Niciun sprijin

Luna mai e războinică. Nu mă lasă să dorm, nu mă lasă să mă liniştesc, nu mă lasă să mă împac cu mine însumi, nu mă lasă să mă îndrăgostesc. Îmi ia prizoniere visele, speranţele şi poveştile spuse seara târziu, le bagă pe toate în buzunarele mari şi soldăţeşti ale uniformei ei colorate în verde-salcâm şi mă lasă cu încă o dezamăgire. Luna mai ştie să lupte, să îmi găsească corzile sensibile şi să le zgârie uşor cu un glonte îmbrăcat în floare albă, să îmi apese fiecare rană deschisă cu ţintele bocancilor ei de trandafiri şi să răsucească cuţite de soare în orice zgârietură de pe muchia deja arsă a sufletului meu. Luna mai mă atacă cu infanterii interminabile de cuvinte frumoase, cu cavalerii de promisiuni deşarte şi cu avioane de lacrimi zgomotoase. Mă bombardează cu încrederi false, minciuni mirosind frumos a dor, îmbrăţişări canibale, ce îmi rup din carne şi din inimă şi greşeli frumoase, în care îmi permit să cad fără să mă ridic. Luna mai trece ca un tropot de cai peste întreaga mea fiinţă, călcându-mă în picioare şi lăsându-mi doar o răsuflare firavă. Credeam că o floare prea parfumată, un cuvânt şoptit, o frântură de cântec sau o mână pierdută în păr nu pot răni, nu pot lovi, nu pot dezarma... Şi totuşi, mi se pare că aşa-zisa armă a păcii e cea mai înfricoşătoare dintre toate, care rade de pe faţa inimii orice urmă de nădejde, mai ceva ca bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki. De ce am ajuns la concluzia asta?...

Poate pentru că am uitat să mai fiu o prietenă bună. Am pretins sprijin, ajutor, ascultare, umeri pe care să plâng, obraji pe care să îi sărut şi suflete care să se roage pentru mine. Iar acum, când trebuie să fiu eu însămi tot ce am pretins, nu mai ştiu cum. Sau nu mai pot. Am ajuns să îmi ascund adevăratele sentimente până şi de cei pe care îi credeam 'cei mai buni prieteni'. Am reuşit performanţa de a minţi cu un zâmbet frumos fiecare suflet drag mie sau de a tăinui nopţi întregi înecate în lacrimi şi insomnii până şi în faţa celor pe care credeam că îi iubesc. Mi-e greu să mai vorbesc deschis de ce e în sufletul meu, pentru că ştiu că nimeni nu ar putea înţelege cât de aprig mă lupt eu cu luna mai. Aşa că tac vorbind prea mult despre nimicuri, iar atunci când cineva pomeneşte un cuvinţel de la care s-ar putea sparge zidul pe care mi l-am construit cu atâta grijă în jurul arenei în care se dau bătăliile mele cu iubirea, mă întorc enervată şi şuier printre dinţi, plină de răutate, un "Taci!" menit să rănească şi cea mai curată inimă. Mi-e teamă să nu îmi scape prieteniile printre degete şi să mă trezesc singură în faţa Lui Dumnezeu. Oare cu El voi mai putea fi sinceră, în Taina Spovedaniei? Sau voi încerca să ascund ce simt până şi de duhovnicul meu?

Mă simt distrusă de acest război cu luna mai. Prăvălită la pământ, sub greutatea orgoliului meu incomensurabil, călcată cu putere de egoismul şi răutatea ce zac în mine şi biciuită cu toate cuvintele menite să rănească pe care le-am spus. Sunt un soldat prost, platoşa mea se clatină de naivitate, scutul nu stă drept din cauză că tremură iubirea în vârful degetelor mele şi mi-e frică să ucid cu voia mea, aşa că mă ascund în spatele unor cuvinte dramatizante, sperând că aşa voi răni luna mai, când, de fapt, tot ce reuşesc să fac e să mai omor un fragment din dragostea ce o au alţii pentru mine. Nu vreau să fiu aşa... Vreau să mă ridic şi să fiu sinceră cu toţi, să îmi strig durerea în faţa lumii până se sparge asemeni unui pahar aflat în prezenţa vreunui contratenor. Vreau să sărut şi să îmbrăţişez toate sufletele care mă ţin încă lângă ele, care cred în mine şi mă iartă. Vreau să fiu un sprijin pentru tine, serios că vreau. Doar că tocmai a căzut o bombă de mai peste mine. Poţi să mă ierţi şi să mă ţii aproape? Jur că ştiu cum să mă rog pentru tine, cum să te privesc, cum să îţi strâng inima în palme ca să se vindece, cum să te îmbărbătez. Doar că am nevoie de timp să îmi amintesc exact ce trebuie să fac şi cum să iert... Şi când nu o să îmi mai fie teamă de moarte, o să pot deveni un sprijin adevărat. Mai e puţin din luna mai... Ajută-mă să o biruiesc!

P.S.: Exact după ce am publicat, o prietenă dragă m-a întrebat cum mai sunt. Culmea, a înţeles că nu puteam să vorbesc deschis despre bătăliile furtunoase din inima mea, dar totuşi a priceput şi ce nu puteam să îi spun, ba mai mult, mi-a zis exact ce aveam nevoie să aud. Mulţumesc din inimă... sper să fiu cu adevărat "o prietenă minunată", să devin "o mamă minunată", să trăiesc ca "o femeie minunată" şi să fiu mereu alături tuturor celor care mi-au fost şi îmi sunt aproape...:)

Enjoy!

Draga de Lorena şi Alex, un duet minunat, care ne bucură şi ne umple de bună-dispoziţie şi chef de dans la fiecare mini-concert pe care îl dau pentru prieteni, în paraclis, sala festivă sau sala de clasă. Bravo, dragilor, să o ţineţi tot aşa, abia aştept următorul vostru videoclip, că de cântat ştiu cât de frumos cântaţi!:)

La Capital, birjar!

În calitate de câştigătoare a concursului de creaţie literară "Copilul în familie" la nivel de episcopie, am fost datoare, alături de Teodora, câştigătoarea concursului de creaţie artistică, să merg la Bucureşti, unde s-au întrunit toţi copiii frumoşi ai Bisericii Ortodoxe Române. Aşa că vineri dimineaţa, la ora cinci, după o seară frumoasă şi o noapte cam lipsită de somn, alături de un părinte drag mie şi de un tată binevoitor [nu al meu, el a venit abia sâmbătă dimineaţa], am plecat la Bucureşti. Drum lung şi obositor, Bee Movie şi Kung Fu Panda, somn şi muzică. În Capitală, vreme caldă. Am ajuns la seminarul Nifon Mitropolitul, unde urma să fim cazaţi, am lăsat bagajele în cameră, ne-am schimbat în hăinuţe frumoase şi ne-am dus să mâncăm. Vineri, zi de post cu dezlegare la peşte, deeeeci o ciorbiţă bună de tot şi ceva file prăjit. După un prânz copios la cantină, ne-am dus la Mănăstirea Radu-Vodă, din imediata apropiere, unde erau moaştele Sfântului Nectarie şi un aer liniştit şi luminos, în mijlocul unui Bucureşti agitat şi murdar. Apoi, încolonaţi şi mergând mai încet decât traficul din Capitală, ne-am deplasat spre Patriarhie. Acolo, am văzut, mai întâi, expoziţia cu toate picturile câştigătoare la secţiunea artistică a concursului, într-o sală a Palatului Patriarhal. M-am întâlnit şi cu draga de Robi, care era întâmplător prin Bucureşti şi care mi-a dăruit o brăţară minunată şi multe îmbrăţişări. După aceea, am ajuns în sala în care se ţin adunările Sfântului Sinod, unde am vizionat un filmuleţ cu toate eseurile [pentru că, la faza pe episcopie, când ne-am citit lucrările, am fost filmaţi] şi ne-am distrat pe cinste sau am fost uimiţi de câţi copii frumoşi şi credincioşi are România. A mai vorbit un episcop-vicar sau un preot responsabil cu proiectul, iar când au terminat cuvântările [în care au tot citat pasaje din lucrările noastre], ne-am dus cu toţii la slujba Vecerniei în Catedrala Patriarhală [da, da, aceea din care se transmite pe Trinitas TV]. Am stat cât am stat înăuntru, apoi ne-am sufocat de căldură şi ne-am mutat pe banca de marmură din faţa Bisericii. M-am împrietenit cu Andreea şi Andreea de la Miercurea-Ciuc, am râs, am povestit câte-n lună şi în stele, am vorbit şi cu fetele din Sălaj... minunat! La sfâşritul slujbei, ne-am dus să ne închinăm şi să sărutăm moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Pe drum înapoi spre seminar, am aflat că unul din băieţii părintelui însoţitor, care stau în Bucureşti, ne primeşte la el în apartament, aşa că ne-am luat catrafusele de la internat şi ne-am dus într-un apartament grozav, mobilat după ultima modă, aflat la câteva minute de Piaţa Unirii. Odată lăsate bagajele la noua reşedinţă de o noapte, ne-am dus la Bucureşti Mall, unde am mâncat un meniu cu 5 aripioare picante şi delicioase de la KFC, pizza care satisface orice poftă gustativă de la Pizza Hut şi un desert care unge şi cea mai urâtă rană sufletească, tot de acolo. Da, ştiu, m-am îngrăşat, dar a meritat pe deplin! Întorşi 'acasă', am făcut repede un duş şi la culcare cu noi!

A doua zi dimineaţă, de Sfinţii Constantin şi Elena, ne-am îmbrăcat frumos de tot şi ne-am dus la Patrarhie. Ne-am întâlnit şi cu tata, care, ajungând mai devreme, ne-a arătat unde trebuie să stăm, şi anume pe podiumul unde era situat şi altarul. Ne-am aşezat comod [câte doi pe un scaun], am primit toate indicaţiile necesare cu privire la liniştea în timpul slujbei sau mersul la toaletă, după care, în ultimele acorduri frumoase ale Doxologiei Mari, şi-a făcut apariţia convoiul de ierarhi şi preoţi, în frunte cu Patriarhul Daniel. 15 episcopi, greci, români, ai Europei de Nord sau ai episcopiei sârbe "Dacia Felix"... scânteiau mitre la tot pasul şi veşmintele luminoase arătau că e cu adevărat sărbătoare. Liturghia a fost una neobişnuti de frumoasă. Sincronizare perfectă între diaconi, "Hristos a înviat" cântat în greacă, un cor ce suna mai mult decât frumos, 100 de copii rostind tare şi răspicat Crezul... o liturghie îngerească cu adevărat. La Împărtăşanie, unul din preoţii care realizează emisiuni culturale pe Trinitas TV a explicat ritualul celor care nu îi cunoşteau smenificaţia, ne-a încurajat să îi punem întrebări şi ne-a îndrumat ce şi cum să facem. După binecuvântarea de la final, am mers fiecare, pe rând, la Preafericitul Daniel, am primit binecuvântare, o diplomă şi distincţia "Crucea Patriarhală", precum şi câteva cărţi, apoi am fost conduşi în sala Festivitas a Palatului Patriarhal, unde ne aştepta un prânz regal cu adevărat. 4 feluri de mâncare, aperitive săţioase, sărmăluţe 'de lux', pulpe de pui prea delicioase şi o prăjitură numai bună, totul asezonat cu o fată din Paşcani, una din Constanţa, una din Miercurea-Ciuc şi două copile de preot, una din Bârlad şi alta, subsemnata, din Deva... reţeta unei mese ideale! Am descoperit o grămadă de lucruri pe care le aveam în comun cu Mihaela, Elena sau Andreea, am râs din orice nimic, am discutat filozofii de viaţă, muzică rock sau am dezbătut problema fumatului la câţiva metri de Patriarh. Ne-am promis una alteia să păstrăm legătura, ne-am îmbrăţişat tare de tot şi... duşi am fost... în sala expoziţiei, unde am făcut poze cu PF Daniel şi am cântat. Acum, pe bune, duşi am fost... afară, în ploaia torenţială, unde am alergat. Ar fi trebuit să mai rămân la Bucureşti la Anca, dar s-au complicat treburile, aşa că i-am promis că ne vedem înainte de concertul lui Bon Jovi, atunci când trebuie să mă întâlnesc şi cu Mădă şi Andra, şi am plecat spre casă. Drumul lung, oboseala mare, Valea Jiului frumoasă de tot... şi multă mulţumire în suflet, pentru că Dumnezeu m-a ajutat să ajung până aici şi să am parte de această experienţă cu adevărat de neuitat.

Duminică am fost cu tata şi soră-mea la Izvoarele, acel sat minunat din vârful muntelui, pentru că îmi era dor de o slujbă într-o bisericuţă veche, mi-era dor să cânt în strană cu Călin şi să primesc colaci şi prăjituri după un parastas. Am ascultat poveşti din bătrâni şi am aflat cât de grea e singurătatea şi ce înseamnă să pierzi un om iubit... şi mi-am promis să le arăt tuturor mai mult cât de mult îi iubesc... Acum, mă pregătesc intens pentru ieşirea cu lupişorii şi temerarii din acest weekend, am repetiţii pentru fetsivitatea de absolvire a celor dintr-a doişpea de vineri, mă apucă nostalgia când realizez că am trăit deja jumătate de liceu, învăţ că uneori e aşa de frumos să trişezi şi mă bucur de luna mai, care îmi readuce fluturaşi adormiţi, ceasuri târzii şi atemporale, parfumuri vechi şi dragi mie şi îmbrăţişări de care îmi fusese dor...

P.S.: Am împlinit, între timp, doi ani de cercetăşie şi, bineînţeles, doi ani de bloguială. Atât blogul cât şi cercetăşia, au devenit un mod de viaţă, un refugiu, un loc cu zâmbete şi linişte, o parte frumoasă din viaţa mea. La cât mai mulţi ani împreună, dragii mei!:)

P.P.S.: Cunosc aşa de mulţi oameni frumoşi în ultima perioadă... sper să pot să fiu şi eu un prieten bun pentru ei. Vă iubesc şi vă mulţumesc, vouă şi Lui Dumnezeu, că vă pasă, că sunteţi aici, că vorbim, că ne înţelegem, că răspândiţi 'atât de multă bucurie'...:)

Vizită în Capitală

Avantajele de care beneficiezi când eşti fată de preot şi câştigi concursul pe episcopie de eseuri? Mergi un weekend la Bucureşti! E şi mai grozav când ai o prietenă în Capitală, la care poţi rămâne, şi oameni dragi cu care trebuie să te întâlneşti. Cu alte cuvinte... mă aşteaptă un weekend la Bucureşti, până sâmbătă la prânz probabil voi avea program fix la Patriarhie, apoi mă întâlnesc cu oamenii faini, mă plimb, sper să mă duc în Cărtureşti, pe Lipscani, în Cişmigiu, Piaţa Romană... Abia aştept! Acum vă las, mă duc să dorm, plec la ora 5 dimineaţa... 8 ore pe drum... Să aveţi un weekend minunat!

18, din nou.

De data asta, un 18 cu salcâm, cu gâdilat, cu fluturaşi crescând în stomac. Un 18 cu multă speranţă, poveşti de seară şi un început de... zbor. Evadare din timp, spaţiu şi trup. 18 mai, zi de încercuit în calendar. Pentru genitive frumoase, idei împărtăşite şi planuri pline de soare. Pentru roşeaţa din obraji şi sclipirea din priviri. Pentru vocea catifelată şi îmbrăţişarea de care ţi-e dor. Pentru învălmăşeala de sentimente. Pentru primăvară.

Înnoptare

Stare de spirit: insomnie, dor, mulţumire, aproape fericire. Joia trecută, la ore târzii, am înţeles cât de mult mă iubeşte Dumnezeu, ce suflet frumos am strâns la piept odată pentru totdeauna şi cât de liniştitoare poate fi o rugăciune. Acum, vreau să scriu poveşti. De adormit adolescenţi, de înroşit obrajii, de înviat fluturaşii din stomac, zâmbitoare, timide, realizabile. Poveşti de joc şi joacă, de iubire de mai şi acorduri de chitară... Cred că merg să dorm, pardon, să visez frumos.:)

Stagiu de formare sau cum să fii un cercetaş-boier

Primul nostru stagiu de formare... Săcărâmb, 13-15 mai 2011. O să dormim în mansardă, deci ne luăm saci de dormit şi izoprene la noi. Mai punem şi un briceag, că cine ştie şi, cu rucsacii în portbagaje, flipchart şi videoproiector în braţe, precum şi o pungă imensă cu coli, markere şi post-it-uri, plecăm spre Săcărâmb. Când ajungem, şoc! O vilă cu geamuri luminoase, grădină terasată, masardă cu paturi, nenumărate băi, apă caldă, copil mic, oameni primitori... ce ne-am fi putut dori mai mult? Ne-am făcut comozi imediat şi ne-am pus pe aşteptat liderii formatori. În programul de aşteptare a intrat şi o plimbare până la biserica trăsnită, care s-a lăsat, evident, cu o sesiune de poze pt Facebook. După ce ne-am întors la reşedinţa noastră temporară şi ne-am delectat cu nişte dulciuri, au ajuns, într-un final, şi trainerii-Miha şi Adi. Am făcut un joc de cunoaştere cu mingea celui mai mic participant la stagiu [fetiţa de 1 an a gazdelor noastre, gazde care participau şi ele la stagiu, fiindcă doresc să dveină lideri], minge din care la un moment dat rămăsese doar celebra ţâţă, pentru că învelişul pufos căzuse de la prea multe mâini în care fusese ţinută. Apoi, ne-am jucat de-a emisiunile TV şi, doi câte doi, ne-am pus întrebări unul altuia: ce ne motivează să rămânem cercetaşi, ce rol avem în centrul local şi ce animal ne reprezintă [eu eram o vulpalbină]. Jocul care a urmat a fost unul care ne-a plăcut tuturor, cu siguranţă, pentru că am reuşit să parcurgem Statutul şi Regulamentul ONCR şi să ne distrăm, în acelaşi timp. Alături de ceilalţi şase voluntari [Crissu, Ozana, Irina, Maia, Nora şi Andrei], am format Consiliul Director al ONCR şi trebuia să găsim soluţie pentru problema celor trei centre locale care schimbaseră culoarea bej a cămăşilor în roz bombon cu dunguliţe galbene. Am aflat care sunt atribuţiile CD, cum se organizează o Adunare Generală, ba chiar am luat parte la una, am votat, am dezbătut şi am rezolvat problema aplicând sancţiunea potrivită şi respectând regulile din Statut. Apoi am mers fain-frumos la culcare, care culcare s-a transformat în poveste prelungită, râsete şi rememorări târzii. De dimineaţă, nu s-a format coadă la baie, pentru că erau suficiente toalete, am luat un mic-dejun copios la soare, după care am ascultat o poveste cu supa de pietre, am strigat de numa' la Maaaaaaaaaaaaaaaaazinga!, ne-am mai jucat ceva jocuri, dar nu îmi mai amintesc exact ce, după care am trecut la treabă. Am învăţat despre Misiunea Cercetăşiei şi Metoda Scout, după care cei de la stagiul pt lideri au plecat să îşi facă treaba şi noi, exploratorii, am învăţat să scriem un proiect. Împărţiţi în grupe de câte doi, fiecare şi-a scris proiectul. Eu cu Luisa am programat o ieşire cu lupişorii. Am învăţat să identificăm nevoile, să stabilim scopul şi să creăm nişte obiective SMART, apoi am aflat că planificarea activităţii trebuie să conţină identificarea resurselor, durata acţiunii exprimată prin diagrama Gantt şi descrierea a ceea ce vrem să facem. După fiecare etapă mare, echipele prezentau fiecare în parte ce realizaseră, ceilalţi putând să sugereze îmbunătăţiri sau să susţină ideea. În pauze, discutam cu Adi despre lupişori şi pot spune că am prins tare drag de ideea de a deveni lider de pitici drăguţi şi hiperactivi, ne lăfăiam la soare şi ne bronzam pe balcon. În pauza de masă, după supă alfabet şi sarmale, ne-am jucat Cichicichichau cichichau puf puf, un joc genial, plin de mişcări de dans şi râsete. La sfârşitul zilei, aflasem şi cum implementăm proiectul, cum îl evaluăm, cele trei faze ale evaluării şi fiecare avea un proiect scris, perfect aplicabil. Mândri şi cu zâmbetele pe buze, am plecat într-un mini-hike, organizat de cei care lucraseră pe ramura de exploratori la stagiul de lideri, şi anume o excursie până la o altă biserică părăsită, de data asta catolică, de unde se vedea foarte bine vila noastră şi unde am putut juca un Ha! de toată frumuseţea cu Ozana şi Andrei, care stăteau pe balconul vilei [da da, ţipete peste sat] şi apoi o tură până la galeriile cu aur din Săcărâmb. Pădure aproape virgină, pantaloni scurţi, mii de urzici, hăţişuri interminabile, un câine denumit Mochetă din cauza laţelor fugind printre picioarele noastre încălţate în skateri, în cel mai fericit caz... un hike de toată frumuseţea, amuzant, puţin periculos, punctat cu voie-bună şi căzături în balegă sau rumeguş.

Întorşi acasă, mirosind a drumeţie şi extrem de înfometaţi, ne-am înghesuit în jurul mesei pline cu bunătăţi, am înfulecat în doi timpi şi trei mişcări şi am dat buzna în duşuri, deşi era apă rece. Mirosind a vanilie şi îndrăgostiţi de sacoşa cu dulciuri a Irinei, ne-am pus să ne uităm la Eurovision, în timp ce stafful gătea clătite. Am jucat o grămadă de jocuri indoor, de la jocuri de logică, la jocuri cu îmbârligături de corpuri omeneşti. Apoi am ieşit afară, la foc, am cântat, am băut ceai mult prea dulce, după care am căzut seceraţi de oboseală în paturi şi am vorbit în somn. Duminică dimineaţa am dormit exagerat de mult, am întârziat la masă şi la jocurile de dimineaţă, cu Fai un Pa şi Fai un Paci şi Tralalalero, jocuri foaaaaaaaarte faine. Împărţiţi din nou în explo şi viitori lideri, ne-am pus pe treabă. Am mai scris un proiect, pentru o ieşire de Deschiderea Anului Cercetăşesc, apoi ne-am strâns cu toţii în living, noi le-am prezentat proiectele şi celor de la stagiul de lideri, iar eu ne-au povestit ce au făcut. Următorul lucru făcut a fost evaluarea stagiului, într-o formă interesantă: cui îi plăcuse un lucru, se apropia de vilă, cui nu, de poartă. După ce am terminat şi cu asta, ne-am pus pe jucat. Am jucat un joc genial, în care eram împărţiţi în două echipe, roz bombon şi dunguliţe galbene, iar pe patru scaune stăteau 2 din echipa Roz şi 2 din echipa Galben. Ceilalţi trăgeam câte un bileţel şi aveam un anumit nume. Scopul jocului era ca în faţă, pe cele 4 scaune, să ajungă numai oameni roz sau numai dunguliţe galbene. Cine avea un loc liber la stânga sa, chema un om lângă el, se eliberau locuri în faţă, se trişa, se şoptea, se făceau semne, se stabileau strategii, se schimbau bileţele... un joc ge-ni-al, după cum am mai spus! În prima tură au câştigat cei Roz Bombon, apoi noi, Dunguliţele Galbene, ne-am mobilizat şi am învins. Al doilea joc mişto a fost mimă inversă. Eram o turmă de angajaţi, un şef şi patru angajaţi întârziaţi. Noi, turma, inventam un motiv absurd pentru care angajatul a întârziat, i-l comunicam şefului, apoi începea jocul. Angajatul venea şi, pe baza a ce mimam noi, turma, în spatele şefului, încerca să-l convingă pe acesta de veridicitatea motivului pentru care întârziase. Iulian se întâlnise cu doi cerbi, unul mov şi altul mai departe, Alexandrei îi crescuseră antene şi o coadă de vulpe, Denis primise o vizită de la Moş Crăciun, care îi adusese ouă într-o sanie trasă de găini, iar Gabi dansase cu tatăl ei, Iulian, în pamperşi, pe manele. Ne-am distrat pe cinste, am fost şi în turma de angajaţi care mimau, şi pe scaunul şefului, am scos cu toţii perle prosteşti şi am râs până când nu am mai avut aer. Într-un final, a trebuit să facem curat, să ne strângem lucrurile, să ne îmbrăţişăm strâns şi cu multă mulţumire şi să ne luăm rămas-bun de la un weekend minunat, plin numai cu lucruri bune, peisaje nemaivăzute şi oameni frumoşi, bineînţeles, nu înainte de o poză de grup pe ritmuri de dans. Abia aşteptăm următoarea ieşire de la Săcărâmb, unde nu vom sta în vilă, pentru că va fi un test final de supravieţuire, dar unde vom putea să ne bucurăm din nou de o atmosferă faină. Şi, bineînţeles, aşteptăm cu mare interes următorul stagiu! Mulţumiri calde trainerilor noştri dragi, Miha şi Adi, şi să ne vedem cu bine!

Nopţi cu iasomie sau insomnie

Luna mai e drăguţă, până acum. Am scăpat de teme, teze [da, le-am dat pe toate cinci şi am reuşit din nou performanţa de a lua 9.4 la engleză], teste şi proiecte [s-a dus şi Holocaustul şi i-a plăcut profei de istorie prezentarea noastră, dar numai noi ştim cât de greu e să lucrezi la un proiect când eşti în acea perioadă a lunii], Festivalul Luminii a ieşit minunat, dar apele tot nu s-au liniştit. Pe plan strict al activităţilor extra-şcolare, ei bine, weekendul acesta am stagiu de formare la cercetaşi [primul meu stagiu, iei!], weekendul următor plec la Bucureşti cu tata [am câştigat un concurs de eseuri pe episcopie şi e ceva premiere naţională, Liturghie, masă etc... sper să avem şi timp liber, să mă întâlnesc cu iubita mea Anca şi dragele mele Mădă şi Andra, în sfârşit!], în ultimul weekend din mai vom avea ieşire cu temerarii şi lupişorii [iar eu, fiind responsabilă cu lupişorii, mă duc cu ei] şi în primul weekend din iunie plec în excursie cu clasa. Între timp, sper să reuşesc să ajung pe la aerodrom şi să zbor măcar puţin, să citesc Ghidul liderului de lupişori şi să termin Don Quijote de la Mancha. Astăzi am fost la Iona, la teatru, şi mi-a plăcut foarte mult. Iar când vine vorba despre muzică, sunt obsedată zilele astea de "Opreşte-mă la tine" a celor de la Pasărea Colibri.

În altă ordine de idei, şi anume sufletească, sunt o mare furtună în deplasare, care, evident, are momentele ei de linişte. Am multe întrebări, reacţii din ce în ce mai diverse şi impulsive, entuziasmări premature şi probabil îndrăgostiri lente. Mă zbat uşor pe linia dintre 'a experimenta' şi 'a păcătui', dintre a fi fiică de preot şi a fi fiică de un simplu inginer, dintre a vrea să guşti lumescul, dar totuşi să trăieşti în ceresc. Adolescenţa îmi place la nebunie, atâta doar că aş vrea să îmi aducă, măcar la răstimpuri, un echilibru afectiv. Sau o poveste devenită realitate. Spune-mi, Tată, cer prea mult?:)

Mi-e dor să scriu. Şi o să fac asta cât de curând... Până atunci: "Cea mai lungă cale din lume este calea de la minte la inimă" [Părintele Arsenie Boca] şi, evident,

P.S.: Iertare tuturor celor pe care îi rănesc cu impulsivitatea mea. Am impresia că explodez la fiecare pas. Uneori de fericire, zâmbet şi energie, alteori de irascibilitate şi impulsivitate dusă la extrem. Dar răbdare, pentru că învăţ să mă controlez. Iar momentele de linişte şi fericire calmă pe care le primesc în rugăciune mă ajută foarte mult..:)

...

Răzvrătire. Luptă. Nu am chef azi, mâine şi niciodată. Abandonare. Suferinţă. Căinţă. Oprire. Deznădejde. Păcat. Nu...

Povestea unui Festival al Luminii

Stare de fericire mai presus de fire, suflet neîncăpător în trup... Motivul? Festivalul Luminii de aseară. Descrierea? Trezit dimineaţa devreme, flyere, şedinţă de lucru la Irina acasă, cu mult ceai bun şi o grămadă de liste, apoi cumpărături din o mie de părţi: librării, Metro, piaţă, alergat acasă, fiert apă, băgat în rucsac: termosuri, boxe, cutie cu ceai, scotch, pix, agendă, acuarele şi pensule, pus pe bicicletă şi plecat spre Ceapa Roşie. Şedinţă cu toată lumea înainte de festival, 50 de oameni înghesuiţi pe câteva canapele şi la câteva mese, împărţit sarcini, materiale pentru ateliere, luat decizia de a ţine Festivalul, făcut gulguţe uriaşe, repartizat ateliere pe locaţii, stabilit ultimele detalii, mutat materiale la statuia lui Traian, sosit Speedy şi Cătă, adus bănci, înălţat cortul pentru punctul de info, ţipat pe oameni, împărţit responsabilităţi clare, realizat expoziţia foto, aşezat standurile pentru ateliere, fugit la florărie după pământ şiiiii START! Maraton de aşezat gulguţe, trântit pământ în ele, "Mai vrem pământ!", vorbit cu cafenelele să ne lase să aşezăm gulguţele în faţa lor, agitaţie, temerarii fac floarea de crin, cerculeţele şi scriu "I love scouts" din gulguţe, primim pietriş, siguranţăm bine de tot gulguţele, strângem tot ce a rămas şi ne ducem cu toţii în faţa statuii lui Traian. Numărătoare inversă, Marta, şefa de centru local, aprinde prima gulguţă, coordonatorii şi responsabilii de echipe primesc gulguţe uriaşe pe care e scris programul şi le răspândesc prin întregul centru istoric devean. Responsabilii de ateliere merg la locurile lor, toată lumea aprinde gulguţe, bulevardul devine brusc luminat de mii de steluţe învelite în hârtii. Lumea începe să se înghesuie la ateliere, copiii aleargă la face-painting, împletit de brăţări, pictat gulguţe sau jonglerii, fetele se înghesuie la împletit de codiţe, se formează cozi imense la Tea Room şi la caricaturi, iar la punctul de informare, zboară foi cu dorinţe. Expoziţia foto e admirată din toate unghiurile, Piaţa Unirii răsună de strigătele şi râsetele celor de la atelierul de jocuri, iar oamenii zâmbitori ne privesc din toate părţile. Presa e încântată, umplem termosurile cu apă fiartă pe bandă rulantă, cumpărăm pahare şi serveţele şi, din când în când, ne oprim în mijlocul străzii, îi luăm pe cei de la Free Hugs în braţe sau ne îmbrăţişăm prietenii veniţi să se bucure de lucrurile mărunte, inspirăm adânc aerul magic al serii, ne reîncărcăm cu energie şi alergăm din nou în stânga şi dreapta. Pe nesimţite, se face ora zece şi jumătate, sunt trimisă să anunţ atelierele că ar cam fi cazul să finalizeze treaba, aşa că cei de la face-painting mai desenează câteva flori de crin cercetaşilor care s-au înghesuit la final, fetele de la pictat gulguţe mai personalizează câteva cutiuţe de hârtie şi de împart copiilor, draga de Ayumi de la caricaturi mai impresionează câţiva tineri curioşi, Erika şi temerarii mai joacă un ultim joc, fetele de la jonglerii mai fac câteva scheme interesante şi se retrag în spatele chitărilor, ultimele brăţări şi codiţe sunt împletite de zor, în vreme ce Tea Room-ul şi punctul de info rămân pe poziţii. După ce trupa de cântat se aranjează în faţa statuii lui Traian, oamenii fac un semicerc în jurul nostru, părăsesc ceaiul şi dorinţele şi vin să cânte. Răsună Andrii Popa, Visul, Râpa, 18 ani... Stelele zâmbesc de pe cer suratelor-gulguţe, temerarii dansează încântaţi, sunt schimbate priviri pline de încredere, lumină şi bucurie, se cântă, se strigă, se iubeşte... Când ultimul acord de chitară se stinge, cercetaşii nu se dau bătuţi şi urlă din toţi rărunchii imnul lor. După un schimb de o tărie vocală impresionantă de "CERCETAAAAAŞI! GATA ORICÂND!", se trece la strâns gulguţe, plicuri de ceai, bănci, standuri, materiale etc. Într-un sfert de oră, centrul vechi este din nou curat, Festivalul Luminii 2011 aşezat proaspăt pe raftul cu amintiri frumoase ale fiecăruia, iar cercetaşii fac poze, se strâng în braţe, promit revederi apropiate... Hunedorenii pleacă, devenii se mută în sediu, unde mai beau un ceai, mai spun o poveste, mai revarsă din fericire...

Festivalul Luminii 2011 a fost mai mult decât o seară frumoasă, mai mult decât un eveniment sincron, mai mult decât o ocazie de a îi învăţa pe oameni să se bucure de lucrurile mărunte. Festivalul Luminii 2011 a fost un zâmbet mare, desenat în sufletele tuturor celor aflaţi pe centrul vechi ieri seară, a fost un ceainic imens plin cu ceai de fericire, împărţit în pahare săţioase fiecărui participant, a fost un moment de bucurie arcuit peste timp, de la gulguţe spre stele. Festivalul Luminii a fost prietenie luminoasă, încredere, responsabilitate, joacă... un lucru mărunt transformat într-o mare minune cercetăşească.

P.S.: Mulţumesc fiecărui cercetaş, devean sau hunedorean, pentru tot ce a făcut. Datorită muncii depuse de fiecare, Festivalul a ieşit aşa frumos...:)

P.P.S.: Revin cu poze când le primesc şi eu. Până atunci... http://www.adevarul.ro/locale/hunedoara/FOTOGALERIE_Centrul_vechi_al_orasului_Deva-luminat_feeric_de_gulgutele_cercetasilor_0_476952353.html

Festivalul Luminii 2011

Anul trecut, în 13 martie, Parcul Corvin din Hunedoara era luminat de 2200 de gulguţe şi priviri pline de bucurie cercetăşească. Centrele locale Deva şi Hunedoara se uniseră pentru prima oară ca să îi inveţe pe oameni să iubească din nou lucrurile mărunte. Am împărţit semne de carte, ceai, turtă dulce, cântece şi multă voie–bună şi am reuşit să aducem un zâmbet în sufletul fiecărui participant.
Anul acesta, în 7 mai , cercetaşii deveni şi hunedoreni se întâlnesc din nou, de data asta la Deva, în Piaţa Unirii şi pe Bulevardul 1 Decembrie , unde, ajutaţi de Primăria Deva şi de Zile şi nopţi, vor organiza încă un Festival al Luminii. Motivaţi, plini de energie şi dornici să dăruim tuturor din bucuria noastră, vom aranja cele peste 5000 de gulguţe şi, la ora 21.00 , vom da startul unei seri pline de provocări sufleteşti şi zâmbete calde. Veţi avea ocazia să învăţaţi să dansaţi, să jonglaţi, să faceţi brăţări sau gulguţe. Veţi putea să aflaţi tot ceea ce vreţi să ştiţi despre cercetăşie la punctul de informare, unde vă aşteaptă, de asemenea, un panou unde veţi putea lăsa un gând frumos pentru noi şi un cercetaş de polistiren, gata să vă împrumute uniforma lui pentru o fotografie. Veţi avea posibilitatea să vă pictaţi pe faţă, să vă împletiţi codiţe, să vă jucaţi cu patos jocuri antrenante sau chiar să primiţi o caricatură. Vă aşteaptă expoziţia foto cu lucrările frumoase ale tinerelor talente cercetăşeşti şi, la sfârşitul serii, pentru ca şi partea melomană a sufletelor voastre să se bucure, un mini–concert de muzică folk suţinut de cercetaşii muzicieni. Ceaiul, îmbrăţişările şi voia–bună sunt garantate şi... gratuite. Aşa că vă aşteptăm cu mult drag şi multe gulguţe în Piaţa Unirii, în data de 7 mai, la ora 21.00, pentru două ore în care să uitaţi de grijile cotidiene şi să vă bucuraţi de frumuseţea lucrurilor mărunte!

P.S.: Festivalul Luminii este un eveniment-sincron, organizat de Organizaţia Naţională "Cercetaşii României" în mai multe locaţii din ţară. Pentru mai multe detalii, accesaţi http://www.festivalul-luminii.ro/.

P.P.S.: Sperăm că nu se va amâna Festivalul din cauza vremii, aşa că mă rog să revină primăvara şi seara de 7 mai să fie frumoasă, caldă şi luminoasă.:)

P.P.P.S.: Dacă sunteţi deveni şi vreţi să fiţi voluntari la festival, ajutându-ne pentru o seară la organizarea evenimentului, contactaţi-mă pe mine la petrathescout@gmail.com sau pe Maia la maia.iulia2006@yahoo.com

Vreau să mă simt ca la 5 ani jumate'!

Ieri am dat test la TIC din Access, mama lor de interogări. Azi, teză la fizică, am stricat o întreagă problemă din cauza unei înmulţiri confundate cu o împărţire. Am avut o zi oribilă, totuşi, s-au găsit persoane drăguţe, precum colegi vechi, prieteni noi sau oameni frumoşi deja permanent prezenţi în viaţa mea care să mă asculte, să mă sfătuiască, să îmi facă surprize aducătoare de zâmbete şi să aibă grijă de mine. Mâine am test la psihologie şi proiect la istorie, joi test la fizică şi vineri teză la engleză. Adăugaţi Festivalul Luminii care va avea loc sâmbătă şi tot stresul adiacent, precum şi impresia că nu te susţin cei care ar trebui să o facă pentru că nu li se pare important. Mai puneţi şi încăpăţânarea de a iubi sau de a mă îndrăgosti, o lipsă crasă de somn şi prea mult stres din cauza mutării din vară care va avea loc curând şi o să obţineţi o Petra mult mai impulsivă, mult mai agitată şi mult mai obosită...

Nu pot să zic 'Nu!'. Nu pot să strig 'Nu îmi pasă!'. Nu pot să mă opun. Şi totuşi, îmi vreau timpul înapoi! Poate după 7 mai se va întoarce lângă mine, cu seri liniştite, lipsit de termene-limită şi liste cu lucruri de făcut, cu soare zâmbitor, îmbrăţişări de mai şi plimbări lungi... Poate...

"Acum e întuneric, aşa că strânge-mă bine, nu avem timp, e ciudat şi pentru tine."