de profundis

mononucleoză. ultima zi de vară. depresie. anxietate. lacrimi. căinţă. neputinţă. dragoste. film. "Enigma Otiliei". regim alimentar. frică. îmbrăţişare. ceai. tratament naturist. criză fiinţială. nevoia de spovedanie. rugăciune. zbucium. nelinişte. pace. privire verde. mâini înlănţuite. sfârşit. despărţire. dor. "şi lacrimi pe zâmbetul meu". sfinţenie. mândrie. răutate. blândeţe. smerenie. prietenie. sprijin. senin. teamă. panică. masaj. greaţă. migrenă. angină. început. "şi nevoia mea de zâmbetul tău"...

"Ce-ai zice dac-am cădea deodată în cer? Nu ne-am mai opri..."

veşnică este secunda din noi/prin care exişti şi respiri

vara e pe sfârşite, o simt cum se sforţează să-şi târască trupul greoi, alunecând tot mai greu peste zilele prea înnăbuşitoare şi prea tensionate. o parte din sufletul meu s-a lipit de o bucată din coapsa acestei veri atât de abundente în trăiri şi, sub transpiraţia rece a tegumentului înfierbântat al acestui anotimp, ce-l apasă cu fiecare metru parcurs, suspină. în urma fragmentului de suflet desprins de vară (probabil din cicatricea de la genunchi sau din zgârietura de pe braţ), a rămas un ţesut incomplet, care, deşi cunoaşte toate mecanismele unui răspuns imun, e incapabil să reacţioneze ca atare, preferând să supureze, ca şi cum ar plânge. iar eu îl privesc, neputincioasă, cu un nod în gât şi o vorbă nerostită pe buze.
se simte în aer acea mireasmă de sfârşit dureros, de despărţire iminentă, de responsabilitate grea de dus, de început de luptă crâncenă, de umeri uzi ce-ar vrea să se cuibărească în palmele ce le cunosc fiecare cută şi să nu mai plece, niciodată, de acolo. în jurul meu, ba chiar în mine însămi, se rostesc cuvinte mari, ce seamănă cu bolovanii imenşi de pe traseele montane, care se desprind încetişor din peretele de stâncă şi cad cu un zgomot înfundat, zdrobind flori prea îndrăzneţe sau animale neastâmpărate în zborul lor spre pământ. facultate, teste pentru medicină, tren, dragoste la distanţă, program de studiu, examene, absolvire, toate răsună îngrozitor de tare în capul meu, îmi determină artera carotidă comună să se zbată, pulsând nebuneşte, şi mă transformă-ntr-o persoană peste poate de irascibilă, nervoasă mai mereu, tresărind a agitaţie şi impulsivitate, incapabilă să accepte, tacit, Voia Lui Dumnezeu, mersul timpului, blândeţea...
mi se pare că tot ce se întâmplă în afara fiinţei mele vrea să-mi răpească şi ultima urmă de copilărie. mi se pare că niciodată sfârşitul unei veri nu a fost mai dureros, mai semnificativ, mai întunecat decât al verii celei mai dragă mie, al verii dragostei mele...
nevoinţa e tot mai grea, lupta dintre carne şi duh care se dă în măruntaiele mele tot mai sfâşietoare, dorinţa de cer, de linişte, de lumină tot mai acerbă, iar neputinţa o resimt tot mai adânc. mi-e tot mai silă de mine însămi, de păcatul care se joacă cu toată fiinţa mea în neştire, de lipsa de voinţă în spatele căreia mă ascund, căutând justificări mândriei sau răutăţii. aş pleca oriunde, să fiu singură cu zbuciumul meu, până când, dobândind măcar o părticică din liniştea la care tânjesc atât de mult, m-aş întoarce, gata să dau piept cu acest sfârşit ce mă minte, spunându-mi că e un început. dar ştiu că nu trebuie să fug mai departe de Hristos şi nu pot găsi pacea în altă parte decât în potirul Liturghiei. însă nevrednicia mi-e prea mare, iar răbdarea prea puţină...
vara îşi târăşte trupul greoi peste ultimele zile cu soare, iar eu abia-mi trag sufletul după mine, încercând să-l cuminţesc.

 

I just can't wait to be... a pediatrician

Astăzi a fost prima zi de învăţat la biologie, din toată inima şi cu întreaga minte, pentru medicină. Însă începuturile din viaţa mea nu au fost niciodată lipsite de peripeţii, aşa că dimineaţa de astăzi nu putea scăpa laitmotivului vieţii mele: lucrurile sunt mereu mai bune atunci când se complică.
Am plecat în trombă de acasă, fiindcă ar fi trebuit să ajung în cinci minute pe centrul vechi, ori asta, chiar şi pe bicicletă, e uşor imposibil de îndeplinit pentru condiţia mea fizică fragilă. Am rostit doar rugăciunile de dimineaţă, fără a mă ruga din toată inima, aşa cum o fac, de obicei, când îmi beau ceaiul gastric, fiindcă nu am mai avut vreme nici de ceai, nici de rugăciune curată, din cauză c-am stat să scriu în jurnal. Am pedalat "ca o nebună" şi, când am ajuns la punctul de întâlnire cu Irinuşul meu drag, uitându-mă la telefon, am văzut că "întârzia cinci minute". Mi-am cumpărat coli albe pentru scheme frumoase şi apă şi-am tot aşteptat... Când, după vreun sfert de oră, am văzut-o pe Irina venind, m-am gândit să verific dacă am permisul de bibliotecă la mine şiiiiiii surpriză: nu era acolo. Am pedalat din nou, în cea mai mare grabă posibilă, acasă, rugându-mă în gând, am băut iute ceaiul, am luat permisul şi-am pedalat înapoi. La bibliotecă, după ce-am completat cererea de acces în sala de lectură, era să intru în perete, nu pe uşă, noroc cu bibliotecarele, care păreau drăguţe, dar care s-au dovedit mult prea gălăgioase. Cu voie bună, cu conversaţii drăguţe strecurate între scheme şi desene, cu un sandwich vegetarian la prânz, mâncat pe treptele bătrânului meu liceu, cu o nouă cunoştinţă, tare drăguţă şi studentă în Bucureşti, cu domnul V. apărând total pe neaşteptate şi cam violent la bibliotecă şi cu stupoarea de a citi anunţul conform căruia sala de lectură se închide de sâmbătă până ce începe şcoala, am reuşit să schematizez şi să sintetizez întreg sistemul digestiv. Am foi cu desene colorate frumos, cu informaţia ordonată şi subliniată, de ţi-e mai mare dragul să înveţi pentru medicină. Ziua continuă să-mi fie contra-cronometru: seară de joacă cu cercetaşii, şedinţă cu organizatorii Balului Bobocilor şi seară folk... Sunt, însă, odihnită, voioasă şi am încredere nestrămutată în Dumnezeu: dacă voia Lui e să ajung la medicină, prin muncă şi rugăciune, cu siguranţă voi ajunge!

Afiniada sau dragoste la mare înălţime sau, mai simplu, Retezatul prin ochii unei mioape

Nu am mai scris de multă vreme fiindcă, abia întoarsă de la mare şi cu o puternică arsură de lumină, sare şi dragoste în mădularele trupeşti şi-n fibrele sufleteşti, abia am apucat să respir puţin aer devean, că, de mână cu Dragostea şi Prietenia şi alături de Familie, adică împreună cu Andrei, Oana şi ai mei fraţi, am pornit-o spre Râu de Mori, leagănul copilăriei mele, locul unde domneşte liniştea şi-mpărăţeşte tăcerea muntelui. Acolo, redescoperind minunăţiile cetăţilor şi dealurilor din jur, simplitatea unui joc cu mingea sau a unei plimbări la lac, bucuria unei mese tihnite în familie, odihna ascunsă într-o conversaţie pe leagăn, gustul de nemaigăsit al prăjiturii preferate sau al porumbului fiert, puterea unei prietenii la distanţă sau profunzimea unei legături începute acum jumătate de an, m-am regăsit pe mine însămi. Deznădăjduind, râzând, rugându-mă, povestind, îmbrăţişând, plimbându-mă, urcând, cântând, jucându-mă, plângând, alergând, depănând amintiri, căzând şi ridicându-mă, mi-am regăsit linia de plutire, ba chiar am urcat deasupra ei, îndrăznind să privesc spre Cer, ba chiar să ies, scuturându-mă de apă, mâl şi păcat şi să urc, să urc necontenit pe creste şi prin păduri. 
Retezatul, loc înalt, aproape de Cer, rece şi, aparent, solitar, prietenos doar cu marmotele şi rododendronul, plin de dragoste numai pentru caprele negre şi culmile stâncoase, Retezatul, minune a naturii şi-a lumii, am reuşit să mi-l apropii, îmblânzindu-l. Am pornit, cu inima strânsă de grijă şi credinţă, cu un rucsac strivitor de greu în spate, cu dragostea gata să mă prindă când alunec, cu sora, întruchiparea prieteniei adevărate, gata să mă-nveselească sau să mă domolească şi cu încă două suflete copilăroase şi gata de aventură alături. Am pornit, pe acorduri de Pasărea Colibri, cu un jeep ce ne zdruncina de-a dreptul visele şi cu un om ce trăieşte la poale de munte drept sfătuitor. De la Cârnic, cu rucsacii-n spinare şi cu nădejdea-n inimi, am luat-o-n sus, spre Cabana Pietrele. Aerul tare de munte, apa rece de izvor, florile care erau, parcă, mai colorate şi păreau chiar însufleţite, brazii ce se-nălţau, semeţi, înţelepţi, cu un uşor iz de aroganţă, dar cu o infinită blândeţe, ne-au cucerit din prima, încât am lepădat, la primii paşi, toată mizeria orăşenească, tot praful grijilor şi un sac plin cu temeri, deznădejdi, păcate şi neîmpliniri. Mai cu greu, mai cu glume, mai cu îmbărbătări, am ajuns la cabană, am trântit rucsacii, ne-am schimbat iute-n haine comode şi groase şi am tulit-o în sala de mese, la o conservă cu ton, mult ceai şi şi mai multă pâine. Poveştile de seară, râsetele la înălţime, zâmbetele sincere şi mult mai calde decât la deal, toate ne-au făcut să adormim repede, cu miile de stele ocrotindu-ne somnul agitat.
Dimineţile de munte sunt devreme, răcoroase şi cu soare-n zâmbete. Dup-un mic-dejun copios, înarmaţi cu multă voie bună şi cu veşnicii şi greii rucsaci, am pornit-o-n sus, prin pădure, pe stânci, trecând râuri repezi şi limpezi, întâlnindu-ne cu vaci zgomotoase şi nervoase, căzând şi julindu-ne genunchii sau coatele, lăsându-ne respiraţi de aerul rece de munte şi arşi de soarele nebun şi încăpăţânat. Drumul a fost lung, mai lung decât ne-au indicat plăcuţele albe cu marcaje, fiindcă rucsacii au fost mai grei decât puteam duce, deşi i-am cântărit la a zecea parte dintr-un gram, însă, mergând mai lent şi oprindu-ne mai des, am putut să ne bucurăm de fiecare piatră, fiecare fir de iarbă, fiecare nor fugar, fiecare strop zbuciumat de apă, fiecare colţişor de cer senin şi fiecare firicel de lumină. Ajunşi în Curmătura Bucurei, după un urcuş incredibil de greu şi peste poate de frumos, ne-am declarat cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Am făcut zeci de poze, am inspirat adânc în plămânii obosiţi aerul sănătos şi făcător de minuni de la 2200 de metri şi, într-un final, ne-am decis s-o luăm la vale, coborând cu pas iute şi zâmbete largi panta ce ne despărţea de lac. Locul de campare era împânzit de corturi colorate, aşa că am plecat la "vânătoare" de cazemate împotriva vântului şi, după ce-am mutat, o dată, tot cortul, fiindcă locul era prea îngust pentru casa noastră miniaturală, am ridicat, într-un final, "reşedinţa" de pe malul lacului. Vântul bătea nebuneşte, frigul ne pătrundea tot mai adânc în oase, impresia că ni se vor rupe beţele sau ni se va pleca cortul sub rafalele violente devenea tot mai mult o frică neliniştitoare, iar sistemele noastre digestive cereau mâncare, aşa că, după câteva crize de nervi aşa cum numai eu ştiu să fac, cortul a fost mult mai bine fixat şi masa pusă. Odată cina luată şi ultimele cuie bine înfipte în pământ, ne-am învelit bine de tot în sacii de dormit, ne-am rugat cu dragoste şi dorinţă acută de linişte şi-am spus noapte bună lacului, deşi încă mai era lumină afară. Noaptea mea a fost una agitată, abia am putut să adorm, mi se părea că se prăbuşeşte cerul peste mine, dar, graţie sufletului în care mă cuibăresc spre odihnă, am reuşit să mă liniştesc şi să-mi refac forţele-mi fizice şi psihice.
Să te trezeşti cu vântul mângâindu-ţi faţa, cu ceaiul arzându-ţi degetele, cu soarele intrându-ţi în ochii inimii şi c-un lac desfăşurându-se la picioarele tale e expresia celei mai simple şi mai profunde fericiri, perfectă pentru a aniversa o jumătate de an din această fericire. Să te trezeşti înconjurat de toate aceste minuni ale naturii, cu rugăciunea rostită sub un cer senin de munte, şi cu Dragostea şoptindu-ţi că tu însăţi eşti, la rândul tău, Dragoste, e o bucurie mai presus de fire. Să te trezeşti la munte, crezând că eşti a nimănui şi-a întregii lumi, pentru ca, mai apoi, să dai peste cei care-s ai tăi oriunde ai merge, adică peste cercetaşi, e o surpriză negrăit de frumoasă. Chiar în timpul micului-dejun, am dat peste dragu-mi Tihuleţ, pe care nu-l mai văzusem de la DELF, şi peste o trupă de cercetaşi curajoşi şi destoinici din Timişoara. Am aflat cu multă bucurie că campul centrului lor local se desfăşoară la Cârnic şi că ei au îndrăznit să cucerească Peleaga şi să-şi fericească inimile c-un hike prin inima Retezatului. Am povestit cu drag şi dor şi am îmbrăţişat cu acel sentiment frumos al prieteniei calde ce ne leagă pe noi, ca cercetaşi. A trebuit, însă, să-mi iau rămas-bun în trombă, să mănânc şi mai iute decât am spus la revedere, să-mi aranjez lucruşoarele-n rucsacul de tură şi, cu rugăciunea-n suflet şi crema de soare pe faţă, s-o pornesc în pas săltat şi bucuros spre Peleaga. Traseul a fost tare frumos, m-am căţărat şi-am ţopăit cât de mult am putut, ca să nu-mi dezmint mai-mult-decât-porecla de Căprioară, am rămas cu gura căscată în faţa panoramelor ce se perindau sub ochii mei, mi-a tresărit sufletul de bucuria de-a vedea creste pân' la infinit şi înapoi, păduri, lacuri şi bucăţi de senin la picioarele, împrejurul şi deasupra mea. În vârf, am fost nebună de fericire când am dat peste eşarfa lui Cosmin, peste urma cercetăşiei curate chiar şi pe cele mai înalte culmi ale României. Am făcut o grămadă de poze, mi-am suflat sufletul şi l-am lăsat să zboare, nebun, cu vântul, mi-am aerisit cele mai prăfuite cotloane ale inimii şi m-am umplut de lumină, aer tare şi fericire simplă, nealterată. Drumul înapoi a fost unul de sărit, căţărat şi coborât cu multă atenţie şi m-am cam lăsat pradă stresului şi nervilor, dar am reuşit să mă domolesc şi să redescopăr bucuria unui pas făcut cu grijă sau a unei priviri pline de dragoste. La Bucura, prânzul şi după-amiaza au fost liniştite, delicioase, presărate cu plimbări scurte şi clinchete de râs copilăresc. Noaptea a venit calmă, senină şi fără vânt, dar rece, tot mai rece (noroc cu sacii groşi de dormit, polarele care ţin de cald şi îmbrăţişările pline de dragoste).
Ziua de joi trebuia să fie zi de odihnă şi planificaserăm o tură scurtă până în Şaua Judele, pentru a vedea lacurile din jur. Însă s-a transformat în cea mai frumoasă şi palpitantă aventură din incursiunea noastră în Retezat. Urmăriţi de nori şi rugându-ne neîncetat să nu ne prindă ploaia, am ajuns sus în şa şi ne-am relaxat, întinzându-ne sufletele la soare şi lăsându-le bătute de vânt în vreme ce noi ne fotografiam cu peisajele ce ne tăiau respiraţia de abia ajungeam să ne umplem plămânii la capacitatea lor vitală. Din spate ne-a ajuns un cuplu bucureştean, care ne-a dat ideea celui mai nebun traseu pe care l-am făcut, cel până la lacul Zănoaga. Am văzut câteva lacuri din Rezervaţia Gemenele, ne ţineam ochii ficşi pe linia orizontului, unde vârfurile se uneau cu cerul şi, alergând, aproape zburând, am ajuns la Zănoaga, unde era frig şi vânt, unde ni s-a făcut foame fără a avea cu ce să ne-o astâmpărăm şi unde am aflat că ceea ce ştiau bucureştenii de la Salvamontişii de la Bucura era uşor eronat: nu aveam cum să facem o tură completă Bucura-Zănoaga şi să ajungem şi înapoi în numai şase ore. Aşa că bătrânii buni şi înţelepţi de la Zănoaga ne-au trimis pe un traseu marcat doar cu momâi de pietre înapoi către "casă". Însă traseul acesta ne-a dăruit, pe lângă adrenalină continuă (trebuia să fim tare-atenţi la momâi, la jnepeniş, la cărăruile pe care ne puteam rătăci), şi privelişti de neuitat, cum ar fi aceea a Tăului Răsucit, şi o resursă de energie inepuizabilă în munţi şi cu adevărat delicioasă: afinele. Ne era atât de foame, încât mâncam afine stând în genunchi, culegând cât mai multe, ronţăind şi frunze, dacă se amestecau în pumn alături de bucuria mov. Ajunşi pe creastă, bucureştenii ne-au dat câţiva covrigei şi puţin chec, să ne mai astâmpărăm foamea, şi, cu burţile doar puţin mai pline, am pornit-o vitejeşte spre Bucura... până când am constatat că nu dădeam nicicum de marcaj. Au urmat o urcare fulgerătoare a lui Andrei până pe-un vârf din apropiere, pentru a căuta marcajul, o coborâre şi mai rapidă spre jnepeniş, unde-am văzut fluturând marcajul celor care participaseră la maratonul ce-a avut loc în Retezat şi, după câteva emoţii mai puternice, am dat de crucea albastră şi-am ştiut că putem merge şi mai încet, că tot vom ajunge la cort, la mâncare şi la sacii de dormit. Aşa că am aşteptat să treacă mia de oi cu ciobanii ei, am făcut poze, ne-am bucurat de frumuseţea lacurilor din jur şi de gustul dulce-al afinelor şi, într-un final, după zece ore de plimbare frumoasă şi plină de peripeţii, am ajuns înapoi la Bucura. Am mâncat până când ni s-a făcut rău şi, după ce-am rostit rugăciunea, am adormit aproape instantaneu, fiind frânţi de oboseală.
Dimineaţa ne-a trezit voia bună a cehilor, care cântau (de fapt, adormiserăm pe acorduri de râsete şi melodii într-o limbă ciudată) şi primul lucru pe care l-am învăţat în ziua aceea a fost să salutăm în cehă: Ahoi! Dup-un mic dejun copios, înfofoliţi bine şi gata de încă o zi de zburdat pe creste, am pornit, urmaţi, bineînţeles, de nori şi vânt, spre Vârful Retezat. La primul popas, am văzut unele dintre cele mai drăguţe creaturi de pe faţa Pământului, marmote pufoase, aparent leneşe, tare zburdalnice de fapt, care, cu siguranţă, ascundeau, pe undeva, ciocolată de la Milka, ca să o învelească în staniol. Traseul către vârful ce denumeşte masivul atât de frumos, prin care m-aş pierde cu dragoste, între noi fie vorba, ne-a descoperit şi câteva acvile, ce planau, în toată frumuseţea şi maiestuozitatea lor, printre visele noastre înălţate "sus, sus, sus, la munte, sus" şi două lacuri din Rezervaţia Ştiinţifică "Gemenele", lacuri incredibile prin culoarea, forma, numele (cu semnificaţie aparte doar pentru noi şi grupul nostru unit de prietenie şi dragoste) şi vaga urmă de mister pe care o purtau din cauză că accesul spre ele este interzis turiştilor "obişnuiţi": Tăul Ştirbului şi Lacul Gemenele. Printre pietre şi urcuşuri obositoare, ne-am amuzat întâlnindu-ne cu cehi şi salutându-i noi primii cu "Ahoi!". Într-un final, cam vlăguiţi şi uşor lipsiţi de chef, niţel speriaţi de plafonul de nori, ce ne strângea parcă într-o chingă gri şi rău-vestitoare, am ajuns şi pe vârf, unde, după o sesiune de nervi şi de poze, am reuşit să ne înştiinţăm părinţii că suntem bine-sănătoşi şi să ronţăim ultimele urme de batoane cu cereale şi fructe pe care le mai aveam prin rucsaci. Drumul înapoi spre corturi a fost, pentru mine, dureros din toate punctele de vedere: mi se făcuse rău din cauză că efortul susţinut, în combinaţie cu gastrita, dă dureri de cap şi de stomac şi, cu siguranţă, dă şi tulburări motorii şi, pe lângă că mi-era greu să păşesc, mă mai şi lăsasem pradă unor gânduri tulburătoare şi destul de negre pentru fericirea în care ar fi trebuit să mă cufund. Fără Andrei, cred că aş fi căzut în prăpastie. Fără Dumnezeu, aş fi căzut în deznădejde. Dar, cu Amândoi alături de mine, am ajuns cu bine la cort, la un ceai cald la Salvamont, la ultimele noastre conserve şi la ultima noapte "de dragoste" în cort.
Sâmbăta, când începea să se aglomereze la Bucura cu oameni ce urcau din Poiana Pelegii numai pentru câteva ore "la munte", eram probabil singurii care plecau de la lac, având ca punct de sosire Cabana Buta, unde cabanierul era bunicul celorlalţi prieteni dragi ai noştri. Deşi traseul nu era unul obositor, noi, fiind deja rupţi de oboseală, l-am trăit ca pe cel mai dificil dintre toate. Cu rucsacii atârnând grei în spinări şi cu ultimele puteri, am ajuns în Şaua Plaiu Mic, după ce, în Poiana Pelegii, m-am întâlnit cu familia unei lupişoare tare neastâmpărate. Acolo, sus, lângă Tăurile Păpuşii, ne aştepta tatăl prietenilor noştri, cu energizante şi ciocolată şi c-un zâmbet larg. Dornici să ajungem cât mai iute la cabană, am coborât şaua iute "ca vântul şi ca gândul" şi-am ajuns într-un suflet la mâncare caldă şi din plin, la o toaletă cât de cât civilizată, la aşternuturi şi la haine curate. Însă, după ce prima după-amiază la Buta s-a scurs cu mâncare bună, o gură de afinată şi poveşti fără sfârşit, punând capul pe pernă, mi-am dat seama cât de fericită eram, de fapt, sus pe creste, cum, în pofida oboselii ce-mi intrase în oase şi-a durerii de stomac ce nu voia să mă lase-n pace cu niciun chip, orele nesfârşite de hike-uri de supravieţuire la cercetaşi m-au făcut rezistentă şi mi-au cuibărit, în inimă, dragostea de munte, că, trăindu-mi copilăria la poale de Retezat, mă pot considera, acum, pe deplin, o fiică a sa, că muntele mi-a devenit loc de liniştire şi de împăcare cu Dumnezeu şi cu mine însămi, că tăcerea lui mă defineşte, acum, mai bine decât întreg tumultul marilor oraşe sau zbuciumul mării, că tânjesc neîncetat să devin şi eu o stâncă de credinţă, nădejde şi dragoste, că statornicia stâncilor şi semeţia crestelor, blândeţea pădurilor şi curăţia apelor zvelte şi, totuşi, cuminţi, sunt minuni pe care Dumnezeu a îngăduit să le trăiesc ca să le pot învăţa, să mi le pot însuşi, să mă pot apropia de virtuţile ascunse într-însele. Adormind de mână cu Dragostea cu şi cu sufletul liniştit, tot ce-am mai putut rosti, drept rugăciune, a fost un "Mulţumesc!" izvorât din suflet şi din pacea în care m-am cuibărit, ascultătoare.
Deşi bunicul-cabanier semăna prea mult cu bunicul lui Heidi şi mă cam speria, deşi nu prea ştiam cum să mă comport cât mai frumos cu bunica-bucătăreasă, deşi am fost prea obosiţi ca să mai urcăm pe vârful Piule şi ne-am plimbat numai până la Tăul Buţii, deşi mă simţeam păcătoasă şi nu ştiam cum să mă rog mai curat şi mai din suflet, duminica la munte a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa mea. Am mâncat afine de la Tău până când m-a durut burta, m-am rugat din inimă şi cu nespus de multă dragoste, m-am odihnit în braţele fericirii, cu un cer senin, pe care norii se fugăreau, deasupra capului şi înconjurată de tăcerea liniştitoare a muntelui şi am putut să-mi iau rămas-bun ca la carte de la săptămâna "la înălţime" pe care am trăit-o: printr-un foc de tabără cu cântec şi voie-bună, cu pepene mâncat cu lingura în miez de noapte şi slănină prăjită când toată lumea dormea, cu hohote de râs înfundate şi un cer spuzit de stele şi cu o noapte de taină, de înlănţuire sufletească şi de încercări pentru dragoste. Ultima dimineaţă la munte a fost călduroasă, a fost surprinzătoare, a fost prea fugară, mi-a scăpat printre degete şi prin suflet şi acum cu greu o mai pot regăsi. Nici nu ne-am dat seama când ne-am luat rămas-bun de la camarazii noştri de peripeţii şi drag de munte, cum am ajuns în Petroşani, cum ne-au luat cei de la Carrefour drept străini şi eu am stricat tot planul de joacă cu o replică în limba română, cum am mâncat numai dulciuri stând pe izopren în faţa bisericii catolice, când am ajuns în tren, când am despachetat, când am făcut primul duş după o săptămână de "împachetări" cu şerveţele umede, când am ajuns între aşternuturi calde, când am început să mă căiesc din adâncul sufletului pentru nimicnicia mea, când am început să mulţumesc cu toată inima pentru săptămâna suspendată aproape de Cer pe care am trăit-o, când am adormit cu ruga-n gură şi cu dragostea pe buze...
Nu ştiu ce-aş putea să mai spun, sufletul tânjeşte după o pădure de brad pe cărările căreia să mă pierd şi dup-o frântură de cer senin, după o gură de aer rece şi după o mângâiere fugară a unui vânt neastâmpărat. Muntele mi-a devenit o parte din acel "acasă" pe care-l caut de multă vreme, mi-a desăvârşit dragostea şi mi-a descoperit minunile lui tacite şi simple... Până la următoarea căţărare pe creste şi spălare cu apă rece de izvor, mă consolez cu fotografii, cântece şi îmbrăţişări ce încă miros a foc ocrotit de stele.

P.S.1: Cântec ce-a răsunat în urechile şi-n sufletul meu din maşina omului bun ce ne-a dus la Cârnic pân-acum...


P.S.2: Cântec de dor, de munte, de sălbăticie, de verde nebun, de dragoste...