totul sclipeşte şi n-am timp de toate

Mai am cam jumătate de oră până când, oficial, împlinesc 17 ani (de fapt, după spusele mamei, abia la şase dimineaţa m-am născut). Am încă, lângă mine, cărţile de biologie şi chimie, însă nu îmi doresc chiar deloc să-mi petrec ultimele clipe la 16 ani învăţând. Aşa că o să încropesc o altă evaluare, în care cântăresc cât de mult am crescut, adun zborurile cu căderile, scad din fiecare bucurie stropul adiacent de tristeţe, înmulţesc iubirea cu dezamăgirile şi împart săruturile la călătorii. Am învăţat nenumărate lucruri noi: să schiez, să merg pe tocuri, să scriu şi să coordonez un proiect, să accept că sunt o învingătoare şi de pe locul doi, să rezist în condiţii ce necesită instinctul de supravieţuire specific fiecăruia, să dau tot ce am mai bun pentru a-mi demonstra mie însumi că pot, să-mi depăşesc limitele ca să ajung până la capătul unui drum, să nu-mi pese şi, totuşi, să fiu implicată trup şi suflet, să îmi pun priorităţile în ordine şi să nu mă mai consum pentru lucrurile neimportante, să nu mai alerg într-o mie de părţi ca să nu ajung nicăieri, ci să-mi aleg cu grijă calea pe care să merg, de-a lungul ei având tot timpul să fiu nebună şi spontană, am învăţat, nici mai mult, nici mai puţin, să comunic, să fiu eu însumi, să iubesc. Mi-am descoperit ţara, m-am plimbat prin oraşe în care nu mai fusesem vreodată, am ajuns la capătul pământului românesc, la Sulina, am cunoscut ce-nseamnă viaţa timp de doisprezece zile într-un mini-orăşel de cercetaşi, la RoJam şi-am folosit trenul, barca, bicicleta sau planorul pentru a mă deplasa unde-mi cânta inima. Am cunoscut o mulţime de oameni frumoşi, oameni de la care am ce învăţa, oameni ce mă ajută să cresc, oameni dragi. Mi-am făcut "superprieteni" la Craiova, Iaşi, Alba, Brăila sau Timişoara şi-am descoperit că un suflet cu care rezonezi îţi este aproape, deşi nu-ţi poate fi alături decât la telefon. Mi-am dat seama cine îmi sunt prieteni adevăraţi şi cine nu ar trebui să fie în viaţa mea, am creat şi-am rupt legături, pentru a mă defini pe mine însumi în raport cu lumea. Am avut iubiţi(i) ce îmi erau, de fapt, doar prieteni şi prieten pe care-l iubeam. Am sărutat, în lumina lunii, pe malul mării, în mijlocul a o mie de oameni, în cort, în centrul unui oraş total nou pentru mine, în gara în care am pierdut trenul, chiar în uşa trenului, pe străzile întunecate ale Devei sau în mijlocul Sibiului. Am îmbrăţişat până mi-au slăbit braţele, punându-mi toată dragostea, toată prima mea dragoste în acele îmbrăţişări, din parc, de pe banca din faţa fostului meu bloc, din noul meu pat, de pe dealul Cetăţii, de la poalele ei, de la geamul meu şi numai al meu, şi, mai apoi, de la caloriferul ce mi l-am însuşit. Am încercat să fumez, am fost ameţită, poate chiar beată, am dansat în picioarele goale, am alergat prin ploaie ca să mă împac cu oameni dragi, am pedalat către fericire, am fugit de-acasă noaptea, am făcut şi-am primit surprize de la cei mai buni prieteni ai mei, mi-am dat seama ce îmi doresc să fac cu adevărat în viaţa aceasta, am ales medicina ca drum şi vocaţie a mea şi Bucureştiul ca oraş ce-mi va ocroti sau, dimpotrivă, distruge tinereţea, am luptat până-n pânzele albe pentru crezurile mele, am sperat peste puteri şi-am avut curajul de a iubi, de a sări cu capul înainte, fără a şti în ce catastrofă îmi arunc sufletul. Am fost şi răutăcioasă, şi mândră, şi bârfitoare, am criticat, am judecat şi am lenevit, am pierdut vremea, timpul, zilele şi săptămânile, ca să nu-mi dorm, apoi, nopţile, muncind. Am cunoscut cele mai înalte culmi ale fericirii, cântând sau aplaudând sau, pur şi simplu, tăcând pentru a mă bucura de senzaţia euforică dată de impresia că am cucerit lumea, şi-am căzut şi-n cele mai crunte prăpăstii de deznădedji sau tristeţi. Am fost fiică, soră mai mare, prietenă (foarte) bună, cercetaşă cutezătoare şi hiperactivă, planoristă, scriitoare, iubită, copil, matură, nebună, dezamăgită sau îndrăgostită. Am crescut, am crescut, am citit şi-am crescut, am gândit şi-am crescut, am experimentat şi am crescut. Şi mă trezesc acum, cu cinci minute înainte de a împlini 17 ani, mai mare, mai curajoasă, mai ambiţioasă, mai iubită şi mai iubind, mai înaltă, mai frumoasă, mai rezervată în a-mi dărui sufletul, mai atentă în a avea încredere, mai sigură pe mine însumi şi, totuşi, mai confuză. Mă văd mai Petra, mai gata oricând, mai tristă, dar şi mai zâmbitoare, mai conştientă, dar şi mai nebună. Mă văd mai pregătită de viaţă ca oricând...

Primul lucru pe care îmi doresc să-l fac la 17 ani? Să zâmbesc din toată inima, să-I mulţumesc Domnului că mi-a dăruit tot ceea ce am, că nu mă uită, că mă iubeşte, că are încredere în mine şi-n potenţialul virtuţilor mele, să-mi strâng părinţii în braţe, şi-apoi să aştern aici, în jurnalul adolescenţei mele, o listă cu primele gânduri şi primele dorinţe ce răsar, curajoase, din sufletul proaspăt crescut şi demult dospit...

dar n-o să-ţi spun, caută-mă tu!

mă aşteaptă testele la termodinamică pe birou, scrisoarea pentru Alexandra, ce mai are destule gânduri de cuprins într-însa, precum şi culegerea de teste de biologie. mă doare capul, mi-e greaţă şi se-nvârte lumea cu mine. am rezistat, rezist în continuare, îmi spun că sunt puternică şi că pot. că pot să merg mai departe, că pot să fiu liberă, că pot să-mi concentrez toată atenţia şi să-mi investesc toată energia în a învăţa pentru medicină şi a deveni un lider bun de lupişori. mă risipesc, luptându-mă să-i fac pe toţi din jurul meu fericiţi, rup din mine ca să aduc un zâmbet pe feţele celorlalţi, îmi sacrific timp, enorm de mult timp, dau sfaturi în stânga şi-n dreapta, îmi umplu ziua cu proiecte, planuri şi scheme de maturizare, de învăţare, de trăit. teoretic, mă rog în fiecare dimineaţă şi seară, încerc să împlinesc Voia Lui Dumnezeu, încerc să fiu bună în tot ceea ce fac, să fiu acea Petra care aduce voie bună şi fericire în sufletul oricui şi a cărei prezenţă luminează camera... încerc.

dar nu-mi iasă. şi când nu-mi iasă, se nimereşte vreun majorat, cu exact atâta tequila câtă e necesară unei viitoare studente la medicină să uite. nu-mi iasă şi dansez până la epuizare, nu-mi iasă, şi ascult numai muzică tristă, nu-mi iasă, şi aplaud spectacolul penibil ce se joacă undeva în spatele sufletului meu. nu-mi iasă, şi mă cuprind momente ca acesta, în care ascult Taxi, repetitiv, până la epuizare, în care îmi vine să iau telefonu-n mână, să te pun din nou la apeluri rapide, să te sun şi să plâng doar, iar tu să mă asculţi, aşa cum făceam mai demult. nu-mi iasă, şi mă uit ca o cretină la singurele noastre fotografii, făcute de prieteni dragi la geamul nostru, sau citesc fragmente din vechi conversaţii ce tindeau la infinit. nu-mi iasă, şi atunci îmi vine să plâng, să-mi strâng capul în mâini până plesneşte, să uit de viitor, de toate celelalte braţe ce m-au ţinut, de toate săruturile pe care le-am dat sau le-am primit, de fiecare pseudo-relaţie jalnică pe care am avut-o vreodată. nu-mi iasă nimic, şi mă gândesc că, după un an, după cel mai frumos an din viaţa mea, după un an în care am suferit ca un câine şi am fost fericită mai presus de fire, după un an în care, orice-am făcut, m-am întors la tine, am îndrăznit să pun punct. ştiu că, dacă ar citi aceste rânduri, tata, părintele duhovnic, prietenii mei buni, mi-ar zice că o să mă bată, oricât de departe de mine ar fi, fiindcă tot ce fac aici se numeşte auto-distrugere. ştiu că raţiunea, că raţiunea mă urăşte momentan, poate chiar Dumnezeu mă consideră infamă. acum, exact acum, nu-mi pasă de tot ce cred ceilalţi. fac 17 ani miercuri, şi tot ce-a fost bun, frumos, înălţător, tot ce m-a izbit cu fruntea de stele, totul e legat de tine. fac 17 ani miercuri şi, dincolo de dorinţa de a ajunge la naţională la biologie, dincolo de nădejdea că tata va susţine un concert-conferinţă şi anul acesta, dincolo de pretenţiile materiale, inima mea strigă că te vrea pe tine. aici, acum, aproape, în faţa casei mele, în camera mea, la vreo bancă de-a noastră, oriunde. ştii, am întinat încă o amintire de-a noastră, ştiu însă că m-ai ierta că l-am dus pe cel ce trebuia să mă facă să uit de tine la un loc drag de-al nostru. mă urăsc, momentan, mă urăsc, pentru că sunt slabă, pentru că sunt dependentă, pentru că te iubesc. mă urăsc pentru ce-am ajuns, pentru că nu mai am ambiţie, statornicie, stăruinţă. mă urăsc pentru c-am decăzut, în ochii tăi. nu-mi pasă, am uitat, uit de toate complicaţiile dintre noi, de duplicităţi, minciuni, de toate durerile pe care mi le-ai provocat şi lacrimile pe care le-am vărsat din cauza ta. mă urăsc că, exact acum, te vreau lângă mine...

nu mai am nicio siguranţă, nicio aşteptare, am doar o nădejde puternică în Dumnezeu. evident, peste 5 minute voi fi la birou, lucrând din greu, fiindcă vreau să devin o studentă eminentă, evident, mâine dimineaţă mă voi trezi şi voi falsifica un zâmbet toată ziua, pierzându-mi pauzele prin clasă, evident, nu te voi suna şi nici nu voi îndrăzni să vorbesc cu tine. evident, mă voi preface că, de fapt, nu-mi pasă, că sunt împăcată, fericită, liniştită. mă voi preface, la spovedanie, că mi-am aşezat viaţa pe făgaşul ei normal şi voi tânji, în taină, după braţele tale. evident, nu vei şti nimic din toate astea... evident, încă te mai iubesc şi, la fel de evident, mâine nu voi mai recunoaşte asta. dar acum e momentul în care nu mai am amnezie, în care mi-au dispărut problemele de memorie, în care sunt sinceră, în sfârşit, cu mine însumi. mai am câteva minute din această clipă suspendată-n timp. şi recunosc că mi-e dor de tine...

"Da, pentru mine asta a însemnat dragostea. Să trăieşti o scurtă iluzie şi apoi să suferi, pentru totdeauna, de nostalgia după ceva ce nici măcar nu a ajuns să fie." (Portretul unui bărbat imatur - Luis Landero)

hei, şi de-ai putea pricepe, c-am urcat atâtea trepte să mă pot vedea numai a ta

Nu am mai scris de o săptămână pentru că, ei bine, chiar nu am avut timp. M-am zbătut şase zile între două lucruri extrem de importante pentru mine: surprizele pentru majoratul Ozanei şi olimpiada la biologie. Între două telefoane date pentru a mobiliza oamenii, reuşeam să mai învăţ nişte căi nervoase sau un segment receptor al vreunui analizator. Am umblat toată ziua de marţi după o rochiţă pentru Ozana, aruncând câte un ochi şi în interes propriu, însă eu una nu am găsit nimic-Ozana da. Nici nu mi-am dat seama când s-a făcut miercuri şi eu mai aveam de învăţat ochiul, însă, în loc să învăţ şi apoi să fac teste, am downloadat toată după-amiaza muzică pentru majoratul Ozanei, ca să o scutesc de acest efort, că avea săraca destule pe cap. Tot miercuri mi-am cumpărat rochiţă, mergând cu tata la Effect şi probând aproape 10 rochii. Joi aveam planuri mari de învăţat la biologie până la 10 noaptea, însă am căutat pantofi, fiindcă îmi trebuia neapărat o pereche de pantofi roşii, iar mama s-a decis să îmi dea cardul ei şi să îmi cumpăr cadoul de ziua mea, aşa că mi-am achiziţonat cei mai frumoşi pantofi cu toc de pe faţa pământului, de la Benvenuti. Întoarsă acasă, am recapitulat totul la biologie, însă nu am apucat să învăţ bine de tot ochiul. La ora 10, am trimis ultimele mesaje referitoare la surpriza Ozanei, am înfipt lumânările în tort şi m-am pus pe peirdut vremea încă o jumătate de oră. La 11 şi jumătate eram la sensul giratoriu din Dorobanţi, cu un tort cu o eşarfă (ce s-a dovedit mai apoi delicioasă) de marţipan şi cu multe emoţii. Am venit cu Andreea şi Maia, apoi, rând pe rând, şi-au făcut apariţia Erika, Luisa, Gabi, Tedi, Nora, Andrei, Claudiu, Siko, Paul şi Caius. Ne-am făcut poze cu tortul, am deschis şi-nchis de mii de ori cutia ca să-l mai admirăm, apoi am aprins lumânările, am sunat la interfon dându-ne drept reprezentanţi ai firmelor de asigurări (sau, pur şi simplu, "deschide, pliante de RCA) şi am urcat scările cântând La mulţi ani. Ozana era în pijama, proaspăt vopsită, şi avea lacrimi de fericire în ochi. După ce-am terminat de cântat, am lăsat-o să-şi pună cât de multe dorinţe a vrut, fiindcă aveam lumânări magice, ce nu se stingeau (şi ea avea un detector de fum care era cât pe ce să se pornească). Noaptea a continuat cu cântece la chitară, cu hohote de râs, cu poveşti de beţii şi alte întâmplări amuzante... Ne-am cam întins la vorbă, iar tatăl Ozanei s-a cam înfuriat, însă, până la urmă, totul s-a terminat cu bine. Vineri am chiulit de la romînă, o parte dintre noi mergând la cafea, eu dormind. Aveam planuri să ne petrecem întreaga zi la Aqualand, însă nu ni le-am mai pus în aplicare (nu-i nimic, mai există vineri), aşa că ne-am plictisit la şcoală, până la ora de matematică, atunci când drăguţa de Bianca din clasa a 10-a ne-a dat cea mai bună veste a zilei: că olimpiada de biologie se amână din cauza condiţiilor meteorologice din restul ţării (trebuia să se ţină concomitent, deşi era doar faza locală). Eu una, mai ales că mâncasem destulă ciocolată, atât de la Ozana, cât şi de la Vlad (care uitase că ziua lui e în 26 ianuarie şi ne-a adus bomboane abia vineri), am izbucnit efectiv în urale şi în aplauze, am strigat că o să mă distrez la maxim la Ozana la majorat (deşi jumătate de clasă nu era invitată) şi astea toate de faţă, mai exact, în faţa dirigului, care mi-a tolerat fericirea exprimată atât de extraordinar. Nu am făcut religie, aşa că am povestit toată ora cu Erika, Paul şi Sofroni, din cauză că Erika avea probleme sentimentale, eu le resimţeam pe ale mele, deşi nu doream asta, iar băieţii erau imparţiali şi raţionali. Ne-a lăsat să plecăm mai devreme de la biologie, aşa că am profitat de timpul liber şi m-am uitat la Anatomia lui Grey. Mai spre seară, au venit la mine Nora, Iulia şi Ana, ne-am machiat, aranjat, făcut poze şi, dichisite, ne-am făcut apariţia la Perla. Eram gata să mă distrez la maxim, având în vedere că nu mai urma să mă trezesc devreme dimineaţă şi să fiu perfect aptă pentru olimpiadă. Am dansat, am făcut pe dj-ul, am dansat din nou, am băut tequila, ca să uităm de băieţi şi complicaţii amoroase, unii au fost morţi de beţi, altele arogante şi ipocrite, unele nebune ca de obciei (mă-nscriu în categoria asta), altele nesimţite, dar cu toţii am fost fericiţi. După tort, tipica aruncare de 18 ori şi multele poze cu invitaţii, Ozana a avut de trecut 9 probe înainte de a deveni lider, de la a se preface că-l resuscitează pe Vlad, la a dansa cu Tedi pe Low a lui Flo Rida cu coregrafia de la Spirit Scout 9, de la a se juca Peter şi Wendy cu toţi invitaţii, la a face o floare de crin din cravatele tuturor băieţilor. Le-a trecut pe toate cu bine şi, fericită nevoie mare şi în aplauzele tuturor, i-am înmânat, simbolic, eşarfa vişinie. Petrecerea a continuat, nebună şi sălbatică, până când a venit Călin Bârcean, solistul trupei Pragu' de Sus, cel pe care-l iubim din toată inima, care a încheiat noaptea cu adevărat grandios. Am rămas fără voce şi fără simţul pălmilor, dar a meritat pe deplin.:)

Acum, cu un vraf compus din biologie, fizică, chimie şi franceză în stânga mea, cu un dram de fericire aşezat bine-n suflet, cu o pseudo-împăcare la activ, mă simt bine. Mai am doar câteva zile şi împlinesc 17 ani, am nevoie de-o spovedanie pentru ca lucrurile să fie aranjate pe deplin şi puse-n ordine în limita normalităţii posibile în adolescenţă, sper ca săptămâna asta să mă duc des la patinoar şi Aqualand, să cânt la seara folk şi la karaoke, să trag o fugă până la Hunedoara şi să îmi trăiesc la maximum sfârşitul şi-nceputul celei mai năroade vârste. Noapte bună... şi o săptămână în care să vă bucuraţi de absolut fiecare moment!

tumult de weekend

azi sunt revoltată. azi nu am stare. azi nu m-am putut concentra să învăţ la bio. după ce ieri am parcurs întregul sistem nervos, azi nu mi-am putut aduna forţa ca să învăţ şi analizatorii. azi am participat la faza pe şcoală a olimpiadei la limba română, ce a devenit pentru mine un mod de relaxare, nu un concurs. azi am fost răutăcioasă, azi am răsucit cuţite-n răni, azi i-am judecat pe toţi cei care, vreodată, mi-au încălcat dreptul la fericire. azi am disecat greşeli şi-am făcut planuri, ţineţi-vă bine, nu de înălţări ale fiinţei sau de arcuri întinse peste timp, din efemeritate în veşnicie (că tot am avut de scris despre zădărnicie la olimpiadă), ci de noi căderi, fie ele amuzante sau pur şi simplu interesante. azi am dat vina pe cei care mi-au distrus viaţa, azi mi-am permis să comentez evenimente ce mi se păreau demne de consemnat în cărţile ce povestesc minuni şi să le tratez cu un hohot de râs malefic. azi sunt revoltată. probabil că masa de la geam din La Colţ a devenit un soi de masă la care persoanele cu dizabilităţi emoţionale îşi varsă nervii şi nu se sfiesc în a-şi recunoaşte lipsurile, fiindcă a cunoscut prea multe destăinuiri tragice, iar clubului format din mine, Ozana şi Nora i s-a alăturat, astăzi, şi Erika. parcă mi s-a mai dus din revoltă, iar, ca să se ducă de tot şi să pot dormi liniştită, o să mă uit la un episod din Anatomia lui Grey. deşi mâine am de învăţat la fizică, de scris un ditamai eseul la engleză şi de făcut teste la bio, astă-seară mă uit la Anatomia lui Grey. aşa că noapte bună, că a mea va fi una albă... cel puţin în prima parte a ei.

antrenament pentru olimpiada la română sau cădere la-nceput de an

A nins peste oraşul meu murdar, îmbâcsit de minciuni, de vechi, de tristeţi molipsitoare. A nins şi, pentru o clipă, am crezut că a dispărut urâţenia, durerea, teama. Era alb în jurul meu şi cădeau fulgi, cădeau neîncetat, ca şi când ar fi vrut să îngroape în zăpadă fobiile, bipolarităţile, iubirile neîmplinite, căderile, ca şi când ar fi vrut să astupe canalele lacrimale, ca şi când ar fi vrut să blocheze orice drum pe care puteau circula cuvinte grele, violenţe fără rost, scandaluri lipsite de sens. Vorbind la telefon, zâmbind tâmp, dansând pe străzile albite de o nouă speranţă, credeam că mi se va respecta dreptul la fericire. Habar nu am avut că lumea mi se poate prăbuşi în secunda imediat următoare, că fulgii de nea prăbuşesc de fapt cerul peste mine, fragment cu fragment. Nu ştiam, naivă din nou şi prea încrezătoare, că moleculele lor nu aveau formele spectaculoase pe care le aşteptam, ci erau schimonosite şi, pe deasupra,atârnau greu... Purtam fulgii pe palton, în păr, pe ramele ochelarilor şi simţeam că mă afund în zăpadă, că mă înghite cu totul strada. Chinuită de un sentiment de o stupiditate incomensurabilă, eram convinsă că mă cufund într-o fericire ce urma să nu aibă sfârşit. Când colo, duceam cu mine greutăţile tuturor greşelilor mele, eşecurile, speranţele năruite, demoralizările, căderile din care mi-a fost nespus de greu să mă ridic... probabil purtam pe umeri un butoi imens de melancolie, ce aştepta să mă împiedic ca să se verse din nou.

S-a oprit ninsoarea. S-a transformat în ploaie. Încă plouă, ce s-o mai lungesc, iar eu am căzut din nou. Furtuna m-a găsit în zăpada topită, cu volumele în care-mi povesteam dragostea, prietenia, frumosul din viaţă ude, murdare, rupte, împrăştiate-n jurul meu. După ce-au coborât, încet-încet, cerul peste mine, fulgii s-au preschimbat în stropi reci, meniţi să mă trezească la realitate. Şi ce-nseamnă realitatea pentru mine? Credinţa că eram iubită cu adevărat sfărâmată, cel despre care credeam că mă cunoaşte cel mai bine devenit o mare dezamăgire, cel care speram că mă va ajuta să mă vindec, dispărut subit din peisaj, iar eu rămasă pierdută-n spaţiul ce mi-l imaginam familiar. Unde să alerg, în braţele cui să mă adăpostesc, în cine să mai am încredere?

Plouă şi ploaia găseşte un suflet tare, se loveşte de el şi se prelinge încet pe o suprafaţă plină de asperităţi. Sufletu tare e-al meu, sufletul cu asperităţi sunt eu. Mi-am strâns ultimele fărâme de nădejde în palmă, amintirile a ceea ce a fost prima mea (mare) dragoste, prieteniile destrămate, legăturile rupte şi cojile unor cicatrici ce încă dor, le-am adunat şi le-am ascuns. Le-am ascuns bine de tot, încât să uit şi eu unde le-am pus. Le-am ascuns sub capitole întregi de anatomie şi fiziologie a sistemului nervos, sub formule ale termodinamicii, sub timpuri verbale ale limbii franceze. Le-am ascuns sub dorinţa de-a deveni un lider de lupişori excepţional, le-am ascuns sub nebunia caracteristică adolescenţei mele, le-am ascuns sub toate prieteniile care s-au dovedit tari şi sub imaginile tuturor oamenilor ce mi-au stat aproape cu adevărat. Le-am ascuns sub o cantitate enormă de nepăsare, sub o puzderie de rugăciuni şi o hotărâre ce cântăreşte o tonă: aceea de a merge mai departe. Cu fruntea sus, cu sufletul tare, cu grijă. Ca ninsoarea să nu mă mai poată doborî, ca nimeni să nu-mi mai ştirbească vreodată ambiţia, ca niciun gând stupid ce ţine de domeniul predestinărilor, lucrurilor care se întâmplă cu un motiv sau al minunilor lipsite de rost şi sens să mă mai abată de la convingerea că e alegerea mea proprie cum îmi trăiesc viaţa, pe cine iubesc şi cum îmi construiesc "soarta". Ca nimeni şi nimic să nu mă mai întoarcă din drumul pe care am pornit-o... maturizarea.

I never let myself down until the second I did right now

Nu-mi vine să cred, dar e ultima seară de vacanţă. Evaluând lista cu tot ce aveam de făcut, am realizat că, deşi am rămas cu o mulţime de lucruri neterminate, mai ales pentru lupişori, deşi nu am terminat de citit Cel mai iubit dintre pământeni, iar de Harry Potter nici nu poate fi vorba, deşi nu am vizionat întreg sezonul 4 din Anatomia lui Grey, deşi nu am învăţat la fizică şi chimie şi nu am lucrat suficient la franceză, sunt foarte împăcată cu mine însumi. M-am uitat la patru filme minunate, One Day, Tangled, Le fabuleux destin d'Amelie Poulain (fără subtitrare!) şi Up, asta în ultimele zile, am răspuns în sfârşit scrisorilor primite de la Oana şi Teodor şi am avut vreme să-mi evaluez viaţa. Momentan, simt că m-am pierdut pe mine însămi. M-am îndepărtat de Dumnezeu, nu mai ştiu cum să mă rog, cum să-L găsesc, cum să-L simt din nou parte integrantă a vieţii mele. Sunt din ce în ce mai irascibilă, iar asta nu-mi face decât rău, fiindcă ajung să mă cert cu ai mei din cele mai stupide motive, am devenit leneşă şi nu-mi găsesc motivaţia să mă adun şi să mă pun pe treabă. Mi se spune că m-am schimbat, că am devenit mai răutăcioasă, că nu sunt eu însumi: şi eu simt acelaşi lucru. Petra e curajoasă, entuziastă, credincioasă, gata oricând să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-i face pe cei din jur pregătiţi, Petra e inteligentă, are mereu câte un răspuns, e harnică şi se zbate mereu pentru ceea ce doreşte să obţină, Petra e o luptătoare. Doar că, momentan, simt că nu mai sunt nimic din toate acestea... Începe şcoala, mi-am făcut un program de studiu de care promit că o să mă ţin, îmi promit mie însumi că mă voi ambiţiona să ajung la naţională la biologie, îmi promit mie însumi şi Lui Dumnezeu că voi da totul ca să fiu din nou Petra care gândeşte matur şi la care nimeni nu se sfieşte să apeleze atunci când are o problemă. Trebuie să primesc două palme de la V. şi să mă redresez. Până mâine, însă, mai am voie să lenevesc... Aşa că vă doresc un semestru uşor, multă ambiţie şi tone de bună-dispoziţie!

P.S.: Am menţionat că afară e zăpadă şi că a nins exact acum, în ultimul weekend din vacanţă? Fantastic!

Straja: cum să (nu) ne rupem picioarele

Încă nu mi-am dus schiurile la ceruit, din cauză că mi-e frică de ce ar putea să-mi spună cei de la Kadett despre starea în care le-am adus (mie, una, nu mi se pare nimic grav) şi, totodată, din cauză că-mi place să cred că iarna asta le voi mai folosi. Începe să-mi placă tot mai mult să schiez. Şi-ncepe să-mi placă tot mai mult să merg la ski cu cercetaşii.

Ieşirea de anul acesta a fost... diferită de cea de anul trecut. Ne-am strâns cercetaşi din Deva, Craiova şi Timişoara şi, după ce Ozana s-a ocupat ca la carte de organizare (a fost campul ei de trecere la lideri), încărcaţi de mâncare şi băutură şi, poate, de schiuri, ne-am îndreptat către unul dintre puţinele locuri înzăpezite din România: Straja. Eu, una, am plecat din Deva cu Irina şi al ei Răzvan cu maşina şi am făcut prima oprire la Simeria în benzinărie, unde-am stat... un secol, sau mai exact, cât i-a luat tatălui lui Răzvan să îi aducă buff-ul şi o pungă cu un soi de Gigiwurst făcut în casă, ce s-a dovedit a fi de-li-cios. Într-un final, cu muzica la maxim şi o ninsoare încurajatoare în jurul nostru, am plecat către frumoasa Vale a Jiului (not. una dintre cele mai îngrozitoare şi sărace zone ale acestei ţări). Odată ce ne-am văzut ajunşi la Straja, am alergat, cu doi rucsaci la mine şi schiurile, drept la cabană, unde craiovenii şi doi timişoreni ne aşteptau cu drag şi dor. Ashu m-a sufocat de-a dreptul atunci când m-a luat în braţe, Tami şi Maria la fel, iar de Andrei şi Oana nu-mi fusese atât de dor, fiindcă au stat la Deva din 2011 până în 2012. După ce l-am strâns bine şi pe Bobo şi am făcut cunoştinţă cu prietenul lui, Cristi, m-am şi făcut comodă, instalându-mă imediat într-o cameră, alături de Oana şi Măriuca, după care, fără să mai stau pe gânduri, m-am îmbrăcat şi-nfofolit, mi-am cumpărat cartelă de ski şi m-am dus sus pe pârtie. Cu toţii mi-au spus că prima coborâre va fi grea, ca şi când nu aş fi schiat anul trecut, însă nu a fost deloc aşa. Mi-am redescoperit instantaneu dragostea pătimaşă pentru pârtie, fizic vorbind, fiindcă am atins-o de atâtea ori în căzăturile mele, încât orice băiat ar fi gelos, însă nu am renunţat nicio clipă la a încerca din nou şi din nou să schiez frumos. Am luat o pauză de Jungle Speed şi de-un somn de prânz ce-a stârnit, intenţionat, multe bârfe (nu-i aşa, Ashu?), şi-apoi m-am întors, cu forţe proaspete, pe pârtie. După lupte seculare cu beţele, după căzături peste tunurile de zăpadă, după coborâri în viteză oprite de cabanele ieşite-n cale, am reuşit să cobor pârtia fără să cad, de mai multe ori consecutiv, chiar. Aşa că m-am întors la cabană, unde ne aştepta o cină aburindă: paste cu brânză. Păcat că am avut o stare urâtă, de respingere a celor din jurul meu, care-a venit de nicăieri şi s-a dus departe destul de uşor; a ţinut atâta cât să-mi ruineze mie cina. După aceea, însă, ne-a venit cheful de Jungle Speed, aşa că ne-am jucat ca nebunii. Urmarea? Nenumărate vânătăi pe mâini şi picioare şi o oboseală cruntă, tratată cu Ocean's Eleven, vizionat alături de Ashu şi un somn bun lângă draga-mi Oana. Dulcea noapte a fost curmată de nişte bătăi în uşă, mai întâi, şi de nişte strigăte ce veneau de la parter, unde Ozana era singură contra tuturor celor care nu respectaseră regula de a nu face gălăgie în dormitoare, apoi. Cine bătuse în uşă? Tot blondina noastră dragă, ce voia să ne trezească pentru a lua parte la circ. Eu nu am mai putut adormi, aşa că am rămas acolo până ce i-a pedepsit pe scandalagii cu un planton în sala de mese, după care m-am cufundat din nou în aşternuturi şi-n vise calde.

Ziua următoare a început cu un mic-dejun copios şi-o cafea delicioasă, menită să ne dea toată energia de care aveam nevoie pentru o tură lungă de schiat. Teddi a fost nevoit să plece acasă, pentru că avea rubeolă, şi am avut o tentativă să facem mişto de toată situaţia, însă ne-am păstrat seriozitatea. După ce s-au liniştit apele, l-am luat pe Ashu ca şi profesor şi am urcat pe pârtia 5, unde-am început, conştiincioasă, să învăţ cristianele. Mi-a luat ceva până m-am dezvăţat să fac slalom din plug, a fost necesară o oprire în cabana teleskiului şi multe căzături menite să mă facă să sărut de-a dreptul zăpada, dar a meritat. Când am coborât către prânzul mult-aşteptat, am coborât doar în cristiane largi şi am fost extrem de mândră de mine. A fost una dintre cele mai copioase mese, am mâncat la grătare de porc şi aripi de pui până nu am mai putut şi, ah!, am uitat, am experimentat ciorba dreasă olteneşte, cu brânză tăiată cubuleţe şi a fost delicioasă (deşi la început am respins ideea). După un bine-meritat somn de prânz, am acceptat provocarea Oanei, m-am încălţat cu boots-ii de plăcar şi m-am pus pe snowboard. Am reuşit să stau în picioare maxim un minut, care a fost imortalizat, evident, după care am convenit cu Oana că nu îmi place deloc placa, fiindcă îmi simt picioarele imobilizate şi incapabile de vreo mişcare, aşa că m-am întors la schiurile mele dragi, care au urcat, conştiincioase, pe pârtia numărul cinci, unde le aşteptau schiurile Anei şi ale lui Ashu. Ne-am convins că 5-ul nu mai e practicabil, aşa că Ozana s-a gândit să încercăm 1-le... păcat că nu era deschisă. Ne-am întors într-o plimbare lungă la teleschiul de la trei şi am schiat toată seara, ca să stăpânesc cum se cuvine cristianele. Cina a fost una extrem de amuzantă, fiindcă a cauzat o bătaie cu mâncare... cu brânză topită şi pateu, mai bine zis, şi un Ashu pus pe şotii. Eu cu Ozana eram pline de brânză topită pe faţă şi prin păr, ceea ce l-a determinat pe Tami să îşi exprime cele mai profunde... fantezii şi ceea ce ne-a făcut pe noi să ne spălăm de urgenţă. Noaptea a continuat cu sesiune nebune de Jungle Speed, o foarte amuzantă tură de Twister, puţin headbanging, muzică la maximum, versuri pline de prostii cântate din toată inima, deşi tatăl Luisei era lângă noi şi muuuuultă bere.

Dimineaţa următoare i-am primit la noi la cabană pe Make, Robi şi Radu, ceilalţi craioveni, care veniseră în excursie cu şcoala, şi-am împărţit un mic-dejun şi câteva îmbrăţişări. Prima parte a zilei mi-am petrecut-o pe pârtie, chinuindu-mă să învăţ să fac corect cristianele. M-am întors devreme la cabană, fiindcă, alături de Oana şi Gabi, eram de serviciu la masă. A trebuit să pregătim supă la plic, specialitatea Oanei, şi mămăligă cu cârnaţi. Fiertul mămăligii a durat o eternitate, Gabi se descurca singură cu o oală, eu, Oana şi Tami ne chinuiam la cealaltă (da, şi Tami, am avut nevoie de ajutor de la maestrul bucătar), dar, într-un final, cu cocoloaşe sau fără, am făcut şi mămăliga. Am trecut la operaţiunea menită se (ne) înmiresmeze: prăjitul cârnaţilor (tăiaţi şi crestaţi grandios de mine). Am pus şi masa şi, ca nişte bucătărese veritabile, ne-am postat cu oalele în faţă şi i-am chemat pe fiecare, pe rând, să-i hrănim. Normal că s-au găsit "genii" care să comenteze că supa la plic nu e bună, normal că Petra cea irascibilă şi impulsivă s-a enervat imediat, normal că şi-a băgat picioarele, s-a pus la masă şi s-a îndopat cu mămăligă şi câraţi, normal că Oana a venit lângă ea, normal că amândouă am strâns masa şi-apoi am ajutat-o pe Gabi cu spălatul vaselor şi, cel mai normal, ca să ne revenim după asta, am dormit de prânz mult şi bine. Am schiat toată după-masa, am coborât numai în cristiane, până când... am intrat într-o tipă pe pârtie, am dărâmat-o şi ea a trecut cu schiurile peste pieptul meu. Noroc că Ashu era lângă mine, altfel acolo rămâneam. Am avut un moment de cădere psihică, lacrimi şi toate cele, numai că Ashu s-a dovedit a fi un prieten bun şi m-a îmbărbătat să nu abandonez schiatul, să nu mă mai compar cu absolut nimeni şi să încerc din nou, mai cutezătoare. Numai că atunci când ne-am pus din nou la coadă la teleschi, s-a stricat, aşa că ne-am refugiat în cabană, la un masaj făcut de Tami şi o porţie bună de râs. Imediat ce teleschiul a pornit din nou, ne-am dus sus la Cruce, unde-am făcut o grămadă de poze, de grup, de prietenii, de vise devenite realitate. Păcat că după jumătatea de oră între prieteni, a urmat o nenorocire, ce i s-a întâmplat, oarecum normal, Oanei. De ce spun "oarecum normal"? Pentru că e una dintre abilităţile ei să atragă necazurile. Dintr-o simplă căzătură la teleschi, urmată de nişte sforţări supra-omeneşti de a ne arăta că nu o doare şi de a coborî pârtia ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, a fost necesar să chemăm Salvamontul, care Salvamont a chemat Salvarea, care Salvare a dus-o la Petroşani, la spital, să îi facă o radiografie, fiindcă nu se putea mişca de durere. Noi am rămas neputincioşi la cabană, noroc că tatăl Ozanei, medic ortoped, o examinase şi ne liniştea că nu e nimic grav, că altfel nu am fi putut mânca sau începe să ne destindem. Eu cu Maria şi Ozana am avut parte de o conversaţie lungă şi frumoasă, iar după ce Ozana ne-a părăsit, am rămas şi am povestit câte-n lună şi în stele cu Măriuca şi mi-am dat seama din nou ce om frumos e. După ce Radu şi tatăl Luisei au plecat la Petroşani cu maşina pe care abia au deszăpezit-o, iar Oana ne-a sunat să ne spună că e bine, nu are nimic rupt şi va veni acasă, ne-am liniştit de-a binelea şi ne-am strâns la mine-n cameră, eu, Nora, Maria, Andrei, Ashu şi Tami. Puţin mai târziu ni s-a alăturat şi Ozana cu sticla de whiskey, aşa că poveştile şi hohotele de râs au prins şi mai multă viaţă. Am aflat o grămadă de picanterii ardeleneşti sau olteneşti, am râs până ne-au durut burţile de viaţa de noapte a lui Andrei şi ne-am distrat copios la bancurile pe care le spuneam aşa, la întâmplare. Am coborât şi la un Jungle Speed ce-a rezultat într-o ceartă cu Ozana, pe care am rezolvat-o, mai apoi, că doar şi cele mai apropiate surori din lume au parte de lupte crâncene. Am luat o pauză atunci când a venit Oana, am cocoloşit-o şi am avut grijă de ea, după care ne-am mutat în camera băieţilor, unde ne-am jucat I've never cu bere pentru situaţii normale şi vodka, atunci când ai făcut un lucru de mult prea multe ori. Am râs de numa', unii de ceilalţi, până când a venit momentul în care ne ameţiserăm destul de bine (pe mine blogul m-a băgat în boală), aşa că au avut loc tot soiul de idile ciudate, între tineri, toalete sau fete ce devin frumoase după mult alcool. Eu îi mulţumesc lui Tami, care e noul Good Guy Greg (asta dacă sunteţi familiari cu 9gag-ul) şi fără de care nu ştiu ce m-aş fi făcut în noaptea aceea, ce s-a terminat... cu un somn bun.

Dimineaţa, trezirea a fost dureroasă, capetele ne erau grele, stomacurile dureau de numa', aşa că m-am mutat lângă Oana şi am avut parte de conversaţii lungi, cu lacrimi sau fără, menite să cimenteze şi mai bine (dacă se poate asta) prietenia dintre noi. Ne-a fost clar că nu mai mergem pe pârtie, aşa că ne-am strâns lucrurile şi ne-am dus în sala de mese, să mai petrecem timp împreună, până ce a trebuit să eliberăm cabana. O parte dintre noi au plecat direct acasă, ceilalţi ne-am dus în Montana, unde-am mai râs mult şi bine, am dansat, am cântat şi-am povestit vrute şi nevrute, cât să ne ajungă până data viitoare când ne-om revedea în aceeaşi formulă. Eu cu Andrei ne-am luat rămas-bun de la Make, Robi şi Radu, care mai rămâneau la Straja, ne-am urcat în telescaun şi am pornit-o spre Lupeni, unde trebuia să-i aşteptăm pe craioveni. A fost o călătorie frumoasă, la înălţime, cu destăinuri senzaţionale, ce s-a prelungit cu o plimbare lungă prin Lupeniul în care nici măcar locuitorii nu ştiu unde e gara. Într-un final, am găsit-o, am constatat că nu ne putem cumpăra bilete, aşa că ne-am pus pe contemplat sărăcia acelui loc, starea deplorabilă în care se afla şi situaţia generală a României, după care am început să filozofăm şi, într-un final, să înfrumuseţăm locul cu nişte spray roz de petrecere. Până la urmă au ajuns şi craiovenii, evident că a întârziat trenul, doar noi, devenii, suntem celebri pentru asta, Oana a scăpat plasa cu mâncarea pentru drumul lor lung sub tren şi au reuşit să recupereze doar jumătate din ea şi, în cele din urmă, am plecat. Au mai urmat glume de pe tren, Tami care-mi promitea că o să-mi dea cu castravetele (lui) în cap şi, că am vrut, că nu am vrut, am ajuns în Petroşani, unde ei trebuiau să coboare. Promisiuni de revedere cât mai curând, îmbrăţişări strânse, ultimele râsete, sărutări trimise-n glumă de la geam şi... trenul s-a urnit, lăsând în urmă un weekend minunat, petrecut împreună cu mulţi dintre cei ce mi-s dragi. Rămasă doar cu Andrei, am încercat să dormim, am mai povestit şi, după aşteptări îndelungi, am ajuns acasă, unde-avem apă caldă la discreţie şi lucruri curate.

Ştiu să schiez. Ştiu cine mi-e prieten cu adevărat şi cine nu. Ştiu că mi-am trăit cei 16 ani din plin. Cu certitudinile astea m-am întors de la Straja. Şi cu 15 vânătăi, care nici nu mai contează... sunt semne ale unei vacanţe de care m-am bucurat la maximum. Până la următorul moment în care mă loveşte inspiraţia (am avut aseară parte de unul, după ce m-am uitat la One Day şi Tangled, dar era prea târziu, iar eu eram prea obosită), vă las cu un "Succes în noul semestru!" mare cât o zi de post şi cu o îmbrăţişare strânsă, pentru că sunt destul de afectuoasă în ultima vreme. Noapte bună!

and I want you to stay

mâine plec la Straja. urmează patru zile de schiat, jucat Jungle Speed, căzut, petrecut, râs, dansat, cântat, stat pur şi simplu cu o mulţime de oameni faini. sper că nu o să mă întorc cu ceva rupt de pe pârtie, deşi mi-ar plăcea să mai stau cel puţin două săptămâni acasă.

în altă ordine de idei, nici nu ştiu dacă să scriu sau să nu scriu (încă) despre primele zile ale lui 2012. momentan, sunt clipe ce-s doar ale mele. şi nu le vreau împărtăşite până când nu mă bucur din plin de ele. până când nu mă suprasaturez de senzaţia ce mi-o oferă. aşa că tot ce pot face e să zâmbesc, să-ndrug aberaţii şi să ascult cântece menite să-mi reflecte, oarecum, starea. şi să mă-ndrăgostesc, dacă e posibil.

he rises up like the tide the moment his lips meet mine

sunt fericită. am ales să mă bucur de viaţă în loc să-mi plâng de milă sau să privesc în trecut. e un an nou. şi pentru mine a început cu surprize, cu fluturaşi în stomac, cu fericire. e un an nou şi avem cu toţii şansa să o luăm de la început, să avem curaj să greşim din nou, să avem destulă putere să mergem mai departe. aşa că mă-nregimentez şi eu în armata celor care au lăsat lui 2011 ce e al lui şi privesc tot ceea ce mă aşteaptă cu un zâmbet larg. sunt gata să-mbrăţişez lumea, din nou. sunt gata să-mi trăiesc din plin cei (aproape) 17 ani. sunt gata, din nou, să iubesc.

feelin' good

tocmai ce a plecat Oana de la mine. nu e vorba de vreun gol sufletesc, având în vedere că ne vedem din nou sâmbătă, la ski. e vorba de un gol fizic, în casa mea deja preaplină de fraţi. m-am obişnuit zile acestea trăite din plin să fiu alături de ea non-stop şi orice am face, să facem împreună. sincer, de-abia aştept să mergem împreună la Bucureşti la facultate, să ne-avem oamenii dragi aproape şi să ne bucurăm din plin de anii ce ne-aşteaptă. dar până atunci mai e cale lungă, iar eu sunt dintre cei care trăiesc acum-ul, fie că e reprezentat de secundă, seară sau săptămână. dar tot eu sunt dintre cei care au drag de-a povesti trecutul, pentru a-mi aminti în viitor de adolescenţa mea tumultuoasă, aşa că urmează să istorisesc cum mi-am petrecut sfârşitul lui 2011 şi cum mi-am început anul.

joi. sau ziua lucrurilor neaşteptate şi frumoase, pe deasupra. ziua-n care am schimbat mesaje drăguţe cu un om frumos şi drag mie, ziua-n care-am fost invitată în oraş cu un grup de oameni cu care-am făcut cunoştinţă abia când ne-am întâlnit să stabilim un loc în care să bem o bere (bine, pe Radu, care m-a chemat, evident că-l ştiam şi, mai târziu, mi-am dat seama că cel de-al doilea Radu era o veche febleţe de-a mea din generală, de când eram tare mică). seara-n care am constatat că, joia, toată clasa mea se strânge-n Akkademie, evident, fără mine. seara-n care am fost fericită şi-am avut fluturaşi în stomac şi nu spun niciun cuvânt mai mult, pentru că păstrez pentru mine motivul fericirii. însă cauza acestei fericiri e total diferită de cea care mi-a înseninat zilele un an întreg. noaptea în care am ajuns târziu acasă şi am dormit puţin, mult prea puţin pentru weekendul ce urma.

vineri. sau ziua în care mi-am revăzut sora olteancă, pe draga şi iubita mea Oana, pe care nu am mai văzut-o din septembrie. ziua în care m-am trezit la 8 dimineaţa şi-am fost prezentă în gară să-i întâmpin pe ea şi pe Andrei, care revenea în Deva după doar trei săptămâni de absenţă. am fost duşi acasă de Ozana, care era la ora de condus, şi-am circulat cu 30 de km la oră, fantastic de-a dreptul. odată ajunse acasă, am fost tare fericită să-i fac Oanei cunoştinţă cu marea mea familie, s-o instalez în camera "ei", să începem să povestim şi apoi... să adormim amândouă vorbind, de rupte ce eram. după-masa am petrecut-o în oraş cu Ozana, Nora şi Andrei, mai întâi la o ciocolată caldă, apoi în Akkademia de Bere, din nou, la un Jungle Speed sălbatic de tot. noaptea am încheiat-o cu poveşti de care-mi fusese dor, alături de draga mea Oana.

sâmbătă a fost probabil cea mai lungă zi din an. am dormit cât am avut chef, am lenevit destul de mult, după care a venit Vlad, fratele nostru mai mare, hunedorean bucureştenizat de facultate, la noi. am făcut schimb de cadouri, Vlad a fost încântat de dvd-ul cu Pink Floyd live at Pompei, iar Oana s-a îndrăgostit pe loc de buff-ul minunat pe care i l-am cumpărat. îmbrăţişări peste îmbrăţişări, jocuri pe Nintendo şi poveşti de fraţi pătaţi, una peste alta, ne-au făcut să nu ne dăm seama că timpul a trecut prea repede, iar noi nu eram îmbrăcate şi machiate, aşa că am aruncat rucsacii cu haine şi "instrumente de magie neagră" adică truse de machiaj în gândirea lui Vlad în maşina tatei, am luat-o şi pe Diana de pe drum şi am crezut că plecăm la Hunedoara direct, însă tata a făcut un ocol până la Sântandrei, ca să le facem anul nou bun şi celor cinci copii şi mamei lor, care locuiesc într-un fost grajd. le-am dus o mulţime de lucruri, de la dulciuri sau cârnaţi la covoare şi detergenţi. când am văzut zâmbetele de pe chipurile lor murdare, când una dintre fetiţe mi-a luat mâna şi mi-a mulţumit, când mama nu mai ştia cum să îşi ascundă bucuria sub politeţe şi mulţumiri, am simţit că, în 2011, am lăsat lumea mai bună decât am găsit-o.

odată ajunşi la Hunedoara, am lăsat-o pe Diana acasă la Ozana, la petrecere, iar noi trei ne-am dus la Vlad, unde Oana ne-a călcat ţinutele festive, iar eu cu Vlad am cântat. când dragul nostru frate credea că suntem gata şi că putem pleca, Oana a scos "armele" la bătaie: fondul de ten, tuşul şi rujul, moment în care Vlad s-a luat cu mâinile de cap şi s-a-ngropat în...ţuică. într-un final, am terminat şi noi cu ferchezuitul, ne-am urcat în taxi şi ne-am făcut intrarea triumfală la petrecerea de revelion. restul e tăcere. glumesc. revederi cu albanezii noştri iubiţi, Ale, Manase şi Paula şi cu prietena lor, Diana. apoi, retragerea şi încuierea într-un dormitor, alături de Ale, Paula şi Andreea, şi dezlănţuirea tuturor frustrărilor adunate-n 2011, blestemarea sentimentelor stupide, condamnarea celor care ne-au rănit şi-apoi liniştea... provenită dintr-un pahar de tequila. dans, dans, dans, vodka cu suc de mere, vodka cu suc de portocale, tequila din nou şi, hop-ţop, o Petra mai ameţită decât de obicei. apoi, într-o cameră cu albanezele, Vlad, Oana şi Andreea, o Petra care a încercat ce nu a încercat în viaţa ei până atunci: să fumeze. concluzia la care a ajuns? că nu se va apuca vreodată de aşa ceva. ce-a urmat? Oana care şi-a dat seama că telefonul ei nu era la ea, aşa că am plecat, noi, trei fraţi pătaţi, la Vlad, din nou, să căutăm telefonul. pe drum, m-a sunat mama să-mi spună că telefonul Oanei e la noi acasă, ceea ce pe moment părea o tragedie, care s-a remediat însă imediat. ajunşi, totuşi, la Vlad acasă, am cântat până ce mi-a dispărut şi ultima urmă de ameţeală, după care ne-am întors, să sărbătorim cum se cuvine începutul unui nou an. ne-am pus dorinţe, am alergat cu artificii în mână, am băut şampanie, ne-am tot îmbrăţişat şi apoi am trecut la a le telefona oamenilor de departe. surpriza cea mare a fost că au rămas destul de puţini prieteni cu care să vorbesc la telefon, ceea ce m-a făcut instantaneu fericită, mulţumitoare şi gata să-i iau din nou în braţe pe toţi cei pe care-i iubesc din toată inima mea. noaptea a continuat, evident, cu jocuri, dans, cântat şi dormit strâmb cu Gabi, Andreea, Nora şi Diana, toate-n acelaşi pat.

duminică. prima zi din noul an, petrecută în... familie. m-am trezit cu tot tuşul întins pe la ochi, de parcă aveam o mască de Batman. spălată şi trează de-a binelea, m-am alăturat grupului vesel din bucătărie, după care ne-am mutat cu toţii în sufrageria-dormitor şi, ca şi când am fi fost beţi, nu proaspăt treziţi dintr-un somn dulce, am râs încontinuu, din nimicuri, până când am fost chemaţi la masă de mama Ozana. mic-dejuno-prânz delicios, cafeaua de dimineaţă ce ne-a scăpat de greaţă, red hot chilli peppers pe fundal şi prieteni râzând împreună... ce-ţi poţi dori mai mult în prima zi a lui 2012? însă distracţia a fost spartă de tata, care venise după mine şi Oana, aşa că ne-am luat la revedere, l-am strâns bine pe fratele nostru Vlad în braţe, în ultima îmbrăţişare din iarna asta în formulă completă, şi-am plecat. ajunse acasă, ne-am refăcut fizic şi psihic, cu o baie fierbinte şi un prânz pe cinste, după care ne-am uitat la un film minunat, la care-am plâns amândouă, The Ledge. seara a continuat cu o discuţie de neuitat între noi două (mă rog, Oana mai mult) şi tata, cu vizionarea vestitului Kill Bill şi, după ce adulţii au mers la culcare, a videoclipurilor trupei tatălui meu, care a fost rocker în tinereţe. rupte de oboseală, însă, ne-am dus iute la nani şi-am dormit... mult şi bine.

luni. adică azi. gras matinee cu adevărat, mic dejun în loc de prânz, după care-am plecat de acasă cu intenţia să lipsim o jumătate de oră, cât să-şi ia Oana bilet de tren şi să xeroxăm un manual de istorie. pe drum, primesc telefon de la draga-mi Paula, care mă anunţă că ei pleacă la 3 din Hunedoara. "dada, normal că ne vedem, Paula!". aşa că după ce-am făcut un drum pe jos, subliniez, pe jos, de pe deal până la gară, unde Oana a avut o cădere nervoasă, din cauză că trenul cu care intenţiona să plece nu mai circula, şi-am mâncat un McPuişor ca să se consoleze, am plecat în vânarea de xeroxuri. ghici ce, toate închise, aşa că am abandonat şi ne-am dus în Fischer's, unde i-am aşteptat pe albanezi. după ceai/suc în pub, ne-am dus la McDonald's din nou, să mănânce şi dragii de ei. în timp ce mâncam, Ale şi-a dat seama că are ceva erupţie dubioasă, s-a panicat, aşa că eu cu ea şi cu Paula ne-am urcat în taxi şi ne-am dus până la Urgenţă, ca să-i satisfacem dragei de Ale ipohondria. normal că la spital era plin, la pediatrie nu ne-a primit nimeni, Ale s-a mai calmat, aşa că ne-am întors la ceilalţi, ne-am terminat hamburgerii şi ne-am mutat în gară, unde-am aşteptat trenul. după un rămas-bun călduros, cu promisiuni de revedere în vacanţa asta, eu cu Oana ne-am întors, flămânde, acasă, şi-am mai petrecut timp frumos una alături de cealaltă. pe la 9 am plecat către gară, după ce toooot familionul meu a luat-o la îmbrăţişat şi ea a fost nevoită să promită că va reveni cât de curând. i-am luat de pe drum şi pe Ozana şi Andrei, am ajuns într-un final la gară, în mare grabă şi-a luat şi Andrei bilet, am alergat pe peron şi apoi, când trenul a ajuns, ne-am luat la strâns tare tare tare în braţe. momentan, despărţirea nu e dureroasă, pentru că ne vom reîntâlni cu toţii sâmbătă, în gara din Lupeni, gata de schi şi de o nouă tură de distracţie. ce fac acum? nu am somn. şi port de ceva vreme o conversaţie care-mi place tot mai mult. aşa că... noapte bună, copii (care îmi citiţi aberaţiile). noapte bună şi-un an frumos.

P.S.: La o sugestie, anul ăsta melodiile vor fi puse la începutul postării, ca să existe un fond muzical pentru gândurile mele rispite şi-adunate din nou.