Gânduri la Sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos (de la o fiică de preot ortodox)

     Am crescut în biserică, copilăria mi-am trăit-o de mână cu Hristos și cu părinții mei, cu mult înainte ca tata să fie hirotonit preot ortodox. Îmi amintesc și acum perfect de soba bisericii din Ghelari, acolo unde am avut primul părinte duhovnic, lângă care, în serile de iarnă, ne așteptam rândul pentru a-L cunoaște pe Hristos în Taina Spovedaniei, pentru a face exercițiul construirii unei relații personale cu un Dumnezeu viu, cu un Dumnezeu-Persoană, care ne aștepta să ne ia în brațe, să ne împace toate neliniștile, să ne calmeze toate fricile și să ne ierte toate neajunsurile (pe care, odată cu creșterea și maturizarea, de multe ori îmi era mie greu să le iert). În adolescență, duhovnicul tuturor furtunilor, frustrărilor, întregului zbucium de-nceput de zbor mi-a fost părintele Crăciun, ce a fost închis în pușcăriile comuniste timp de opt ani, trecând pe la Canal, Pitești, Aiud… Probabil faptul că părinții mei L-au cunoscut pe Dumnezeu și și-au schimbat viața cu 180 de grade la vârsta tinereții, probabil faptul că tata a trecut prin multe etape ale convertirii lui la ortodoxie și ale devenirii lui ca preot, probabil preoții pe care am avut binecuvântarea  să-i numim părinți duhovnici, atunci, dar și cei ce ne sunt alături acum, oameni frumoși, oameni în relații autentice cu Hristos cel Înviat, oameni cu mintea deschisă, probabil toți acești factori ne-au ținut departe de tot ce e fals, de tot ce e formă fără fond, de tot ce ce obicei sau ritual fără bază teologică, de tot ce e superficial în trăirea credinței ortodoxe. Fiecare slujbă are un miez de taină; fiecare ceas trăit în Biserică e o buclă a timpului nostru, făcută-n Veșnicie, un răgaz în tinda Raiului, o geană de lumină din Împărăția lui Hristos; Biserica nu ne cheamă la obiceiuri, tradiții, cutume, rânduieli pe care să le bifăm de pe o listă, având garanția că dacă am băut Aghiasmă Mare fix 10 zile, am aprins 50 de lumânări, am dat acatiste și pomelnice sau am ținut strict rânduiala posturilor, gata, suntem mântuiți. Biserica ne cheamă la a-L cunoaște pe Hristos, care nu e un personaj mitic, ci e o Persoană, ce S-a născut, a crescut, a trăit toate cele ale noastre, a cunoscut durere și tristețe, suferință și bucurie, a mâncat și a băut în cele mai diverse companii, de la farisei și învățați ai vremii la prostituate și vameși, a binecuvântat ospățul de nuntă din cana Galileii, a repus femeia în drepturile pe care i le dăduse la Creație (vezi convorbirea Lui cu femeia samarineancă, nu doar femeie, ci și de alt neam decât cel iudaic sau cum prima persoană căreia i s-a arătat după Înviere a fost Maria Magdalena, o prostituată ce se pocăise), dar o Persoană ce, prin viața, moartea și învierea Sa, ne-a întins mâna și ne-a deschis o nouă cale: cea de a deveni și noi dumnezei după har, de a trăi în așa fel încât să ne sfințim și să ne curățim viețile, de a descoperi Împărăția ce e în inimile noastre deja, doar că noi suntem orbi la ea. Biserica ne cheamă la a-L descoperi pe acest Dumnezeu, a ne împrieteni cu El, a avea o legătură vie, personală, de dragoste, cu Cel ce ne iubește pe fiecare-n parte infinit, indiferent de cine sau cum suntem, cu Cel ce și-a dat viața pe Cruce pentru ca, printre opțiunile noastre (fiindcă ne-a dăruit liber arbitru), să figureze și cea a Vieții Veșnice. Tainele Bisericii pentru aceasta ne sunt date, pentru a fi cât mai intimi cu Dumnezeu, până la Euharistie, adică până la a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Său; de câte ori nu i-am spus persoanei iubite că ne vine să o mâncăm de drag, de câte ori nu ne-am ținut frații sau copiii în brațe și am simțit atât de multă iubire încât ne venea să-i mâncăm… Ei bine, atunci când ne e așa de drag de Dumnezeu, pe El îl putem mânca, ba mai mult, ni se oferă spre hrană, tocmai pentru așeza în noi, firimitură cu firimitură și picătură cu picătură, Duh Sfânt, suflare de viață, har și putere spre a ne trăi aceste vieți atât de împrăștiate, agitate, grăbite, zbuciumate, cu mai mult curaj, cu mai multă încredere, cu mai multă bucurie, cu mai multă asumare.

     Și-atunci, când acesta e mesajul Bisericii, când aceasta e invitația ei extraordinară de a ne sfinți viețile și a ni le curăți, cum putem reduce totul la forme fără fond, ”prescrise” uneori chiar de preoți? La rânduieli greu de purtat sau neînțelese, la obiceiuri ce se perpetuează și pe care oamenii le țin crezând că ASTA e credința ortodoxă? De ce ne e atât de greu să facem catehism veritabil, să ajungă ACEST tip de mesaj în lume? Eu una văd aici un eșec al educației religioase, fie că ține de ora de religie, fie de catehismul făcut în parohii sau în familii. Suntem o societate care se autointitulează ”ortodoxă”… în baza cărui fapt? În baza numărului imens de oameni ce se bat pentru a lua o sticlă cu Aghiasmă Mare pentru că știu că ”e bine” să bei ”apă sfințită”? Da, Aghiasma Mare ne curățește, ne tămăduiește, dar când nu pui piciorul în biserică, ci te-nghesui doar la coadă fiindcă așa s-a transmis de la familie/vecini/prieteni că e bine pentru sănătate/belșug/să îți meargă bine, ceva înseamnă că e frânt în posibilitatea noastră, de creștini, de a Îl face pe Hristos cunoscut lumii… Și nu e vorba doar de înghesuiala și, uneori, circul din jurul sărbătorii Bobotezi (vezi ierarhul ce a dus biserica la un alt nivel anul acesta, sfințind direct… cisterna cu apă potabilă). E vorba de disponibilitatea noastră de a sta mai degrabă paisprezece ore la coadă la moaștele Sfintei Parascheva sau la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula sau la mormântul dragului părinte Arsenie Boca, crezând că se întâmplă ceva ”magic” care ne schimbă peste noapte viețile… sau că primim vindecări/bunăstare/căsnicii împlinite/familii cu înțelegere/viață cu rost bifând o listă cu lucruri ”de făcut” pusă la dispoziție de biserică… La prânz, sincer, am fost revoltată; am fost revoltată și când am văzut că aici, în București, preotul a evitat să intre și să sfințească casele celor ce nu i-au deschis ușa la Crăciun (un obicei pe care în copilăria mea trăită în jurul atâtor preoți deosebiți nu l-am întâlnit și care mi se pare un soi de cerșit, din nefericire; să mergi ”cu icoana” spre a vesti Nașterea Domnului Iisus Hristos și a mai căpăta 10-15 lei… mi se pare înjositor sincer, într-un secol ce abundă de informație și cărți duhovnicești; cine vrea să ia parte la bucuria adevărată a Crăciunului, aceea a Nașterii Pruncului, are răgaz de 3 zile de a participa la Sfânta Liturghie și a săruta icoana Nașterii cât poftește… în fine), lucru ce nu mi se pare absolut deloc în regulă, pentru că a merge și a sfinți casele oamenilor se întâmplă din cele mai vechi timpuri, se binecuvânta cu Aghiasmă Mare întreaga gospodărie, dar mersul cu icoana e ceva inventat nici măcar de Biserică în integralitatea ei… Acum, răzvrătirea s-a mai domolit și a rămas durere amestecată cu o dorință acerbă de dreptate, nu de dreptate a mea personală, ci de a rosti cumva ceea ce e în preaplinul inimii mele; e greu să-ți asumi schimbarea, pocăința, lupta, cărarea ta proprie și personală spre Împărăție; e greu să ieși puțin din tine, din tot ce însemni, cu egoism și orgoliu, cu frici și anxietăți, cu confuzii, frământări, frustrări, întrebări, căutări, cu căderi și renunțări, cu ratări și eșecuri, cu slăbiciuni și neputințe, dar merită, pentru că Singurul care ne poate oferi adevărata vindecare de toate traumele, suferințele, rănile, durerile, bolile sufletești și trupești adunate în noi e Hristos, Hristos ce azi ne arată un gest de smerenie incredibilă, lăsându-se botezat de un om, tocmai pentru a Se descoperi ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos ce azi ne descoperă taina unei prietenii frumoase, precum cea dintre El și Sfântul Ioan Botezătorul. 

     Credem cu tărie că la sărbătoarea de astăzi toate apele se sfințesc prin bunăvoirea Lui, de la cel mai mic izvor de munte la valurile mărilor și-ale oceanelor, dărindu-ne o șansă înnoitoare la fiecare început de an, spre a ne curăți și noi, spre a pune și noi început bun vieților noastre… Ori începutul bun nu înseamnă să ”bifezi” cele 10 zile în care se bea Aghiasmă Mare dimineața și să crezi că va acționa într-un mod misterios și-ți va schimba radical viața și vei deveni peste noapte un om mai bun, nu! Înseamnă să ne asumăm o relație cu El, să vrem să-L cunoaștem, și de-aici să începem să căutăm cărți/podcasturi/conferințe care să ne ajute să înțelegem mai bine care e oferta lui Dumnezeu pentru noi (pe Facebook, recomand din suflet paginile Coffee with Sister Vassa și Abbot Tryphon, prima e pagina de meditații pe teme biblice a unei monahii ortodoxe, a doua e pagina cu gânduri tare frumoase a părintelui Trifon, starețul unei mănăstiri ortodoxe din Vashon Island, USA), să începem să citim Sfânta Scriptură, să căutăm un părinte duhovnic cu care să simțim că rezonăm și pe care să-l ascultăm cu drag și să descoperim bogăția sufletească ce doar în pridvorul Cerului se găsește. Părintele Steinhardt spunea atât de frumos că Dumnezeu nu dă nimic cu măsură, ci, atunci când ne dăruiește, pune cu vârf, ca și când ai merge la cofetărie și ți-ar umple vânzătoarea punga cu bomboane fondante delicioase până dă pe-afară… ACEASTA este biserica din care sunt binecuvântată să fac parte, iar faptul că încă există nenumărați creștini ce nu înțeleg aceste lucruri, ce nu cunosc aceste lucruri, ce se reped ”la minuni înainte”, e , pentru mine cel puțin, o mare durere, pe care azi am simțit mai acut ca oricând nevoia să o revărs, așa cum se revărsau și apele Iordanului ce-și recunoșteau Creatorul peste Hristos ce, smerit, se lăsa botezat de prietenul său drag…

Sfânta și Marea zi de Luni - prima mărturisire

”Nu cumva eu sunt, Doamne?”
Până astăzi nu m-a frapat această întrebare pe care și-a pus-o fiecare dintre apostoli la ultima cină alături de Învățătorul lor înainte de moartea și învierea Lui. Matei, Marcu și Luca, toți cei trei apostoli și evangheliști, relatează foarte clar momentul în care, după ce Hristos le-a mărturisit, ca celor mai apropiați prieteni, că unul dintre ei Îl va vinde, fiecare ucenic L-a întrebat ”Nu cumva eu sunt, Doamne” cel ce te va trăda? Cu această întrebare a început seria de cutremurări, dărâmări și rugăciuni din Săptămâna Mare a acestui Post. Iar pentru mine, răspunsul e afirmativ. Eu sunt, Doamne, eu sunt, pe rând și în același timp, Iuda, pentru că postul acesta, mai mult decât oricând, am găsit o mie de lucruri pentru care să Te vând, Petru, Petru care se bătea cu pumnii în piept că va merge până la moarte cu Tine, pentru ca apoi să se lase cuprins de aceeași impulsivitate ce clocotește și în mine și să se lupte cu trimișii sinedriului, tăindu-i urechea lui Malhus, Petru ce s-a lepădat de Tine, iar apoi, întâlnindu-Ți privirea (oare câtă dragoste, duioșie, iertare, înțelegere, durere, suferință, jertfă aveai în privirea aceea, Doamne?), să plângă cu amar, Simon din Cirene, ce s-a încăpățânat în refuzul lui de a purta crucea alături de Tine (dar nici nu se compară încăpățânarea lui cu autosuficiența mea și cu vehemența cu care am refuzat să pășesc lângă Tine pe cărarea cea strâmtă, umăr în umăr sub crucea grea)... Astăzi, la început de întoarcere acasă în al unsprezecelea ceas (simt acut și intens că fix pentru mine a fost scris cuvântul de la Înviere al Sfântului Ioan Gură de Aur), se învălmășesc și se înghesuie în mine o infinitate de trăiri, gânduri, frânturi de rugăciune, în urma trăirii Evangheliilor ce relatează începutul pătimirilor Domnului și în urma slujbei de denie din seara aceasta, căci ce te poate cutremura dacă nu cântarea ”Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa; luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de Lumină, și mă mântuiește?” sau pilda mea preferată de când eram copilă, cea a fecioarelor înțelepte și nebune (când am crescut să fiu nebună, nu știu, dar fix așa sunt, nesăbuită) sau o sumedenie de trupuri înghenuncheate ori făcând metanii în ritmul Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, într-o Biserică în care parcă timpul înghețase și, la lumina candelelor, fiecare primea o porție de Veșnicie, o frântură de Cer, o fărâmă de Împărăție, care să crească în noi neîncetat... Citind acum, trează și atentă și cufundată cu mintea în tainele pre care nu le pot nicidecum desluși ale acestor zile, ale jertfei neînțelese și căreia nu îi răspund nicidecum cu dragostea cu care mi-aș dori să răspund a Domnului, notez, notez fiecare descoperire, fiecare gând ce mai luminează puțin întunericul din mine, ce mai spală din murdărie și întinăciune haina firii mele, ce mai arde o buruiană sau mai sfărâmă un lanț care mă ținea lipită de tină când eu am fost creată căprioară ce să zburde în pășunea Duhului, ce curățește împietrirea din mine nu spre a o dărâma, ci spre a o pregăti ca, Vineri, să se odihnească și întru mine Domnul cel mort pentru viața mea, iar sâmbătă să dărâme piatra toată a sufletului meu și să învie și din (și în) inima mea... 
Îmi devine tot mai limpede și simt din adâncul inimii mele acum, pentru prima oară, că îndoiala, teama, anxietatea, frica, durerea, suferința, greutatea împlinirii voii Lui Dumnezeu îi sunt proprii Însuși Domnului meu, ba mai mult, le-a resimțit pre toate în Grădina Ghetsimani la o intensitate la care eu nici nu îmi pot imagina că aș mai putea trăi. Mă cutremură gândul că a trecut prin toate complet singur, fiindcă toate evangheliile spun răspicat că ”Atunci toți ucenicii lăsându-L, au fugit”, că a înfruntat totul tăcând, tăcând în fața sinedriului, în fața lui Pilat, în fața batjocoritorilor și biciuitorilor și a întregului popor ce eram și suntem noi și Îl osândeam și Îl osândim la moarte... Mă dărâmă conștientizarea faptului că, la cină, Hristos le spunea despre cum va muri pentru ca lumea să primească Împărăția, despre cum moare ca să ne rânduiască această Împărăție, iar pe ucenici îi interesa care dintre ei e mai înalt în grad, care îi e superior celuilalt, fix așa cum și noi ne înecăm în propriul egoism. Mă înduioșează gândul că Hristos știa exact că Petru, prietenul lui drag, se va lepăda de El, că va plânge cu amar, că se va întoarce la El și că îl va iubi infinit mai mult și a îndurat tot acest periplu pentru ca Petru să devină cu adevărat piatră de credință... 
”Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” Hristos a biruit deja. Doar inima mea nu e deschisă biruinței Sale, dar asta nu înseamnă că El nu a învins deja. Trebuie doar să Îi primesc jertfa și să îmi asum calea Lui...
Ioan spune atât de minunat că, răstignindu-Se pe cruce, Hristos ne-a tras pre toți la El, la Cer. Și-a deschis brațele în îmbrățișarea noastră, a tuturor, deși tocmai păcatele noastre Îl țineau țintuit pe lemn, ca noi să avem un pod către Împărăție... 
Dar lumea nu L-a înțeles și nu L-a iubit, niciodată și dintotdeauna am preferat să alegem slava deșartă a veacului în care viețuim în loc să ne asumăm Golgota și să fim cu El... mereu rămânem să privim de departe...
Tot Sfântul iubit Ioan spune atât de minunat că Hristos, ”iubindu-i pe ai Săi, până la sfârșit i-a iubit”, până când a știut că dragostea Lui infinită ne-a mântuit... și cu dragostea aceasta ne iubește în orice stare ne aflăm, în orice cădere sau ridicare de-a noastră, dar noi nu simțim, atât de nepăsători și împietriți am ajuns să fim... deși porunca să ne iubim unii pre alții ca întru aceasta lumea să ne recunoască drept ucenici ai Săi a fost rostită de atât de multe ori la Cina cea de Taină, deși e nu o opțiune sau alternativă, ci porunca primită de la Hristos înainte de moartea Sa...
Spălarea picioarelor ucenicilor m-a tulburat dintotdeauna, exact cum și Petru a refuzat să fie spălat de Domnul, care era și este Învățătorul, însă nu cred că undeva există vreo lecție mai mare despre smerenie, despre jertfirea de sine, despre cum să îți calci peste orgolii, egoism și mândrii și să te faci mic-mic, ca Dumnezeu să aibă loc să crească întru Tine...
Cam aici se rezumă căutările, gândurile, simțămintele de astăzi ale unei fecioare nebune, ce și-a îngropat talantul exact ca cel din pilda talanților și nu a rodit nicio mlădiță nouă, exact ca și smochinul neroditor... Sfânta și Marea zi de Luni s-a sfârșit în timp ce scriam rândurile acestea... sunt cu o zi mai aproape de momentul în care, nădăjduiesc și mă rog, Hristos va învia din mormântul inimii mele...

Frânturi, rătăciri, regăsiri

Uneori, când îmi ridic privirea de la asfaltul murdar de atâția pași ce poartă în ei neputințe, frământări și zbuciumări spre cerul curat, irizat cu tonuri de roșu, precum ramele mele noi, spre cerul brăzdat de aripi în zbor (fie de avioane, fie de planoare, fie de îngeri grăbiți), uneori, când mă opresc din goana nebună a celor douăzeci de ani proaspăt împliniți, devin brusc nostalgică. Nu știu de ce să privesc cerul la apus, atunci când dârele albe din urma avioanelor înscriu parcă foste sau viitoare drumuri pe care aș fi putut sau aș putea să merg, mă face să îmi amintesc, de-a valma, de tot ce am fost, de tot ce sunt, de toată maturizarea prin care nu știu dacă trec așa cum mi-am închipuit că voi trece atunci, demult, când încă aveam buzele nesărutate și sufletul naiv... Am constatat că, oricât de mult urăsc trenurile și drumurile lungi, viața mea, acum, poate fi asemănată cu un tren. Sunt mereu între două destinații: nu mă simt pe deplin acasă în locul ce mi-a fost acasă optsprezece ani, nu mă simt nici pe departe acasă în capitala agitată, înnebunitoare, aidoma unui carusel despre care habar nu ai avut, când te-ai urcat în el, că va alerga cu o viteză amețitoare, atât de amețitoare, încât planurile, nădejdile, visurile tale se amestecă și creează o supă de idei, precum supele de molecule din biologia celulară, sau devin spaghetti, așa cum se presupune c-am deveni cu toții dacă am traversa găurile negre. Sunt clipe în care trecerea timpului mă izbește dureros, așa cum te lovește vântul rece pe creste de munte. De câte ori revăd un prieten vechi, un loc drag ce a adăpostit o îmbrățișare cândva, în liceu, o stradă pe care m-am plimbat visând la cum avea să fie viața mea la douăzeci de ani demult, pe vremea rolelor și a primelor îndrăgostiri, mi se strânge inima. O simt cum se contractă cu durere, așa cum se contractă corpurile ce călătoresc cu viteze apropiate de cea a luminii. Pentru că în acele clipe încep să călătoresc în spațio-timp cu viteze nebunești, cu amintirile învălmășindu-mi-se în piept, ieșind din minte și coborând în inimă (cât de ușor se întâmplă aceasta cu frânturile de trecut luminos și cât de greu îmi e, în rugăciune, să trăiesc această stare). În acele clipe, pare că sunt mai degrabă o sumă de incertitudini, frustrări, frământări, căderi, întrebări, nelămuriri, nedefiniri, decât o Petra-piatră, zidită în credință, curajoasă, verticală... În acele clipe, mă simt neputincioasă, slabă, fragilă, precum o căprioară față în față cu un vânător. Însă nu m-am așteptat vreodată ca vânătorul să fie propriile mele așteptări, gânduri sau planuri. Să te simți copleșit de propriile alegeri, să te întrebi neîncetat ce să faci la următorul pas, să te lupți să te cunoști pe tine însuți, ca, la capătul ființei tale, acolo unde întunericul e mai dens și sufletul mai plin de asperități, unde iadul e mai iad ca oriunde altundeva, să-L poți cunoaște pe Dumnezeu, să te lupți, să te lupți cu toate forțele să înveți să iubești, să iubești cu adevărat, ieșind din tine însuți, din egoismul ce te încătușează, din orgoliul ce te îngenunchează și având curajul de a te dezbrăca de armura puternică a sinelui spre a-l întâlni pe celălalt, cu uimire, cu nerăbdare, cu dăruire deplină, nu credeam că voi ajunge, în vâltoarea medicinei, să cunosc aceste lucruri, să mă străduiesc să le găsesc firul logic, să înțeleg că nu pot fi supuse, întotdeauna, rațiunii, să fug de ele spre a mă întoarce, în cele din urmă, pe câmpul de bătălie, gata să pun umărul la cruce, să pricep că, uneori, bucuria vine tocmai în răstignire și libertatea tocmai în renunțare, nu, nu aș fi crezut că aceste trăiri se vor înghesui în inima mea mică, împietrită pe alocuri, la această vârstă a nebuniei și a entuziasmului.
Nu am mai scris demult. Am revărsat cuvintele toate în rugăciune, încercând să creez o relație cât mai statornică, mai caldă, mai reală cu Dumnezeu-Persoană, nu cu ceea ce credeam că este Dumnezeu, nu cu ideea unui Dumnezeu, ci cu Hristos cel Viu, care m-a iubit dinainte de a crea Universul, înainte de a-i stabili legile atât de minunate, care a venit în lume să mă caute și să moară pentru ca eu să pot trăi. Însă preaplinul sufletului meu caută acum să se reverse și în altfel de cuvinte, poate nu de viață ziditoare, însă cu siguranță de viață trebuitoare. Privind astăzi, la apus, cerul, mi s-a făcut un dor cumplit de a scrie, de a așeza, în vorbe mai mult sau mai puțin iscusite, nebuloasele din mintea mea, de a-mi privi tainele în față, cu ceva mai mult curaj, și de a-mi înfrunta limitele cu ceva mai multă nădejde că le pot depăși. Mi s-a făcut un dor cumplit să opresc toată fuga fără scop, toată graba fără rost, toată goana spre nicăieri și să mă adun, cu toate întrebările, mirările și certitudinile mele, într-un cuvânt cu miez, într-un gând trimis să zboare alături de avioane, planoare și îngeri grăbiți în cerul acela curat, care mă ademenește cu melancolii și nostalgii de februarie. Pentru că februarie a fost, pentru sufletul meu, cu adevărat luna dragostei, dincolo de toate clișeele ce au îmbrăcat-o în fals în ultima vreme. În februarie m-am bucurat ca un copil, căci copil entuziast și curios eram, de primul meu sărut, într-o ninsoare nebună. În februarie am spus pentru prima oară ”te iubesc”, cu trupul trosnind într-o îmbrățișare dureroasă, cu sufletul urlând de dor și durere, celui alături de care speram să pășesc în veșnicie. Și, iată, sunt trei ani de când, într-un februarie în care ningea ca-n povești, liniștit, calm, am cunoscut cu adevărat Dragostea, atât de diferită de cum mi-am imaginat-o, atât de minunată totuși, atât de blândă și de puternică... Uneori, liberul arbitru se așează, sfârșit, obosit, ajuns la capătul puterilor, în mâna caldă a Lui Dumnezeu, chiar fără voia lui, și se trezește după un somn menit să-i liniștească toate zbuciumările într-un prezent infinit mai bun, fără ca măcar să realizeze tot ce s-a petrecut cu el. Așa am fost și eu... În mijlocul unei adolescențe trăite din plin, în miezul unei furtuni nebune, trântită la pământ de prea multe încercări și nicio izbândă, am capitulat în fața Lui și am crezut că am ajuns la capătul lumii. Însă lumea mea abia a început să se contureze atunci, cu orizonturi infinit mai înalte, cu ceruri mai curate, brăzdate de gânduri ziditoare întru veșnicie. Iar acum, după nenumărate căderi și nesperate ridicări, după ce am cunoscut adâncul și am atins înălțimea, după ce am experimentat deznădejdea și bucuria, împietrirea și dragostea, pot spune că sunt într-un continuu proces de năpârlire și mi-aș dori mult de tot să știu când se va sfârși. Cad bucăți întregi din mine, din pielea mea aspră, tăbăcită de păcate și ratări de ținte, de neputințe și greutăți, și, pe alocuri, simt cum crește pielea nouă, de căprioară chemată să ierte și să iubească, să se roage, să se bucure, să se smerească... Doare cumplit de tare toată această metamorfoză, uneori simt că mă voi rupe cu totul în două și nu voi mai reuși să mă regăsesc, dar atunci, în acel apus pe care-l simt capăt de drum și de puteri, din cerul curat coboară, lin, o adiere, așa cum a coborât și peste Proorocul Ilie în pustiul Horeb și, chiar dacă nu primesc, dintr-o dată, puteri miraculoase pentru a merge mai departe, mă odihnește, mă adună din cele o mie de zări în care m-am risipit și suflă în direcția în care urmează să călătoresc... înspre care urmează să-mi port pașii pe cărarea spre Împărăție, pe calea către Cer...

Intrarea Domnului în Ierusalimul inimii mele

Stâlpare de pocăință,
osana întru smerenie,
haina sufletului așternută
pentru ca Tu, Doamne,
călcând-o,
să o netezești,
lacrimă de neputință
și zâmbet de nădejde,
urlet de durere
și strigăt de bucurie,
cu tot ce sunt
-păcat, urâciune, frică, mândrie-
mă plec în fața Ta, Împărate smerit,
și mă închin
și fac metanie
și Te rog
nu mă lăsa să te întâmpin precum iudeii,
cu laudă ce se va preschimba în ură,
cu ”Osana” ce va deveni ”Răstignește-L”,
cu bucurie ce se va transforma în mânie,
nu!
Eu nu voiesc să fiu din turma
celor ce Te primesc cu brațele deschise,
pentru ca, apoi,
la comanda celor puternici,
să se lepede de Tine cu zâmbetul pe buze.
Eu voiesc să fiu din turma
oilor ce se jertfesc pentru Tine.
Primește-mă
și intră în inima mea,
așa desfrânată și trândavă cum e ea,
călare pe asinul pocăinței,
Înveșmântat în haina smereniei,
cu glas de blândețe și cuget de dragoste,
și învață-mă să umblu
pe cărarea ce ai deschis-o
către Împărăție.

Mamei, cu dragostea care nu cade niciodată

La pieptul tău,
am cunoscut cu toții
-cinci suflete pline de mirare-
cea dintâi prefacere:
a sângelui în lapte, a dragostei în hrană, a făpturii tale în Ființa Lui Hristos.
În lacrima ta,
am zărit cu toții
-cinci suflete ce s-au desprins din tine-
cel dintâi colț de Cer,
senin, limpede, veșnic.
În zâmbetul tău,
am ghicit cu toții
-cinci suflete ce de atâtea ori ți-au adus mâhnire-n locul bucuriei-
cea dintâi promisiune
a unei Fericiri mai presus de fire.
În mângâierea ta,
am simțit cu toții
-cinci suflete ce te-au rănit mai mult decât te-au alinat-
duioșia Însuși a Lui Dumnezeu
și dragostea
ce cu adevărat nu cade niciodată.
În privirea ta,
am învățat cu toții
-cinci suflete ce de-acum se străduiesc să-nvețe spre îmbucurarea ta-
să citim în inimi, să vedem în profunzime, să căutăm lumina din fiece om.
În mâinile tale,
am descoperit cu toții
-cinci suflete ce-au fost purtate, întregi, în trupul și sufletul tău,
că fiecare bătătură,
fiecare zgârietură,
fiecare urmă de trudă
e nu un semn de îmbătrânire,
ci cea mai frumoasă dovadă
a iubirii.
În grija ta
neobosită, neostoită, nețărmurită,
pe care noi
-cinci suflete ce nu-s deloc grijulii cu tine-
am prefăcut-o de atâtea ori în revolte, lacrimi și amărăciune,
ne-ai revelat, de fapt, temeiul unei vieți întru Hristos.
Și mai mult decât orice cuvânt,
decât orice predică,
decât orice formă de catehizare,
prin jertfirea de sine-ți zilnică și veșnică,
prin uitarea de sine-ți la ale cărei măsuri nici nu îndrăznim să visăm
-darămite să ajungem-
prin dragostea ce-ți preface orice mustrare,
orice vorbă aspră,
orice îndemn mai repezit,
în faptă de bine făcătoare,
ne-ai învățat mai temeinic,
mai vârtos,
mai deplin,
mai nepieritor
cum să fim fii de Dumnezeu.
Mulțumim.
Mulțumim pentru că ne-ai crescut pentru Viață.
Iertare.
Iertare pentru că de-atâtea ori ți-am rănit lumina.
Te iubim.
Te iubim pentru că...
Nu. Te iubim și atât.
(cu o dragoste care nu cade niciodată)

P.S.: Cântecul ce, demult, pe când eram mult mai copii (și nici măcar nu eram cinci), l-am înregistrat cu dragoste...

Predica la Duminica Tomii a părintelui Nicolae Steinhardt

Ne-am obișnuit să vorbim despre Toma necredinciosul și despre duminica Tomii, adică a lui Toma cel necredincios.
Pentru că ne sună în minte și-n urechi versetele mult citite și deseori citate din Evanghelia Sfântului Ioan. Acolo ni se vorbește de Toma, care a spus celorlalți ucenici că nu va crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor și nu-și va fi pus mâna în coasta Lui. Același text ne informează că, după opt zile, ucenicii aflându-se toți laolaltă, Iisus a venit, ușile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor și a grăit lui Toma: adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma, covârșit, răspunde: Domnul meu și Dumnezeul meu!
Dar, dacă nu pregetăm a cerceta și celelalte Evanghelii, constatăm că nu numai Toma a fost necredincios; necredincioși au fost toți apostolii, așa încât duminica Tomii (subînțeles: necredinciosul) s-ar cuveni să se numească a tuturor apostolilor bântuiți de necredință.
În adevăr, referatul Sfântului Marcu ne-o arată pe Maria Magdalena mergând să-i vestească pe apostoli că L-a văzut pe Domnul viu și pe aceștia nedându-i crezare. Mergând alți doi, care-L văzuseră în drum spre o țarină, Iisus li se arată și-i ceartă pentru necredința și împietrirea inimii lor.
Referatul Sfântului Luca este și mai explicit: vestirea celor unsprezece de către mironosițe are drept rezultat că relatarea lor este considerată a fi o aiurare ori, spun alte traduceri, vorbe goale sau delir. Ni se relatează în continuare întâmplarea cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus. Textul ne arată că erau cuprinși de de întristare și că nu mai nădăjduiau, după ce trecuseră trei zile de la răstignire, ca spusele Învățătorului lor să se realizeze. Și dânșii, pomenind informația transmisă de femei, folosesc un limbaj foarte sceptic (niște femei de ale noastre ne-au spăimântat... zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu): ”niște femei”, ”ne-au spăimântat”, ”zicând că”, limbajul este cum nu se poate mai reticent, mai prevăzător, mai neentuziast. De la versetul 36 încolo, Evanghelia Sfântului Luca e categorică: atunci când Iisus li Se înfățișează stând în mijlocul lor, ei - înspăimântându-se și înfricoșându-se - cred că văd duh. Domnul (vorbind aidoma lui Toma în textul de la Ioan) îi mustră și-i poftește să se uite la mâinile și picioarele Lui, să-L pipăie și să constate că nu e nălucă ori duh. Mai mult decât atât: spre a-i convinge pe deplin și a șterge orice urmă de îndoială din mintea lor, le cere de mâncare și mănâncă înaintea lor.
Nu încape așadar dubiu că n-au crezut: toți, nu doar Toma. N-au crezut pentru că nici nu era de crezut! Într-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea și înfrângerea Lui Iisus drept definitive și ireversibile. Făgăduințele Învățătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgiri ale cugetului!
Spre a înțelege mai plastic deznădejea ucenicilor, e bine să ne referim la două tablouri care, printre mii de altele ale celor mai vestiți pictori ai lumii, prezintă răstignirea fără sulimane și fără cruțarea sensibilității privitorului. Unul e al marelui pictor mistic german de la sfârșitul veacului al XV-lea și începutul veacului al XVI-lea Matthias Grünewald - Matthias pictorul îl numește compozitorul Paul Hindemith - și se află acum în muzeul din orașul (astăzi francez) Colmar. Celălalt e al nu mai puțin vestitului pictor spaniol Velázquez și-i expus în muzeul Prado de la Madrid. Le-am văzut pe amândouă și am să mă străduiesc să vă transmit măcar puțin din oroarea lor. În pânza lui Grünewald fondul e negru; crucea se află pe primul plan, atât de aproape de privitor, încât pare a-i sta efectiv în față (orice ”distanță artistică” fiind anulată); degetele mâinilor și picioarelor răstignitului s-au prefăcut în tot atâtea gheare rășchirate spre cer, în țepi încărcați cu spasme; cununa de spini dă impresia a fi metalică; trupul e plin de sânge și în întregime acoperit cu un soi de pustule, de găuri, de ținte, de vătămături inexplicabile (un soi de erupție epidermică a suferinței); culoarea trupului e la egală depărtare de negru și arămiu și pare și el - răsucit, contorsionat, încârligat - a fi de metal; capul, prăbușit.
Tâlharii nu se văd, nici ceilalți martori răuvoitori ai groaznicului spectacol. Doar Magdalena, în stânga (privitorului), în genunchi și-n rugăciune aprigă. Ceva mai spre stânga, Maica Domnului înveșmântată în alb, leșinată în brațele Sfântului Ioan (în mantie roșie). În dreapta, un bătrân cu barbă ține o carte, iar cu arătătorul mâinii drepte îndrumă ochii privitorului spre o cruce: e naratorul, evanghelistul, referentul.
În Răstignirea pictată de Velázquez cerul nu este negru, dar tot foarte întunecos și posomorât. Apar și tâlharii. Altminteri Golgota este pustie, publicul amator de ”scene tari” s-a retras. (Se grăbesc, vine sâmbăta, le este teamă să nu se spurce - la spurcăciunea ce au săvârșit răstignind un nevinovat nu-i poartă gândul.) Doar un personaj, în prim-plan, într-o vastă mantie galbenă, n galben mohorât și vestitor de rele, greu de uitat, purtând parcă în adâncurile faldurilor toate păcatele acestei lumi.
Și tabloul lui Grünewald (înfiorătoare sunt îndeosebi ghearele și pecețile durerii care au spuzit pe tot trupul), și cel al lui Velázquez explică în modul cel mai izbitor de ce învierea a fost de necrezut și de ce, prin urmare, apostolii nu puteau să-i dea crezare! Cu privire la Grünewald face marele creștin Dostoievski această constatare chiar. Comentându-l pe larg, nu se sfiește a încheia: nu era de crezut și nici n-au crezut!
Prăbușirea trupească în toată nimicnicia și grozăvia ei surpase avântul cugetelor și căldura sufletelor.
Ca și alte momente de seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paști pune problema credinței, despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Greșeala aceasta fundamentală au săvârșit-o fariseii, saducheii, bătrânii și cărturarii care, pe Golgota, exclamau: ”Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce, ca să vedem și să credem”. Dacă vezi, nu-ți mai rămâne decât să înregistrezi, să constați și să te supui. Dar credința tocmai aceasta nu e. Ci, dimpotrivă, ”încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi și spune Domnul lui Toma: ”Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”. Credința stă dincolo de limitele minții omenești și implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede. (Încrederea o putem considera a fi ipostaza intimă, viscerală, irefragabilă a credinței.) De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidențe (ori și potrivnică lor) au dat dovadă Apostolii. I-a copleșit realitatea, i-au descumpănit aparențele.
Și totuși, Domnul le face pe voie lui Toma și celorlalți ucenici ai Săi: le dovedește învierea Sa pe cale materială, așa precum a voit Toma; li se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile și picioarele Sale, îi poftește să-L pipăie, să-și pună mâna în coasta Lui. Dacă-i așa, înseamnă că Toma și ceilalți apostoli erau scuzați, că Domnul le-a înțeles nedumerirea, că Și-a dat seama că nu se putea să nu fi fost biruiți de prea evidentul caracter definitiv și iremediabil al răstignirii. Îngăduința, complezența Lui Hristos adeveresc că Apostolii, omenește vorbind, nu puteau reacționa altfel decât prin deznădejde, urmare a înjositoarei ucideri a Învățătorului lor.
Învierea, mister care depășește și sfărâmă înțelegerea omenească, presupune o credință în stare a transcende totul, a trece dincolo de limitele minții omenești, a sesiza ori a bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabilește o legătură directă cu Dumnezeu, a realiza că prin credință în ce este de necrezut intrăm - așa cum enunța marele nostru Mircea Eliade - în relație cu misterele din urmă ale creației și cu lucrările necreate ale lui Dumnezeu.
În ziua Învierii, în prima zi de Paști, creștinul are parte de o părtășanie cu ceea ce se află dincolo de fruntariile înțelegerii omenești. Pentru oarecare vreme izbutește a nu mai fi nici el ”din lumea aceasta”. În Duminica Tomii însă revenim cu toții la nivelul minții omenești. Hristos însuși recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adică ale făpturii: Își arată mâinile și picioarele și coasta, cere de mâncare ca să demonstreze că nu este duh.
Da, se revine cu desăvârșire la nivelul minții omenești. S-a zis cu săptămâna harică, luminată și supralumească de după Înviere. Zilele acelea parcă luminate de lumina necreată au trecut. Hristos din nou Se smerește, Se umilește printr-o nouă chenoză. După chenoza întrupării, într-o sărmană țărișoară învinsă și cotropită, în modesta familie a unui dulgher dintr-un neînsemnat orășel de provincie desconsiderată, a morții, și anume a morții în cumplite chinuri pe lemn blestemat, acum, în duminica Tomii, Se smerește consimțind să Se supună aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune adevărul și silit a-și dovedi buna-credință prin irezistibile probe concrete. Ceea ce și face în această ultimă chenoză a Sa.
Zilele de sfârșit ale Mântuitorului așa ni se înfățișează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul superior al duminicii Floriilor, când e aclamat cu osanale și numit împărat și Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din vinerea îngrozitoarei răstigniri; îi succedă un nou punct superior, maxim - al Învierii!, și el urmat de momentul chenozei probatorii din duminica Tomii (Iisus trebuie să-Și dovedească dumnezeirea chiar ucenicilor Săi), după care vine momentul atotintegrator al Înălțării, care pune capăt liniei sinusoidale și mișcării pendulate.
Ateii și criticii creștinismului se folosesc de episodul lui Toma și al celorlalți pentru a pune în fața creștinilor ceea ce ei numesc ”criză de credință”. Nu vedeți, argumentează ei, până și ucenicii s-au îndoit și n-au crezut. Cu atât mai vârtos vă putem bănui pe voi toți că nu sunteți de bună-credință, că vă prefaceți. Și amintesc și paradoxala frază a tatălui copilului demonizat: ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, expresie și ea - zic aceiași - a unei credințe ambigue.
Li se poate răspunde: evangheliștii - cinstiți, realiști, nefățarnici - n-au falsificat adevărul, n-au ținut să-l camufleze; au înregistrat momentul de îndoială omenească (și explicabilă) și l-au menționat fără șovăială ori grabă. Dar au consemnat și declarația aceluiași Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu!, care pune lămurit capăt crizei. Criza e acum depășită, vremelnica necredință risipită. Scurta și absoluta exclamare a fostului ”necredincios” anihilează tot ce a precedat-o. (Întocmai cum lacrimile și strigarea tatălui copilului demonizat rezolvă punctul critic formulat în binomul credință - necredință.)
Așa și noi toți - care credem și-L mărturisim pe Hristos a fi Domn și Dumnezeu (Dominus et Deus, vor spune romanii despre împărații lor, de la Aurelian încoace, folosindu-se de sintagma Apostolului) - să-L rugăm să Se întoarcă cu îndurare spre noi în această zi, numită duminica Tomii, când ieșim de sub vraja zilelor pascale și de sub scutul Săptămânii Luminate și reintrăm în fruntariile minții omenești și ale vieții pământești. Întru aceasta să ne dovedim creștini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinței în Învierea Domnului, pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoțească, să ne ocrotească, să ne călăuzească și să ne întărească. Dacă, spre a nu fi socotiți lipsiți de modestie și discreție, nu putem rosti zilnic, ca Sfântul Serafim de Sarov: ”Hristos a înviat!”, să repetăm tot atât de stăruitor exclamația aceasta în sinea noastră, ca pe o variantă a rugăciunii inimii.

Paștile copilăriei mele

„Veniţi de luaţi lumină!” spunea, cu un glas de o duioşie nemaiîntâlnită, cu o privire în a cărei strălucire se oglindea întreg Cerul cu sfinţii Săi, cu o smerire a fiinţei ce-l înălţa până la Hristosul pe care-L ţinea, cu grijă, în mâini şi în suflet, dăruindu-L tuturor cu dragoste şi cu bucurie, părintele Crăciun, părintele nostru. Aşa începeau Paştile copilăriei mele, cu tresăriri de inimă mângâiată, cu grijă, cu pace, de Însăşi Maica Domnului, cu glasul tatălui meu, cel împreună-slujitor cu părintele sfânt, cântând stihurile cele binevestitoare, cu încercări timide de a-mi alătura şi eu glasul firav celor care vesteau, cu veselie răsunătoare, Învierea, cu rugăciuni abia şoptite şi o linişte ce curgea, în miez de noapte, din înaltul cerului deschis asupra noastră şi pentru noi...
„Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pre noi, pre pământ, ne învredniceşte, cu inimă curată, să Te mărim.” În ritmuri de toacă, cu sufletele ţinându-se de mână cu sfinţii ce coborau din icoane spre a se bucura împreună cu noi, cu cerul spuzit de stele întinzându-se şi clipind încet deasupra creştetelor noastre, cu natura întreagă înmiresmându-se şi legănându-se în bătăi de aripi de înger luminos, aşa înconjuram, cu inimile tresăltând a emoţie, biserica mică, din vârful dealului, spre a-L găsi pe Hristos înviat în mijlocul nostru, aşa cum a fost dintotdeauna, aşa cum este neîncetat, aşa cum va fi în veci. Dangătul clopotelor prelungea suspinul de dragoste al inimilor noastre, ce tânjea după Dumnezeul alături de care s-au străduit, măcar pentru o frântură de timp, să se răstignească, paşii şubreziţi de veacuri şi niciodată obosiţi ai părintelui Crăciun călcau cu nădejde peste patimi şi neputinţe, făcând să răsară, din pământul proaspăt arat al sufletelor, florile duhului şi iarba hrănitoare a virtuţilor, fumul de tămâie se îngemăna cu aburul ce ieşea din căldarea fiinţei noastre lăuntrice, în care fierbea dorul de Hristos şi rugăciunea de căinţă, înălţându-se tăcute şi, totuşi, curajoase spre înaltul plin de nădejdi, iar icoana Învierii, purtată cu mândrie şi cu grijă de mâinile mele slabe, scânteia în braţele mele, cu Hristos zâmbindu-le oamenilor izbăviţi de moarte prin moartea Lui.
În faţa bisericii, acolo unde primeam vestea cea înaltă, ascultând glasul încet şi blând al părintelui Crăciun citind Evanghelia, se preschimba o lume, se dărâmau spaime şi se înălţau, în locul lor, flăcări de credinţă şi turnuri de dragoste. Cântând „Hristos a înviat!” şi rotindu-mă, cu luare-aminte, în jurul tetrapodului, cu lumânarea cea din care izvora întreaga noastră bucurie, având grijă să nu-L pierd cumva pe Hristos cel primit din mâinile bătrâne şi alinătoare ale părintelui Crăciun, mi se părea că nicio bucurie nu era la fel de întreagă ca cea pe care o simţeam icnindu-mi în piept şi niciun cânt la fel de frumos ca cel pe care-l îngânam cu toţii, părinţi şi copii, spre a ne întări şi mai vârtos pe piatra mormântului celui gol, din care ne-a izvorât băutura cea nouă, a Vieţii.
La intrarea în biserică, atunci când părintele smerit se ruga cu tare mult curaj şi cu o hotărâre ce izbutea să facă crucea să bată cu putere în uşile cele încuiate ale lăcaşului de taină, mi se părea că trăiesc, măcar pentru o clipă, intrarea în Cer, iar momentul în care uşile se deschideau, biruitoare, spre a-L lăsa să intre pe Împăratul Luminii îl asemănam ridicării porţilor celor veşnice în faţa sufletelor drepţilor... Mai puteam doar să murmur, în neştiinţa mea, către îngerul meu păzitor, să mă ajute să cresc în aşa fel încât să mă bucur şi eu de acea infinită Lumină ce stăpânea, pesemne, sufletele sfinţilor celor ce au trecut în ziua cea neînserată a Împărăţiei Lui Hristos.
Canonul Învierii am învăţat să-l cânt în strana bisericii de sus, din vârful dealului, biserică ce avea ştergare ţesute de mână la icoane şi un tavan ce-nchipuia cerul şi care mă fascina prin albastrul lui curat. Încet-încet, am învăţat glasurile de veste bună pe care se cântau stihurile ce făceau să crească inima-n noi de bucurie. Totuşi, mică fiind, mă cutremuram în acea veselie ce ne împodobea privirile, atunci când mă gândeam prin ce suferinţe cumplite şi prin ce pătimiri greu de închipuit pentru mintea mea de copilă a trecut Hristos spre a ne putea dărui acea Lumină ce ardea în sufletul şi-n mâinile părintelui Crăciun. Icoana sub care stăteam, în strană, era veche şi înfăţişa răstignirea Mântuitorului: şi cât de frumos se prefigura calea mea în lumina blândă ce curgea, împreună cu sângele şi apa, din coasta Lui Hristos, atât de frumos încât nu mai voiam nimic, în afara acelei slujbe târzii şi pline de dragoste. De câte ori părintele sau tata ieşeau cu cădelniţa, spre a înălţa din nou fum de rugăciune şi ardere de tot a egoismului spre Hristos, mi se lărgeau chipul şi inima într-un zâmbet, răspunzând tare şi hotărât că Hristos cu adevărat a înviat – şi-n acest răspuns îmi trăiam, bucuroasă, vârsta plină de mângâierea Maicii Domnului.
La sfârşitul slujbei, ştiam că citeţul mă va lăsa pe mine să citesc Cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, aşa că îmi adunam toate puterile spre a citi tare şi spre a le arăta părintelui Crăciun, tatălui meu şi tuturor oamenilor adunaţi întru dragoste cât de tare mă bucuram eu de Învierea Lui Hristos. Mereu, însă, îmi tremura vocea şi citeam prea încet, însă nu mai puţin hotărât. Atunci când primeam binecuvântarea, împărţită cu atâta blândeţe în glas de părintele nostru, părintele Crăciun, simţeam cum toată liniştea s-a pogorât din mâinile lui în inima mea, aşezându-se, cuibărindu-se, desăvârşindu-se şi făcându-mă aşa cum îmi doream neîncetat să fiu: un prunc al Lui Hristos.
În biserica din vârful dealului, sub privirea cea atotcuprinzătoare, smerită, ce ne îmbrăţişa pre toţi întru dragoste a sfântului părinte Crăciun, aşa mi-am trăit eu Paştile copilăriei: primind un cadou mai frumos decât orice s-ar fi gândit aşa-zisul iepuraş să-mi aducă, Bucuria Învierii, şi îmbrăcându-mă în haine mai luminoase decât orice rochiţă mi-ar fi cumpărat mama pentru Liturghia din ziua de Paşti, Haina Pătimirii şi Biruinţei Lui Hristos. Acum, părintele Crăciun coboară, împreună cu sfinţii din icoane, în noaptea Învierii, spre a ne aşeza în inimi, dimpreună cu dragostea lui ocrotitoare, conştiinţa nepieritoare şi ziditoare a Luminii Lui Hristos, întru care a păşit, pesemne, aşa cum păşea în biserică spre a cânta Canonul Învierii: cu smerenie, cu curaj, cu neţărmurită bucurie. Iar eu, mică-mică, caut în fiece clipă să-mi subţiez sufletul îngreuiat de patimi, spre a putea să simtă din nou acea veselie pe care doar un sufleţel curat o poate percepe şi spre a se lăsa inundat de acea Lumină ce preschimbă tot răul în bine; caut, cu fiecare rugăciune ce o înalţ, să umblu pe calea ce-am întrezărit-o, la fiecare slujbă de Înviere a copilăriei mele, în icoana de deasupra stranei în care am crescut pentru Dumnezeu; caut să nu uit, nicicând, dragostea din privirea părintelui Crăciun şi grija cu care ţinea lumânarea şi rugăciunea, spre a nu-L pierde, niciodată, pre Hristos.