
• Mi-am vândut biletul la RHCP şi asta e o manifestare a faptului că am început să mă schimb: treptat, din acel suflet zbuciumat, mereu agitat, dornic să fie mereu în miezul tuturor lucrurilor şi ahtiat după atenţie, cu o uşoară înclinaţie spre teribilism, devin un copil liniştit, care caută pacea, care nu se mai simte la locul lui în lume şi care nu se mai mulţumeşte să spună "aşa sunt eu", ci doreşte neîncetat, prin tot ce face, să se desăvârşească întru credinţă.
• Am căutat multă vreme un animal care să-mi fie un soi de totem şi, mulţumită unui părinte drag mie, mă pot identifica acum cu o căprioară...
• Nu-mi place să mă las fotografiată, fiindcă habar nu am cum să stau sau ce să fac, aşa că, de cele mai multe ori, sunt o crispată când vine vorba de şedinţe foto. Însă lucrez din răsputeri la naturaleţea în faţa camerei!
• Probabil, unii dintre cei mai dragi prieteni sunt cei care se află la o distanţă de cel puţin 20 de km de mine.
• Am gastrită. Şi am impresia că, deşi de două luni iau medicamente, nu m-am vindecat încă.
• Visez, cred, mai mult decât orice fată la ziua nunţii. Bine, am şi un motiv bun pentru a face asta.
• Iubesc ceaiul (bine, cu o singură excepţie, ceaiul de mentă) şi două dintre cele mai frumoase cadouri primite sunt o cană cu infuzator şi-o cutie mov cu ceaiuri de la Cărtureşti, ceaşca primită la aniversarea-mi de 15 ani, iar cutia acum, recent, pe motiv de...dragoste mare.
• Iubesc. Cu toată fiinţa mea şi din toată fiinţa mea...

3. Răspunde la întrebările adresate de cel care te-a nominalizat și formuleaza un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi nominalizezi.


Întrebările de la Adela pentru mine:
1. Dacă ai putea să te transformi într-un animal, care ar fi acesta?
Căprioară. Cu ochii umezi şi privirea blândă...
2. Ce simţi când citeşti?
Mă transpun total în poveste, sunt lângă Papillon în încercările lui de evadare sau lângă Oskar atunci când dezgroapă sicriul gol al tatălui său, lângă Diana Slavu la farul din Mangalia sau chiar în spatele Maitreyiei atunci când îşi mărturiseşte dragostea pentru Allan...
3. Ce e mai important pentru tine? Dragostea sau cariera?
Dragostea. Dragostea e mântuitoare...:)
4. Cum te înveseleşti după o zi grea?
Playlisturi de pe 8tracks.com, câteva pagini din cartea pe care-o citesc la momentul respectiv şi Andrei, mult Andrei. Ah, plus fundalul sonor al jocurilor fraţilor mei...:)
5. Ai naufragiat pe o insulă şi ai cu tine numai o carte. Care e aceea?
Quo Vadis, Henri Sienkiewicz.
6. Crezi că există oameni care au… talente mai speciale, pe care şi le ascund?
Cu siguranţă există oameni înzestraţi de Dumnezeu cu diverse capacităţi, cum ar fi clarviziunea, adică darul proorociei, într-un limbaj creştin, şi care îşi descoperă darurile acelora care au nevoie de lucrarea lor.
7. Dacă ai putea să te teleportezi oricând vrei, dar spre un singur loc, care ar fi acela?
Bucureşti. Am eu motivele mele.:)
8. Mare sau munte?
Deşi mă identific cu marea, datorită perioadelor ei de zbucium şi acalmie, din toată inima aleg muntele... E şi un vinovat pentru dragostea asta sporită de ceva vreme pentru munte...:)
9. Îţi place ploaia? De ce / de ce nu?
Nu doar îmi place, o iubesc cu tot sufletul meu. Pentru că, în toată nestatornicia ei, în dansul ei sălbatic, mă linişteşte...
10. Scrie un citat care-ţi place!
"Dreams come true when the time is right"...
11. De ce a trecut puiul strada?
Ca să (se) mănânce la KFC.

Întrebările mele pentru cei care se vor juca cu leapşa asta:
1. Ce super-putere ţi-ai dori să ai?
2. Concertul la care vrei din toată inima să ajungi?
3. Cu capul în nori sau cu picioarele pe pământ?
4. Dac-ar fi să alegi o singură materie pe care s-o studiezi la şcoală, care-ar fi aceea?
5. Ciocolată albă sau neagră?
6. Ai un loc doar al tău, unde te refugiezi când vrei să fii singur?
7. Dacă ai primi bani ca să mergi unde îţi doreşti, care-ar fi acea destinaţie?
8. Care e cel mai nebunesc lucru pe care l-ai făcut?
9. Cafea sau ceai?
10. Care este însuşirea ta definitorie?
11. Dac-ai putea salva un singur lucru din casa care tocmai ţi-a luat foc, care-ar fi acela?

Ar trebui să numesc persoanele care trebuie să se joace, dar, cum jocul e ceva voluntar, iar mie nu-mi place să respect regulile, o să vă invit pe toţi la joacă. Aşa că... leapşă plăcută!

mesaj într-o cutie de medicamente

Nu am mai scris de multă vreme pe blog şi asta din cauză că, de la ultima spovedanie încoace, am început să ţin un jurnal serios, în care-mi notez zilnic stările, frământările, bucuriile, întâmplările sau minunile. S-au scurs, peste mine, sâmbete petrecute la mănăstire, ieşiri cu lupişorii, prânzuri "oficiale" în familie, certuri nestăvilite, mânii necontrolate, îndepărtări de oameni ce, cândva, mi-erau dragi, rupturi în suflet şi reîntregiri cu o simplă mângâiere, astfel încât pot spune, în direct de la faţa inimii, vorba celor de la Taxi, că sunt în schimbare continuă şi permanentă, că mă iau zilnic la trântă cu mine însămi, că încerc neîncetat să mă auto-depăşesc, să mă îmblânzesc, să învăţ să iubesc cu adevărat.
Mâine e ziua mamei şi îi voi scrie o scrisoare, nu un articol pe blog, fiindcă vreau să o aibă mereu la îndemân şi la inimă. E cald, mi-e rău şi caut disperată inspiraţie, fiindcă mi-e dor, mi-e dor cu adevărat să scriu.

Din mijlocul unui oraş supra-încălzit şi cu cea mai mare lipsă de chef şi energie posibilă, Petra.

what a lovely holiday

să fie linişte. linişte cu chipul Părintelui Crăciun într-însa, linişte cu o frântură de rugăciune murmurată incoerent şi inconştient, linişte cu un fâlfâit de aripi pe cerul întunecat, linişte cu tremurul frunzelor de nuc ce se închină la mormântul unui sfânt, linişte cu fursecuri, linişte cu vocea părintelui răzbătând dintr-un casetofon rebegit de timp, linişte cu poveşti în a căror existenţă nimeni nu mai crede, linişte cu priviri luminate, linişte cu strângeri de mână calde, linişte cu îmbrăţişări timide, linişte cu săruturi uşoare, linişte cu cer înnorat, linişte cu cărţi frumoase şi ziditoare de lumi şi de suflete, linişte cu lămuriri de situaţii vizavi de voluntariat, linişte cu iluzia unui vârf înzăpezit în faţa ochilor, linişte cu speranţa unui val ce se sparge de tălpi, linişte cu visul unei săptămâni întru pace şi monahism, linişte cu întrezărirea unor după-amieze de "cuibărit", linişte cu o geană de lumină şi de dragoste în dimineţi pe munte, linişte cu tot zbuciumul adunat şi răsuflat în vânt. să fie linişte cu tine. să fie linişte cu Tine.

 

..."enigmatică prefaţă la romanul ce e doar al meu"

Premiul II cu medalie (din carton în loc de argint, ce-i drept, dar la fel de drăguţă). Cam aşa s-a terminat clasa a 11-a. Nu-mi vine să cred că spun asta. "s-a ter-mi-nat cla-sa a un-spre-ze-cea". Despărţit în silabe, sună şi mai crâncen decât rostit în grabă. Dincolo de bucuria începutului de vacanţă, de entuziasmul din faţa tuturor cărţilor care urmează să fie devorate şi a tuturor vârfurilor ce urmează să fie cucerite, dincolo de nădejdile somnului dulce şi al liniştii sufleteşti, dincolo de visul unei nopţi de vară la mănăstirea Cib, dincolo de braţele întinse spre leagănul copilăriei de la Râu de Mori, dincolo de întrezărirea vagă a unor noi orizonturi şi oraşe, dincolo de emoţiile tuturor filmelor ce urmează să fie văzute (de preferinţă, în doi), zace un sentiment nedefinit, de mândrie amestecată cu nostalgie, de fericire mai presus de fire îngemănată cu o durere icnită în piept. Dar încerc să ignor toate stările extreme, fiindcă conduc mult prea uşor la tulburări bipolare sau gastrite şi încerc, recitind postări trecute şi uitându-mă la poze făcute de-a lungul acestui an şcolar, să retrăiesc momentele de neuitat, ieşite din timp, incredibil de frumoase ale clasei a XI-a. Pentru că clasa a XI-a a fost cea mai nebună clasă, cea mai zbuciumată, cu lupte neaşteptate şi războaie nefireşti, cu furtuni apărute de nicăieri şi dispărute nu-ştiu-unde, cu întâmplări-minune, excese trecute şi fără vreun rost, cu fericiri pe care cu greu le suport (domul profesor de fizică cel drag ne-a spus că limitele omului la fericire sunt mai înguste decât cele la suferinţă)... şi clasa a X-a a fost nebună, doar că ea a fost nebun de frumoasă, pe când a XI-a a fost cu adevărat năbădăioasă, contradictorie şi suprinzătoare pe toate planurile. Aşa că o să încerc, cu o înşiruire plictisitoare de cuvinte pentru ceilalţi, de nepreţuit pentru mine, să readuc timpuri trecute în prezent... Şi aşa iubesc să mă cufund în nostalgii şi lacrimi...
Clădire nouă, sus pe deal, cu curte-parc şi săli de clasă insuportabil de călduroase vara şi nemaipomenit de friguroase iarna, Liceul de Chimie "Decebal", prietenie "la distanţă", gelozii îmbucurătoare, goana după manuale, schimburi seci de cuvinte, despărţire subită, împăcare şi mai subită, analiză matematică cu limite ce tind spre infinit, transport cu bicicleta, ore de karate pe coridor, caloriferul "nostru" în loc de geamul "nostru", Fruit Ninja pe smartphone-uri în ora de engleză cu noua profă, alta, totuşi, decât cea trecută pe orar, care, deşi titulară, nu s-a prezentat la şcoală, cub Rubik nerezolvat nici în zi de azi, plimbări cu poze şi Lebăduş la-nceput de octombrie, ore de biologie şi de chimie, dileme legate de facultate şi de centrele universitare, desene nereuşite pentru arhitectură, reveniri surprinzătoare la orele de chimie, fuga după cadoul cel mai frumos pentru domnul diriginte, 14 sticle cu bere şi o pancartă semnată de toţi elevii clasei 11D: o surpriză garantată, poze în sala de clasă cea mai dragă mie pe vremea aceea, şefă de unitate la explo, ajutor de lider la lupişori, Deschiderea Anului Cercetăşesc, campanie pentru Ozana, revoltă în faţa alegerilor prezidenţiale de la şcoală, pulovăr în dungi, studiu de caz copiat şi corectat la română, deşteptări mult prea matinale pentru a găsi timp de învăţat, cafea şi ore de franceză, Prinţ Caspian găsit la 500 de km depărtare, Teorema Cleştelui aplicată în îmbrăţişări, matrici oribile şi limite de-a dreptul minunate, petrecerea lui Vlad de la Groşi, cu Cuba Libre, cercetaşi nărozi şi Smurfs, decizie definitivă: medicină la Bucureşti, certuri stupide cu Erika şi Anca şi împăcări fireşti cu dragele mele dragi, primul majorat, primele shoturi de tequila, primele şocuri vizavi de comportamentul celorlalţi, majorat la Alba în anii '20, "Cel mai iubit dintre pământeni", "Grey's Anatomy", majoratul Patriciei, cu adevărat frumos, despărţiri definitive până a doua zi, UP XIV de o frumuseţe greu de descris şi cu revederi emoţionante, seri folk cu bere şi lacrimi de emoţie, "Tony şi Dora" şi alte piese de teatru, "Biblioteca Vie": cartea-cercetaş, cică amorezare de oameni cu nume dubioase de unelte de grădinărit, sfinţire de biserică la Josani şi sfinţire de inimă prin dragoste, seri cu Nora şi Caius, mimă şi râsete, la Ozana acasă, sesiuni lungi de Jungle Speed în Akkademia de Bere, stres, crize de nervi şi entuziasm: Balul Crăciunului sau Alerta Îngerilor, revolte împotriva Lui Dumnezeu chiar de Crăciun, milostenii ce se vor aduse la un grad şi mai mare de implicare, nopţi lungi şi amuzante la colindat, spovedanii prea telegrafice şi zbuciumări prea grave, clipe de nebunie fără cauză, dar cu efecte ce m-au îndepărtat de Dumnezeu, petrecute alături de-o febleţe din generală, Oana la Deva, Oana la Deva, Oana la Deva, la poveşti şi la somn împreună, schimb de cadouri Oana-Vlad şi surprize frumoase pentru amândoi, "o cameră micuţă, dar de prieteni plină", un revelion tumultuos, cu o primă şi ultimă încercare de a fuma şi cu un comportament total nespecific mie, izvorât din teribilism şi din dorinţa de-a uita şi de-a îneca tot amarul şi toate nedreptăţile unui an, seri petrecute-n gară, îmbrăţişând albaneze iubite şi plângând pe umărul oltencei mele dragi, o excursie cu nervi, lecţii de ski şi de gătit mămăligă, Jungle Speed-uri dureroase, hohote de râs alături de cei dragi, stări de irascibilitate şi tensiuni fără sens, accidente pe pârtie, cristiane executate impecabil, Twister şi dans, prima şi ultima beţie, urmată de prima, îngrozitoarea şi ultima mahmureală, teribilism dus la extrem, călătorie cu telescaunul, o distanţă enormă între mine şi Dumnezeu, o despărţire tacită, o perioadă de căutări acerbe ale Lui Dumnezeu, o durere cruntă în piept şi un suflet ce tindea neîncetat spre linişte, dar nu o putea găsi, seri "La Colţ", cu destăinuiri şi secrete, olimpiadă la română, olimpiadă infinit mai grea la bio, pregătiri interminabile pentru performanţe greu de atins, job voluntar de DJ pentru majoratul Ozanei, pantofi cu toc de la Benvenuti, tort la miezul nopţii, urmat de cel mai penibil sfârşit de seară între prieteni posibil, amânarea olimpiadei la biologie, veste primită cu chiote de bucurie şi aplauze exact în mijlocul orei de matematică, majoratul cu probe pentru lider şi concert Pragu' de Sus al Ozanei, o ultimă furtună la 16 ani, o aparentă linişte la scrierea listei cu dorinţe de 17 ani, o prăbuşire de lumi şi sfărâmare de credinţe chiar de seara folk menită să-mi sărbătorească ziua de naştere, o piesă de teatru amuzantă, un mesaj trimis din Dumnezeu ştie ce raţiuni, o încolţire a unei noi nădejdi, un 8 februarie cu un curaj nemaiîntâlnit în fiinţa mea, o conversaţie telefonică dură şi rea, o seară timidă în Irish, o plimbare prin viscol, o strângere de mână, o seară folk cu cercetaşi reveniţi acasă din toate zările şi cu dezamăgirea a nici măcar unui schimb de replici între primul meu prieten şi mine, o altă seară folk cu drag, un prim sărut cât o mie de liniştiri, o primă meditaţie cu poveste şi termodinamică pentru facultate, săniuş la şcoală, derivate, transformarea curţii în Straja şi bătăi cu bulgări ce ne-au udat leoarcă, o dezamăgire cât o mie la olimpiada de biologie, o limonadă într-o cafenea drăguţă din Hunedoara, alături de doi cercetaşi destoinici, o sesiune de lacrimi, spovedanie şi Mortal Kombat alături de Iulia, lecţii de descifrare a cerului, cel mai romantic photo-shooting din viaţa mea de până acum, baclavale delicioase, ceai şi discuţii mature alături de Iulian, un ultim majorat dezamăgitor, cap ou pas cap în timpul Liturghiei, un mic-dejun complet după ora de matematică, cu fluturaşi în stomac şi mândrie în priviri, o lună de apropieri nesperate şi o seară folk de neuitat, descoperirea unui nou duhovnic incredibil de blând şi de înţelept, dimineaţa de dinainte de BQ, descoperirea capitalei atât de dragi mie, farsele de 1 aprilie, serile la Caramel Cafe, o întoarcere treptată la Dumnezeu, o căinţă până la lacrimi şi promisiuni de îndreptare, o moarte subită, fulgerătoare, a duhovnicului familiei noastre, a Sfântului Părinte Crăciun, o întoarcere totală, fără crâcnire, printre lacrimi, la Dumnezeu şi Biserică, o înmormântare cu bucurie şi Înviere, şapte măicuţe surori de suflet şi-un părinte-tată mai mare şi mai îndepărtat, o carte ce schimbă vieţi, "Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose", o Înviere simţită până-n cel mai adânc străfund de suflet, o Săptămână Luminată cu pace, tort, prăjituri, filme frumoase şi multă dragoste, un 1 Mai de neuitat, o gelozie şi o sinceritate rar întâlnite, o intuiţie feminină de neegalat, un parc de aventură cu surprize şi cu descoperirea unor capacităţi fizice crezute inexistente, un parastas lămuritor de situaţii şi indicator de drumuri de urmat în viaţă, un DELF cu emoţii, noduri în gât, goluri în stomac, dar trecut, un Festival al Luminii cu stres, certuri, încăpăţânări şi ploaie, dar şi cu jocuri, fericire şi brioşe, o gastrită şi o esofagită de toată frumuseţea, două zile în spital, certitudinea că eu sunt pentru pediatrie şi pediatria pentru mine, două noi prietenii total neaşteptate, o ultimă oră de dirigenţie pregătită cu drag şi entuziasm şi trăită cu lacrimi, o seară de zbuciumări neaşteptate şi de crize de plâns, o festivitate cu mândrie, cântec şi poze, o după-masă "de cuibărit", un weekend de trişări şi de necinste, o căinţă adâncă şi o întoarcere acasă, două duminici liniştitoare şi împăciuitoare la Cib, cu o spovedanie curăţitoare între ele, petrecere la cireşe, bătaie cu apă, iniţial timidă, transformată apoi într-un ditamai războiul universal, purtat cu găleţi, saci cu apă, sticle de doi litri şi picături de apă ajunse pe profesori, un sfârşit de liceu cu re-legarea unor prietenii, cu întărirea altora, cu o seară folk ce ne-a readus împreună, cu o festivitate la pizzerie, cu premiul doi, cu o medalie de carton... şi cu un fluturaş. Un sfârşit, un început, nici azi, nici mâine, vacanţă.
Ce-ar mai fi de spus? Nimic, poate doar de suspinat sau de râs. Ce-ar mai fi de scris? Liste interminabile cu cărţi de citit, citate, versuri în caietul de cântece, poate chiar o carte. Ce-ar mai fi de ascultat? Muzică optimistă şi aducătoare de zâmbete. Ce-ar mai fi de adăugat? Că timpul trece mult prea repede, că vreau ca vara asta să dureze la nesfârşit, că mi-e extrem de frică şi sunt extrem de emoţionată vizavi de ce urmează: ore de bio, fizică, franceză, BAC, Balul Bobocilor, albume, banchet, poze, clasa a XII-a, într-un cuvânt. Nu mai pot fi poetică, am trei cărţi care mă aşteaptă şi o plimbare de făcut. Un ultim lucru: până când o începe şcoala, eu sunt încă într-a XI-a. Am zis!
P.S.: Vacanţă plăcută tuturor, cu evadări la mare, alergări la munte, relaxare cu o carte în faţa ochilor şi o limonadă la îndemână, cu nopţi albe, somn odihnitor, foc de tabără, vise împlinite, prieteni aproape şi linişte, mai ales linişte.:)
P.P.S.:

 

something in the water

ziua de astăzi? bătaie cu apăăăă: pe coridoare, prin clasă, pe geam, prin curte. de ce? pe lângă căldura insuportabilă, ne-am dat seama că cei de a XII-a chiar nu mai sunt în şcoală aşa că... noi suntem ăi mai tari. ordonanţa decretată de 11D la început de săptămână? cărţile şi caietele se înlocuiesc cu sticle de doi litri, tricouri de schimb şi pistoale cu apă, iar curtea devine câmpul de bătălie al celor care, fără războiul cu apă, s-ar stinge de dorul vacanţei. cu riscurile de rigoare (acela de a sfârşi ştergând holurile şcolii cu mopurile improvizate ale femeilor de serviciu) şi cu certurile aferente (cu fetele care sunt prea cuminţi sau prea mândre ca să treacă peste orgoliul unui grup retras şi să devină parte integrantă a clasei), distracţia a început!
P.S.: Şi vara trecută, pe vremea asta, tot cântecul ăsta nu-mi dădea pace, doar că acum dragostea mea e sprintenă şi voioasă ca şi versurile melodiei...:)

with you I'm in no hurry

O să mai chiulim toată clasa de la franceză? Nu cred că într-un viitor prea apropiat. De ce? Pentru că ne aşteptam toţi la un doi, la o lucrare din gramatică pe care nici măcar eu, cu DELF B2 aproape luat, să nu o ştiu duce la capăt, cu certuri atât din partea profesoarei, cât şi din partea dirigului. Ce s-a întâmplat, de fapt? Profa, tăcută şi supărată, ne-a încheiat mediile în timp ce noi trebuia să scriem o compunere: justificaţi-vă comportamentul. Am scris o epistolă în numele clasei, iar colegii mei scriau fiecare motivele lor proprii sau motivele grupului de chiulangii. Rezultatul scrisorii pe care eu, una, o credeam emoţionantă, mai emoţionantă decât mesajul ei de pe tablă? Că încă e supărată pe noi şi că, poate, o să facem franceză cu altcineva din toamnă. Rezultatul adevărat? O clasă mai unită. De ce? Pentru că am făcut front comun atât la bine, cât şi la rău, pentru că am avut cele mai nebune idei de a o îndupleca pe profă sau, dimpotrivă, de a o enerva şi mai tare (de exemplu, haideţi să nu scriem nimic pe foi dacă ne dă lucrare din gramatică), pentru că ne-am tolerat, pentru că am reuşit să discutăm paşnic, pentru că ne-am lăsat orgoliile la o parte şi am comunicat cu adevărat. Aşa că poate că o să chiulim cu toţii, totuşi, în viitorul apropiat. Cert e că nu de la franceză.
Ce alte peripeţii de vieţi şcolăreşti? Nu prea mai sunt, atâta tot că mi-e tot mai drag de dirigu', de sfaturile lui, de cum se enervează pe mine şi cum mă răzvrătesc, ca o impulsivă ce sunt, pentru ca, mai apoi, să ne împăcăm, de cum gândeşte şi cum abordează discuţiile "la comun", de părerile sale logice şi bine argumentate, de glumele lui uşor deocheate, de orele de matematică cu analiza pe care o iubesc, cu adevărat, atât de mult. Să nu uit să-l menţionez pe domnul profesor de fizică, cel cult, credincios, inteligent, blând, înţelept, de omul frumos care ne descoperă secretele lumii în care trăim cu atâta dragoste şi cu tare multă grijă...
În altă ordine de idei, sora mea a terminat clasa a VIII-a . Nu îmi vine să cred că ieri a avut ultima oră de dirigenţie, că azi a primit coroniţa de premiantă la festivitatea anuală de absolvire a gimnaziului, că diseară va purta tocuri la banchet... Îmi vine să îi dau un pumn timpului şi să-l ţintuiesc, măcar pentru puţin, la pământ, ca să-mi explice unde se grăbeşte aşa de tare? Parcă ieri eu eram absolventa fericită şi, totuşi, plânsă, de clasa a VIII-a, eu aveam primele "drame" adolescentine, eu completam formularul de admitere la liceu... Când a ajuns Maria să fie adolescentă? Când am ajuns eu să termin clasa a XI-a? Cum s-au petrecut toate astea la o simplă clipire? Noroc că am reuşit să mă distrag de la sensul adevărat al tuturor festivităţilor făcând poze şi râzând de discursuri sau melodii...(da, am fost răutăcioasă, ştiu asta, însă m-am săturat să înghit atâtea nedreptăţi; măcar am făcut şi eu un bine, le-am descoperit câtorva persoane muzică frumoasă şi bună, pe care au ajuns să o cânte ele acum...asta e, bunătatea se plăteşte)
P.S.: Mi-ar plăcea să te ţin de mână pentru totdeauna. Să stau, pur şi simplu, cu capul aşezat pe umărul tău, fără să vorbim, fără să şoptesc, fără să te sărut, fără să mă îmbrăţişezi. Să stau, simplu, în linişte, ascultând bătăile inimii tale şi mulţumind, în gând, Lui Dumnezeu, pentru pacea ce mi-o cuibăreşti în suflet. Se poate, dragoste, să rămânem pe veci aşa?

scurt update la-nceput de vară sau cherry party

zi frumoasă, cu "Oscar şi Tanti Roz", de Eric-Emmanuel Schmitt, citită în ora de TIC (o carte impresionantă prin simplitate, frumoasă prin Adevărul conţinut într-însa, înduioşătoare prin povestea tristă şi mişcătoare de inimi, o carte pe care o recomand din toată inima), cu mult-aşteptatele pauze alături de Andrei (le-am dus dorul, oh, Doamne, şi încă cum!), cu discuţii interesante şi descoperiri dezamăgitoare sau, dimpotrivă, întăritoare pe Calea credinţei la ora de istorie, cu convorbiri filozofice amuzante la matematică (Domnu' diriginte, staţi puţin! Nu, nu, nu, nu trebuie să staţi în loc!...-după 5 minute-Petra, pot să mă mişc acum? Ai terminat de vorbit?), cu toleranţă şi timp petrecut alături de oameni cu care nu am prea mai vorbit, cu descoperirea minunăţiei de carte "Scurtă istorie a timpului" de Stephen Hawking, cu un chiul "aprobat" de la ora de engleză, cu pregătirea minuţioasă (adică aranjarea câtorva pahare şi tăierea câtorva felii de cozonac) a petrecerii cu cireşe, cu o seară minunată alături de Andrei, Erika, Luisa, Oana, Irina, Răzvan, Richard Mozart şi Rafaela, cu cântece la chitară, jocuri de elastic, căţărări în copaci, zmeură, hohote de râs, fraţi pătaţi (de vişine necoapte), melci pe şi în chitări, poveşti amuzante şi glume de copii mici ("Ia uite că eşti şi forţos, nu numai gras!"), zi cu certuri familiale şi cu dispute vechi şi, totuşi, noi, zi ce se va termina cu lacrimi de căinţă şi de neputinţă, zi în care am început cu adevărat vara, cu toate frumuseţile, nebuniile şi căderile ei.
P.S.: Demult n-am mai scris "evenimente" zilnice pe blog. De exemplu, în weekend şi înainte de el, am avut drept vizitatori două familii ale foştilor colegi ai tatei: aveau întâlnirea de nu-mai-ştiu-câţi ani de la terminarea liceului. Foştii lui prieteni buni din liceu stau acum în Canada, aşa că am povestit puţin (şi, sincer, m-am speriat oţâră de tineretul canadian) cu copiii lor. Ah, şi-am primit un tricou roşu şmecher! M-am uitat şi la un film frumos de tot, Fireproof, alături de Luisa, Erika, Oana şi Corina, am văzut noua fântână muzicală de pe centrul micului nostru orăşel: frumoasă cu adevărat, am povestit şi-am împărtăşit cu Erika fragmente de suflet, m-am înspăimântat puţin când m-am "rătăcit" pe la petrecerea de după întâlnirea de la liceu a tatei (atunci când de la muzică bună din anii '80 au ajuns la Inna), am reuşit să ies şi cu Diana şi cu Irina (în sfârşit!) şi, între timp, m-am trezit că a venit vara... Vreau tihnă, vacanţă, Retezat, timp de dormit, de citit, de cuibărit, de vizitat oraşele noastre frumoase, de pierdut pe cărări de munte, de rugat, de liniştit la Cib, de mers la mare, de visat...:)

iarna tu eşti marea mea

Se poate să fie zi, se poate să fie noapte
Se poate să fie vară, la fel cum iarnă poate fi...
Timpul alături de tine nu mai are valenţă. Trec anotimpuri, cad fulgi de nea, înfloreşte iasomia, se coc cireşele, se petrec furtuni, răsar sori şi se-nalţă curcubeie, iar tu rămâi aici, în stânga mea, iar eu, mică-mică şi fericită, pot doar observa cum se scurge vremea, cum se perindă absolviri, săruturi, hohote de râs, filme, poezii, teste, probe de BAC, poveşti şi rugăciuni, alături de tine, mereu-mereu...
Nisipul să fie ud, iar marea un pic amară
Nisipul să zgârie lin, iar marea să fie murdară...
Aş vrea să ne regăsim, acum, pe malul mării, la farul de la Mangalia din cartea sufletului meu, "Pânza de păianjen" de Cella Serghi. Să fie seară, apa să păstreze căldura zilei, iar tu să păstrezi căldura braţelor mele. Să ne plimbăm în picioarele goale şi să ne zgârie tălpile miile de scoici ascuţite şi venite de departe, sunând a poveşti cu Şeherezade şi mări exotice. Să port rochiţe uşoare şi pe tine de mână. Să caut verdele din privirea ta în apele tulburi ale mării şi să mă bucur ca un copil atunci când îl găsesc. Să miroasă a alge şi a gogoşi cu glazură de ciocolată, să se spargă valurile de picioarele noastre, să desenăm inimioare în nisip şi să ridicăm castele impunătoare, pe care să le ia apa, dar noi să ştim că dragostea n-o poate scufunda marea toată.
Vrei soare, soare îţi dau sau pielea ţi-e rudă cu luna?
Pe stânci, dacă vrei, te sărut, sau în apă, mi-e totuna...
Ştiu că mi-ai dărui lumi întregi şi universuri paralele, dar nu am nevoie decât de tine şi de Dumnezeu ca să fiu fericită. Aşa că aş vrea să-ţi sar în braţe în timp ce stăm pe nişte stabilopozi şi să te sărut ca şi când, în sărutul nostru, ar începe şi s-ar sfârşi o viaţă, ar apune şi-ar răsări stele şi galaxii, ar vorbi şi ar tăcea popoare întregi. Şi-aş mai vrea să ne aruncăm, îmbrăcaţi, în apă şi să ne jucăm, ca nişte copii uitaţi de lume şi de soartă, sub clar de lună... băile lungi în mare, noaptea, sunt cele mai aproape de vis şi, totuşi, cele mai reale frânturi de viaţă clocotitoare şi nebună.
Să pot să te-aleg dintr-o sută, în ochi să ai inima mea,
Să-ncerc să m-ascund de iubire, dar să nu te mai, să nu te mai pot uita...
Nici nu vreau să te uit. Nici nu mă gândesc că eşti "doar o etapă de cunoaştere a eului meu". Nici nu am crezut vreodată că vei fi doar un prag de trecut în devenirea mea. Eşti tu, dragostea, dragostea mea liniştită şi blândă, dragostea în care mi-am proiectat viaţa-ntreagă. Am căutat şi-am alergat, am sărutat şi-am îmbrăţişat, am plâns şi-am deznădăjduit până să te găsesc, dar ţi-am aşezat sufletul în palmă atunci, când te-am luat de mână întâia dată şi-am ştiut că am ajuns acasă.
Povestea merge mai departe, ca vântul din Vama Veche,
Eu nu pot să mai continui, căci eu mi-am găsit pereche.
Povestea merge mai departe, ca vântul din Vama Veche,
Eu nu pot să mai continui, sărută-mă în ureche.
Nota de glumă din toată învălmăşeala aceasta de gânduri şi sentimente? Nu vreau să mă săruţi în ureche.:) Revenind la povestea noastră, chiar nu merge mai departe în sensuri opuse sau direcţii diferite, ci spre aceeaşi linie a orizontului pentru amândoi. Nu a trebuit să ajungem până în Vama Veche pentru a ne găsi pereche, a trebuit doar să ne-aflăm la aceeaşi Liturghie, sub acelaşi patrafir al Tatălui din Cer, împărtăşindu-ne de aceeaşi bucurie a Vieţii. Nu pot să mai continui... fără tine. Nu vreau să mai continui... fără tine. Aşa că, te rog, ajută-mă să nu fiu din nou cuprinsă de streche, după cum urmează să spună Tudor Chirilă în versurile sale, şi păstrează-mă la tine-n suflet.
Vara ast-am să mă-ndrăgostesc... de tine.
P.S.: Mi-e dor de mare. Dor de albastru, de senin şi tulbure, de scoici, de nopţi cu poveşti târzii, de nisip fin printre degetele picioarelor, de bronz cu dungi, de păr sărat, de miros de alge, de plimbări pe mal, seara, târziu. Mi-e dor de marea pe care încă nu o cunosc pe deplin: de marea cu tine. Aşa că hai să ne mutăm la mare, o ţară de oraşe goale; singura noastră scăpare, să rămânem toţi la mare. Aştept doar să ies afară, să fie vânt şi vară şi cerul să-mi spună "Fugi, că eu plătesc!"... Aşa că aştept să se petreacă vreo minune şi să ne trezim, dimineaţa, cu părul plin de nisip şi cu soarele arzător în ochi.

A dear (or deer) story

Aş putea începe povestea cu tipica formulă "a fost odată ca niciodată şi de n-ar mai fi, nu s-ar povesti". Însă fragmentul de viaţă ce urmează să fie imprimat în istoria mediului online nu face parte din colecţia basmelor: niciodată nu am reuşit să scriu poveşti tipice, cu zâne, prinţi şi zmei: la mine, noţiunile acestea s-au amestecat mereu şi, de cele mai multe ori, prinţii au devenit zmei şi zânele şi-au uitat menirea. Aşa că o să povestesc, pur şi simplu, despre dragostea mea de şi pentru o căprioară.
O cheamă Felinuţa şi e căprioara de la mănăstirea mea dragă. A trăit captivă într-o cuşcă de beton, ştiind că există cer deasupra ei şi lumină şi viaţă curată şi frumoasă, dar neavând habar cum ar putea să ajungă să guste din bucuria aceea mare "de afară". Părintele şi măicuţele au reuşit să o elibereze şi, acum, speriată încă, sălbatică, neîmblânzită, aleargă în curtea lor, unde se poate îndrăgosti în voie de soare, se poate ascunde de vânt şi se poate juca cu stropii de ploaie. Se cuibăreşte, lăsându-se mângâiată cu dragoste, însă i-e teamă să se lase total în Voia acestei libertăţi şi să îşi asume o bucurie continuă, aşa că, îndărătnică, se-ntâmplă să fugă departe, în munte, şi să se-ascundă în tăcere şi scâncete. În privirea ei căpruie şi umedă se citeşte toată dragostea pe care o are de dăruit şi frica ei în faţa Bucuriei. Poate tocmai din cauza acestei priviri calde am ajuns să o iubesc atât de mult.
Povestea ei seamănă cu a mea, la fel cum eu semăn cu o căprioară-de aceea am şi primit "porecla" sau alintul acesta cu tare mult drag. Am trăit şi eu, captivă într-o lume întunecată, cu ziduri înalte, ştiind că există Cer, Dragoste şi vise-mplinite dincolo de ziduri, dar neputând să le sar singură. Părintele duhovnic şi Dumnezeu m-au luat de mână şi m-au aşezat în deplina mea libertate luminoasă, dăruindu-mi iertare şi deschizându-mi ochii inimii, spre a înţelege conţinutul dragostei, adică smerenia, şi spre a dobândi suficient de mult curaj încât să devin o fiică a acestei Lumini libere. Şi totuşi, încă mi-e teamă. Deşi am gustat o fărâmă infimă din bucuria ce va domni cândva peste această lume, deşi mi-e fiinţa-ntreagă o tresărire a Dragostei, deşi fiecare rugăciune mi-e una de iertare şi de îmblânzire, încă sunt sălbatică, încă sunt speriată de taina ce mi se deschide în faţa ochilor şi de responsabilitatea pe care vreau să mi-o asum, dar nu ştiu cum. Mi se strânge sufletul de teamă în faţa Crucii pe care mă laud că o pot ridica, însă nu ştiu de unde să o apuc. Iar lumina, Lumina care mi se descoperă, care îmi arde impulsivităţile, care îmi ascute fiecare colţ de stâncă pe care-am alergat, care îmi deschide ochii inimii, Lumina care e în acelaşi timp şi izvor de Viaţă, şi fragment de cer senin, şi mână întinsă să-mi mângâie durerea, Lumina aceasta mă orbeşte. Mă apropii, instinctiv, de hrană, de Pâinea Vieţii, dar nu ştiu cum s-o îmbuc. Aşa că, din când în când, curiozitatea şi bucuria de a descoperi lumea de dincolo de ziduri pălesc în faţa temerii de a nu irosi Libertatea şi de a nu răni întreaga frumuseţe spre care tind, aşa că, atunci, chinuită de amintiri din zilele făr' de Cer, îmi plec genele peste privirea-mi căpruie şi umedă şi plâng. Atunci mă gândesc la Felinuţa, îmi vine să o iau în braţe şi să rămânem doar noi două şi Dumnezeu.
Povestea a fost prilejuită de încă o vizită cu credinţă, pace şi dragoste la mănăstirea mea dragă, alături de Măriuca-mi frumoasă. Am avut bucuria peste poate de a mă împărtăşi, de a mă ruga cu tresăltări de bucurie, de a-mi regăsi liniştea. Am avut şi o aventură demnă de povestit, urcarea unui deal plin de gropi şi stânci pe remorca unui Jeep cu girofar, o lectură povăţuitoare de inimi şi-o gustare aşa, ca de lăsatul secului, pe stânci, un urcuş sufletesc şi fizic până la o privelişte impresionantă în ambele adâncuri, al văii şi-al inimii, şi cele mai frumoase lecţii de tir cu arcul posibile. Am râs, am visat, ne-am rugat, am pătruns şi mai mult în Bucuria ce dăinuieşte în inimile măicuţelor mele dragi şi-n sufletul părintelui meu iubit. Duminicile la Cib sunt cele mai frumoase din viaţa-mi de până acum şi mă rog neîncetat să mă întorc acolo cât mai curând cu putinţă. Provocarea rămâne de a-mi construi în inimă, cu ajutorul Lui Hristos, un acasă la fel de luminos şi de liniştit ca cel de-acolo...

Epistolă din dragoste şi linişte către zbuciumările trecute

Dacă m-ar pune cineva să aleg cea mai frumoasă zi din viaţa mea, probabil că aş muri între amintiri, încercând să le ghicesc lumina mai intensă sau mai slabă, tonalitatea mai blândă sau mai acută şi mireasma mai plăcută sau mai înţepătoare. Cert e că am trăit zile peste poate de fericite, cu îmbrăţişări strânse, cu prieteni din toate colţurile ţării adunaţi în jurul unui foc de tabără, cu cireşe mâncate pe furiş în timpul unui chiul de la şcoală şi abandon în faţa iubirii, cu lacrimi şi pălării de absolvenţi, cu fluturaşi în stomac şi prime saluturi, cu sute de tineri strigând că sunt gata oricând să schimbe lumea locuind, pentru câteva zile, sub acelaşi acoperiş, cu lideri bătrâni aşezându-mi eşarfa de cercetaş la gât, cu zboruri ameţitoare în înaltul cerului, cu păduri clocotind de viaţă şi pace, cu strângeri de mână ce-ascund suflete şi cu săruturi ce ar putea continua în veşnicie, am trăit atât de multe zile în care nu-mi încăpeam, la propriu, în piele de bucurie, încât nu aş putea să o deleg pe cea mai frumoasă. Însă, cu ocazia celei de-a doua zile de Rusalii, pe şiragul de mătănii al zilelor peste poate de liniştite, al zilelor în care lacrimile curg dintr-un preaplin de dragoste şi din conştiinţa nevredniciei, al zilelor în care Dumnezeu se pogoară în întunericul meu sufletesc şi mă inundă cu iubirea Sa luminoasă, am mai adăugat un fir de pace şi nădejde: lunea petrecută la mănăstirea Bunavestire de pe Cheile Cibului.
Am plecat dimineaţa devreme, fiindcă până la Cib e cale lungă, de-ascultat muzică tristă, de pansat ultimele răni sufleteşti şi de întărit încă o dată deciziile. Am trecut prin satele dragi şi pline de amintiri cu cercetaşii, de-acum două veri, de pe Cheile Ardeului sau Glodului, de la muzeul interesant cu-adevărat din Almaş sau din campul de supravieţuire plin de peripeţii. Am visat şi-am răs-visat şi, fără să-mi dau seama, m-am trezit în faţa mănăstirii, cu o bucurie atât de mare de-mi venea să plâng adunată-n inimă. Am ajuns la începutul Utreniei, aşa că îmbrăţişările măicuţelor au fost unele tăcute şi smerite, iar binecuvântarea părintelui nostru iubit a fost una liniştită, ce mi-a coborât cu adevărat pacea-n suflet. Slujba a fost, de departe, una dintre cele mai frumoase şi mai blânde la care am participat. Era o tăcere în piatra din pereţii bisericii, un zâmbet întrezărit pe chipul Maicii Domnului din icoană, un izvor de Viaţă pe masa Sfântului Altar şi-o rugăciune alinătoare în fiecare cântare a stranei. Încet-încet, biserica s-a umplut de copii senini şi mame zâmbind, obosite, de taţi grijulii şi de mânuţe întinse spre Împărtăşanie, iar mintea mea se cobora, la fel de încet, în inimă. Mi s-au liniştit, ca prin minune, toate zbuciumările, fiecare luptă inutilă a îngropat săbiile în lespezile din biserică, dorinţele încă neîndeplinite şi iubirea fără vreun răspuns s-a luminat, s-a transfigurat şi s-a cuibărit adânc de tot în sufletul meu, spre a nu mai fi reînviată prea curând. Cu fiecare plecare a capului, cu fiecare ectenie, cu fiecare suspin mă curăţeam, mă albeam, mă linişteam şi-mi reveneau voinţa, ambiţia, credinţa, nădejdea şi dragostea, în aşa fel încât, la binecuvântarea finală, eram din nou curată ca un copil, cu un sufleţel cam julit în coate şi în genunchi, dar tămăduit de Singurul Vindecător ce găseşte în fiecare rană o poartă spre nimicnicia umană, din care poate curge nu doar sânge, ci mai ales mântuire. Cu gândul încă la predica mai mult decât emoţionantă a părintelui, care sper să rodească în viaţa mea de zi cu zi, m-am jucat cu cel mai mic prunc din biserică, m-am lăsat miruită de dragostea părintelui şi, tăcând, am stat lângă măicuţele ce mă uimesc neîncetat cu blândeţea şi smerenia lor.
După Liturghie, alături de încă o familie numeroasă şi liniştită de preot, am mâncat în trapeza mănăstirii, cu o poftă nemaivăzută, cel puţin de când am gastrita. Am povestit şi-am râs, ne-am rugat şi am cântat, am gândit şi-am tăcut şi, la sfârşitul mesei, când a ajuns şi părintele nostru drag, am continuat procesul de liniştire spirituală cu discuţii înţelepte şi, totuşi, copilăreşti. Am ascultat cuminte poveţele privitoare la alimentaţie şi am asimilat cât de multă informaţie se putea "fura" din preaplinul sufletesc al părintelui şi, la sfârşitul convorbirii, am tras, dintr-un coş plin cu răvaşe, cuvântul pe care trebuie să-l lucrez anul acesta, cuvânt de învăţătură pentru doctori, după spusele părintelui, şi-o cruce grea de dus într-o lume egosită şi orgolioasă. Apoi ne-am dus să ne bucurăm de surpriza întâlnirii cu căprioara mănăstirii, Felinuţ, o frumuseţe de animal cu care, conform spuselor din bătrâni (din credincioşi, mai degrabă), mă asemăn. După ce-am hrănit minunea şi ne-am jucat puţin cu ea, ne-am îndreptat cu toţii către cascadă, eu povestind cu o soră de al cărei suflet m-am lipit instantaneu, cei mici alergând şi jucându-se. La cascadă, am lepădat toată haina de maturitate sufletească şi toate prejudecăţile de adulţi sau, mă rog, adolescenţi, şi-am intrat laolaltă cu cei mai mici dintre noi în apa rece a râului, jucându-ne volei sau fotbal cu părintele, care era cocoţat pe stâncile cascadei. După ce-am râs pe cinste şi ne-am udat vârtos, ca de început de vară, ne-am jucat, cu mic, cu mare, volei şi, pentru prima dată-n viaţa mea, m-am bucurat de jocul la care niciodată nu am fost bună. A trebuit, însă, să ne întoarcem la mănăstire, unde am continuat poveştile de viaţă cu măicuţele, unde am primit poveţe pentru trup şi suflet, pentru sănătatea fizică şi cea spirituală, unde am vorbit cu alţi tineri sosiţi la izvorul acesta de linişte ascuns între alte ape lumeşti şi unde am luat parte la cel mai amuzant concurs din istoria competiţiilor pentru copii şi nu numai. Într-un final, după ce am primit o carte de poveşti şi un canon, ne-am luat rămas-bun strâns şi binecuvântat de la măicuţele noastre iubite şi călăuzitoare pe calea îmblânzirii şi de la părintele nostru drag, copil înţelept şi suflet curat, dragoste întruchipată şi verticalitate asumată. Cu inima uşoară şi îmbucurată de pacea trimisă mie-n dar de la Tatăl, am plecat către casă, rugându-mă ca liniştirile primite în acea zi a adevărate Iubiri să devină parte constituentă a firii mele, poate chiar parte definitorie. De-atunci, visez seara la o familie numeroasă, la nume de copii şateni cu ochii verzi şi la un Rai în care să păşim cu smerenie şi cu inimile pline de lumină.
Semnat: o căprioară încă neliniştită pe deplin, dar mult mai iubitoare.