Aventura, strigaţi Ura!

Mâine plec spre RoJam. Nu vă spun cât sunt de entuziasmată, câte speranţe mi-am făcut, câte îmbrăţişări de revedere trebuie să dau, cât de larg mi-e zâmbetul, de greu bagajul şi de luminoasă privirea la gândul că plec spre cea mai frumoasă aventură a verii mele. 10 zile de cercetăşie pură, de prietenii frumoase, de nesomn şi aer tare de munte, de bucurii pentru inima mea de copil-cercetaş, zâmbete curate şi hiperactivitate dusă la extrem. 10 zile frumoase, de RoJam, spre voi pornesc cu toate pânzele sufletului meu întinse...:)

Cădere liberă, spre vârf de suflet

-Uneori am impresia că o să cad. De pe loc drept, mergând cu tine de mână sau din mansarda unde de grinzile din lemn de nuc atârnă fotografii-fragmente de copilărie şi pene din aripile ce le-am avut cândva . Nu, nu am nevoie să îmi spui că mă vei prinde. Vreau să cazi alături de mine. Doar aşa poţi înţelege ce înseamnă de fapt o cădere, un zbor frânt, o renunţare... şopti dintre braţele prea strânse o voce căpruie, timidă şi, totuşi, hotărâtă să spargă nădejdi în mii de cioburi şi să rupă fire prea înnodate de minciuni.

-Să cad alături de tine? şi vru să abată discuţia, de fapt, să o oprească cu o sărutare crâncenă, sufocantă.

Îşi desprinse buzele uşor de tot din sărut, se smuci din îmbrăţişare puţin mai brusc, apoi sări de-a dreptul din pat, adoptă o poziţie ofensivă şi dezlănţui furtuna.

-Da, să cazi. Nu de alta, dar mi-ai dat drumul de atâtea ori şi, chiar dacă ai promis că mă vei prinde, ai fugit.

-Nu am fugit niciodată. Am rămas în spatele tău, mereu, privindu-te cum cazi şi întrebându-mă cât de puternică poţi fi. Niciodată nu ai avut, de fapt, nevoie de mine. Te-ai scuturat de praful deznădejdii şi m-ai privit din nou, încrezătoare, în ochi, gata să mă săruţi apăsat şi să mă strângi cât de tare puteau braţele tale, îi spuse şi o trânti din nou, peste el, strângând-o tare la piept.

-Puternică? Mă prefăceam aşa, dragule, strângeam din dinţi şi din suflet, ca să nu izbucnesc în plâns, ca să nu mă prăbuşesc sub povara remuşcărilor, ca să lupt mai departe, ca să...

-Şi asta nu e tărie de caracter? Asta nu e putere sufletească? o întrerupse cu un sărut fugar.

-Nu. E o încercare disperată de a rămâne om, suflet, suflare, dragoste. În primul rând pentru tine. Mă temeam că nu mă iubeşti aşa, căzută, ruptă în patru zări de suferinţă şi neîncredere, dărâmată de frustrări şi plânsă, răvăşită de furtuni interioare şi bătută de vântul zborurilor întrerupte, suspină, cuibărindu-se cuminte între braţele tari şi calde.

-Ţi-am văzut cele mai crunte tristeţi şi am fost acolo atunci când nu vroiai decât să tac lângă tine, să îţi ţin capul pe umăr şi să-ţi şterg, din când în când, lacrimile. Eu eram cel care te asculta ţipând şi care trebuia să primească pumnii cu care le erai datoare altora, mereu. Eu te purtam pe braţe când erai sleită de puteri şi aveai nevoie de un prieten drag... Şi chiar crezi că nu te iubesc atunci când cazi? îi declară, cu o tristeţe dureroasă şi demnă de toată dragostea din lume, în timp ce îi aşeza, cu grijă, sărutări în plete, pe obraji, pe frunte...

-Mereu am crezut că nu ai destulă forţă cât să mă strângi tare, că nu înţelegi prin ce trec, că nu eşti capabil să cazi împreună cu mine. Dar se pare că ai căzut înaintea mea, ştii deja cum e şi, mai cu seamă, ştii deja cum să ai grijă de rănile pe care mi le fac singură. Tratament medicamentos sufletesc, ha? îi şopti chicotind, aşezându-i blând părul răvăşit.

Nu îi mai răspunse. Îi acoperi toată răzvrătirea cu o suflare atât de cunoscută, menită să-i îndepărteze toate firele de păr de pe chip. Îi strânse mâna tare de tot, iar cu celălalt braţ o cuprinse de talie şi şi-o apropie brusc, lipind-o de pieptul său şi sufocând-o într-o îmbrăţişare dureros de frumoasă. Lumina unor constelaţii îndepărtate şi totuşi desenate în ochii fiecăruia dintre ei îi învăluia în camera prea mică pentru atâta suflet plutind nebun de fericire. Luna îi privea cum încercau să doarmă aşa, îmbrăţişaţi, zâmbind... Persista mirosul lui, atât de puternic şi ameţitor, împletit cu parfum de cărţi vechi şi amintiri din copilăria ei. Mâna lui se odihnea atât de grea şi, totuşi, mângâietoare peste obrazul ei ars de soare. Din când în când, îi răsucea câte un fir de păr pe degete, o învăluia într-o privire scânteietoare şi mult prea căpruie, o sufoca din nou într-o îmbrăţişare atotcuprinzătoare şi o lăsa din nou suspendată undeva între cer şi pământ, coborând cuprinsă într-un strop de ploaie sau înălţându-se odată cu aburul răsuflărilor ce se înghiţeau una pe alta. Peste prima ei jucărie se aşternuse praful primei ei iubiri, privirea blândă a bunicului din poză cunoscuse acum că nepoţica lui crescuse puternică şi, totuşi, atât de vulnerabilă, iar icoanele de pe perete ascultau atente rugăciunile atât de schimbate ale unui copil devenit, dintr-un zâmbet, adolescent, la fel de hoinar, la fel de idealist, doar că puţin (mai mult) mai îndrăgostit.

Noapte bună, copii!

Aţi avut vreodată sentimentul atât de frumos şi de curat că te-ai împăcat cu tine însuţi, că ţi s-au potolit rebeliunile, că ţi s-au calmat revoltele, că furtunile au devenit ploi molcome şi liniştitoare, al căror cântec e menit să îţi adoarmă răutăţile şi a căror cădere poate netezi asperităţile haine ale sufletului, că nu mai vrei să te răzvrăteşti sau să te lupţi cu ceea ce ţi se păreau ţie mori de vânt din simplul motiv că nu sunt de fapt decât nişte monştri imaginari, nişte socluri ce se prăbuşesc fără să scoată un singur sunet atunci când eşti sincer cu tine? Ei bine, nucul din grădină m-a primit cu crengile deschise şi m-a făcut să realizez care verticalitate vreau să o păstrez şi către ce vise trebuie să sar, mănăstirea tăcută, cu tata slujind într-un nor de fum parfumat de tămâie , mi-a arătat foarte clar ce drum şi care Cale trebuie să o apuc ca să devin blândă şi iubitoare, baia spontană în dornă, aproape de locul în care Râuşorul se varsă în lacul de acumulare mi-a readus zâmbetul copilăresc pe buze şi sentimentul de bucurie curată în inimă, iar prăjiturile cu spumă delicioasă şi ciocolată pufoasă au avut grijă să îmi mângâie şi stomacul. Am mai avut parte de visări legănate de sunetul lin al apelor râului, de lectură frumoasă sub cerul mult prea senin, de conversaţii de care îmi fusese dor cu tata şi de plimbări lungi şi amuzante cu fraţii mei dragi, cu alte cuvinte, de o regăsire totală a ceea ce sunt, a ceea ce iubesc şi a scopului pentru care trăiesc... Acum, târziu în noapte, iau din nou decizii importante, doar că de data aceasta nu mai e greu să le duc povara, pentru că, deodată, mi se pare uşor să le privesc cu curaj în ochi şi să le spun că le voi respecta, orice s-ar întâmpla. Aşa că, împăcată cu mine însumi, am tăria de caracter să caut ochii Cerului, ca să Îi spun cât de mult Îl iubesc şi să plec apoi pe drumul meu spre El...

Going home, sweet child o' mine

Râu de Mori... tărâmul copilăriei mele, unde aerul tare de munte potoleşte orice înfierbântare a firii mele impulsive, unde nucul ce are agăţate de crengile lui visele mele cuminţi de copil ţine să îmi reamintească să rămân bună şi curată, unde plimbările lungi la lac, cu bicicleta, şi opririle făcute pentru a culege flori de câmp sunt menite să calmeze tropotul sentimentelor războinice din mine, unde liniştea de la mănăstirea Colţ e exact ca un petic de cer albastru cusut pe haina atât de uzată de la prea multe îmbrăţişări a sufletului meu, unde jocul şi joaca se împletesc cu lenevitul în leagăn, cu o carte frumoasă în braţe, unde pot să-mi scot afară din piept confuziile, răzvrătirile şi iubirile, să le ofer o cană cu cacao cu lapte, să le aşez, cuminţi, pe pietrele din grădină şi să povestim împreună despre băieţi chitarişti ce poartă cămăşi casual, despre feciori înalţi, blânzi şi cu chipuri de patricieni creştini, despre creţi frumoşi de pe meleaguri îndepărtate, unde nu pot fi decât sinceră: cu mine însumi, cu sufletul meu şi cu cei pe care îi iubesc. Aşa că plec, cu volumul trei din Cronicile Narniei, cu o carte de Mircea Eliade, cu muzică frumoasă în căşti şi o dorinţă nebună de a mă linişti, de a-mi pune ordine în sentimente şi gânduri înainte ca alte furtuni de august să mă dea peste cap. Vă doresc un sfârşit de săptămână frumos, cu soare şi voie-bună!:)

Iertare tăcută

Mi-a fost frică să vorbesc din nou cu tine. Cu tine cel ascuns undeva în inima mea, cu tine la care mă duce gândul în fiece clipă a eternităţii mele. Lipsisem prea departe, tăcusem prea tare şi aşteptasem prea nerăbdătoare să te reîntâlnesc. Trântită din nou în poala ta, cu privirea ta căpruie devenită cerul meu drag, cu părul în care îmi fusese atât de dor să-mi plimb degetele devenit nisipul unei plaje infinite, cu marea închisă în mâinile tale ce freamătă peste trupul meu în îmbrăţişări asemănătoare cu valurile, îmi era frică. Mă ardea privirea ta prea blândă şi iertătoare şi mă durea strângerea ta de mână. Aş fi vrut să mă ţii departe, să îmi reproşezi trădarea, să nu îmi accepţi scuzele, să crezi că te mint, că vreau doar să mă justific. Dar tu îmi mângâi răutatea şi îmi gâdili orgoliul, fără să realizezi măcar asta. Mă crezi că mi-e dor de tine, cel de care m-am îndrăgostit? Nu pentru că te-ai fi schimbat, mereu îmi aduci acelaşi zâmbet pe buze şi miile de fluturaşi în stomac [de fapt, undeva între diafragmă şi inimă] şi după acelaşi ciob de fericire care îmi zgârie sufletul când te văd, îmi dau seama că eşti acelaşi. Îmi e dor de fapt de vremurile în care nu mi-era frică să fiu sinceră până la sânge, în care te sunam la 11 noaptea să îţi spun că ai mei s-au certat şi în clipa următoare mă primeai la pieptul tău şi mă sărutai blând pe frunte, ascultându-mi plânsul cu sughiţuri şi lacrimile ce strigau adevărul. Acum, mi s-a strâns inima când mi-am dat seama că am încercat să îţi înec amintirea între valurile argintate de lună, când eram eu cu mine însămi într-o seară de 18 şi am tresărit şi mai tare atunci când am realizat că aş putea să-ţi ascund atâtea trăiri cu o simplă minciună, spusă în cel mai inocent mod cu putinţă.

Mi-a fost frică să vorbesc din nou cu tine. Din simplul motiv că mă pui faţă în faţă cu tot ce aş putea fi şi nu sunt, cu adevăratul meu sine, cu chipul Lui Dumnezeu pe care tind să îl ascund în furtunile ce mă zdruncină, din cauză că atunci când sunt lângă tine, Petra cu Ioana se împacă, se liniştesc şi se comportă normal: sunt ele-însele. Mi-a fost frică să nu ajung să mă mint pe mine însumi. Aveam nevoie de o lingură bună de curaj, cam cât lingura de zahăr pe care mi-o pun în cafeaua cu lapte ca să mă îmbărbătez să nu adorm, ca să îmi spovedesc, în braţele tale, păcatele comise din prea multă iubire, să îmi spăl, în privirea ta, sufletul încă plin de sare şi remuşcări. Mi-am luat inima în dinţi, m-am desprins din îmbrăţişare, mi-am scuturat amintirile grele de pe gene şi ruşinea de pe buze, care stăruia acolo ca urma unui sărut stins, şi te-am privit direct în ochi. Buzele mi se mişcau în neştire, mărturisind, primind lacrimi şi strângându-le între cutele pielii. Frica îmi dispărea cu fiecare fragment de adevăr rostit greu, ca o stalactită ce se prăbuşea de pe tavanul sufletului meu. Curajul m-a ţinut exact atât cât să îţi spun sincer că îmi pare rău de fiecare gând prea îndrăzneţ, de fiecare gest necugetat, de fiecare îmbrăţişare a unui străin, de fiecare fluturaş care nu a vrut să apară... apoi am căzut, sleită de puteri, acasă, în poala ta, şi am tăcut. Mi-am dat seama atunci că mai trebuia un strop de vitejie ca să îţi spun că te iubesc. Apoi, ascultând liniştea dintre noi, am realizat că nu trebuie să îţi mărturisesc şi asta. Că strângerea ta de mână, îmbrăţişarea atât de caldă şi parfumul pe care eşti gelos fiindcă am exclamat că m-am îndrăgostit de el ştiu deja asta. Aşa că m-am cuibărit mai bine lângă inima ta şi am adormit, iertată, plânsă, curată...