Ţin prieteniile cont de distanţă? (sau un fel de-a spune "La mulţi ani!" dragei mele Oana)

Evident că răspunsul e nu. O prietenie adevărată, consolidată pe încredere, sinceritate, posibilitatea de a discuta problemele doar pentru ca mai apoi să poţi râde de ele, curajul de a reduce orice lucru extrem de complicat la cea mai simplă formă a sa şi, dacă nu funcţionează, de a-l înveli într-o gustare delicioasă simultan luată în două oraşe diferite sau o sesiune de plâns la telefon, nu ţine cont de nicio distanţă. Motivul principal? Legătura dintre două suflete nu se constituie pe apropierea fizică (bine, mă refer aici la legătura prietenească, clădită pe dragostea pur agape).

De ce afirm asta? Pentru că mi s-a repetat în ultima vreme că nu e bine să tot vorbesc de "super-prietenii" mei de la distanţă. Că mai important e să mă străduiesc să leg prietenii aici, în mediul situat în imediata mea apropiere. Doar că, în viziunea mea, o prietenie nu e o bârfă spusă într-o pauză, nici una prelungită la un suc, nici o poveste generală despre viaţa ta, nici râsul interminabil şi fără rost. Un prieten e o persoană cu care rezonezi sufleteşte, alături de care simţi că îţi poţi deschide sufletul fără teama că ziua următoare problema ta va deveni următorul motiv de bârfă şi de râs, o persoană care îţi ascultă la nesfârşit aberaţiile şi frustrările şi ale cărei aberaţii şi frustrări le vei asculta şi tu până la capăt, dând chiar replay uneori. Un prieten e un om care ştii că îţi va rămâne aproape (repet, nu neapărat fizic) la bine şi la greu, un om care te va suporta cu toate defectele tale şi îţi va aprecia toate calităţile, într-un mod mai mult sau mai puţin evident. Un prieten e persoana pe care ai curajul să o suni noaptea la două, să o trezeşti, să îi asculţi mai întâi "vorbele de bine", pentru ca mai apoi ea să te sprijine şi să te ridice din abisurile proprii în care ai alunecat. Un prieten e cel care, atunci când vede că viaţa ta o ia într-o direcţie greşită, încearcă mai întâi să tragă un semnal de alarmă, mai apoi te zguduie (ipotetic vorbind sau, cine ştie, chiar fizic) ca să te trezeşti la realitate, după care, dacă vede că nu reuşeşte să te întoarcă din drum, vine cu tine, gata ca la prima clacare să fie acolo pentru tine, ca întotdeauna. Asta numesc eu un prieten. Iar distanţa, oricât de mare ar fi ea, nu are niciun loc în ecuaţia unei prietenii adevărate.

De ce-am ales să vorbesc despre asta? Pentru că, în primul rând, pe lângă cele trei devence foarte dragi mie şi celălalt tare drag, care în curând va deveni timişorean, toţi ceilalţi prieteni apropiaţi ai mei se află la minim 20 de km de Deva, adică la Hunedoara, continuând cu Craiova, Bucureşti, chiar Viena şi un început promiţător de prietenie se conturează în Iaşi şi Brăila. Iar în al doilea rând, pentru că craioveanca mea cea mai dragă, iubită şi scumpă (da, Oana, sunt foaaaaarte dulce acum) tocmai a împlinit 18 ani şi simţeam nevoia să-mi arăt preţuirea faţă de ea şi altfel decât printr-o urare stereotipă. Aşa că, dragă şi de care mi-e dor Oana, sper că ţi-am reamintit cât de importantă eşti pentru mine şi cât de aproape te simt, deşi eşti la aproximativ 250 km depărtare. Urarea nu ţi-o repet aici, a fost spusă la timpul ei, din suflet, ba chiar cu lacrimi în ochi. Voiam doar să-ţi aduc aminte cât de mult te iubesc şi... ei bine... să-ţi scriu din nou LA MULŢI ANI, unul mare cât inima mea, care abia aşteaptă să se emoţioneze când te va aştepta în gară în vacanţa de iarnă!

In the end... a big, tight, bear hug for all my friends from far-away! Miss you quite a lot!:) And don't forget... one gets the other alive!

Entuziasm, trăire la maxim, aproape fericire

Am avut o săptămână plină, cu nopţi albe, multe de făcut pentru cercetaşi şi o grămadă de-nvăţat la şcoală, aşa că nu am mai avut vreme să scriu. Însă am acumulat subiecte de scris, notate frumos într-un pos-it albastru de pe ecranul laptopului şi promit că o să încerc să recuperez, deşi va fi dificil. O parte dintre idei le voi materializa mâine, după sfinţirea bisericii de la Josani, celelalte după 4 decembrie, adică după Festivalul "Unitate şi prietenie" ediţia a XIV-a de la Alba Iulia, unde abia aştept să merg...:) Noapte bună!

we were never meant to walk this road alone

puterea de a ierta. puterea de a-ţi cere iertare. curajul de a -ţi mărturisi sufletul, de a-ţi călca peste mândrie, de a încerca încă o dată să acoperi cu dragoste fisurile podului dintre două suflete, fisuri cauzate de răutate, încăpăţânare, minciună. curajul de a-ţi asculta inima. şi-apoi, fericirea. fericirea de a observa că prietenia nu moare. fericirea de a vorbi din nou fără rezerve, subtilităţi sau adevăruri îmbrăcate frumos. fericirea de a fi sincer, de a fi simplu, de a fi prieten.

did you forget about me, Mr. Duplicity?

Brusc, am timp. E aşa ciudat să pot afirma asta. După două săptămâni în care nu mi-am văzut capul de treabă, nu mi-am oprit picioarele de atâta alergat şi mi-am încărcat listele cu lucruri de făcut la maxim, e o uşurare incredibilă ca pe biroul meu să zacă doar engleza şi franceza, iar pe post-it-urile cu lucrurile de pregătit, două prezentări PowerPoint, câte ceva pentru UP şi lupişori şi... mult timp de citit, scris şi petrecut cu cercetaşii mei dragi, pentru că mâine seară am plănuit o întâlnire a foştilor temerari. Ce-am mai făcut în tot acest timp? Am învăţat, pentru şcoală şi pentru admitere, m-am hotărât definitiv (sper) că merg la Bucureşti la facultate, mi-am dat seama cum se ruinează o prietenie care părea indestructibilă în faţa timpului, am creat o legătură frumoasă care se arcuieşte peste jumătate de mie de kilometri ai patriei (doi oscilatori cuplaţi rezonează orice-ar fi, nu?) şi am fost la Alba Iulia, la majoratul dragei mele Paula, unde, într-o atmosferă specifică anilor '20, am petrecut o seară minunată; am redescoperit frumuseţea albanezilor şi dragul pe care l-am prins pentru ei, am cunoscut oameni pe care era nerăbdătoare să-i întâlnesc şi-am petrecut ca la case mari. Acum, cu tezele grele (la mate, bio şi fizică) date şi luate cu brio, cu un entuziasm debordant privitor la plecarea la UP peste doar 12 zile şi cu un chef nebun de a pierde vremea, voi viziona, în sfârşit, Grey's Anatomy pe îndelete (bitch, please), voi citi din superba carte "Cel mai iubit dintre pământeni", care e fabuloasă, minunantă, mai presus decât orice adjectiv şi poate-poate voi scrie ceva de dor, drag, tristeţe şi-nceput... Weekend fain tuturor!

Colecţionarul sau una dintre cele mai frumoase cărţi citite de mine în ultima vreme

"Urăsc schimbarea care a survenit în mine.

Sunt prea supusă. Accept prea multe. La început m-am gândit că trebuie să fac un efort să fiu realistă, să nu permit unei persoane anormale să controleze situaţia. Dar mă tem că a plănuit totul cu foarte mare grijă. Mă face să mă comport aşa cum vrea el."

"Îi sunt cu mult superioară. Ştiu că par groaznic de încrezută. Dar e un fapt. Deci iată că toate se repetă, şi Ladymont, şi Boadicea, şi noblesse oblige. Trebuie să-i arăt cum trăiesc şi cum se poartă fiinţele umane demne de acest nume."

"Totul s-a întâmplat din cauza muzicii. Variaţiunile Goldberg. Spre sfârşit, una dintre ele, foarte lentă, foarte simplă, foarte tristă, a fost atât de frumoasă, încât nici cuvintele, nici desenul, nici chiar altceva nu o pot descrie, ci numai muzica. Frumoasă în lumina lunii. Muzica lunii, atât de argintie, atât de îndepărtată, atât de nobilă. Noi doi singuri în cameră. Nici trecut, nici viitor. Doar intensitatea şi profunzimea momentului. Senzaţia că totul avea în mod implacabil un sfârşit: muzica, noi doi, luna, absolut totul. Dacă reuşeşti să pătrunzi în miezul lucrurilor, nu găseşti altceva decât tristeţe, numai tristeţe, mereu şi pretutindeni, dar o tristeţe frumoasă, argintie, precum chipul Lui Hristos. Acceptarea tristeţii. Convingerea că trişezi dacă încerci să pretinzi că totul e vesel. Trişezi faţă de toţi cei care sunt trişti în acel moment, faţă de toţi cei de-a pururi trişti, faţă de o astfel de muzică, faţă de un astfel de adevăr."

"Dar această întâlnire cu ea m-a făcut să înţeleg că G.P. mă iubea (că mă dorea), că există legături puternice între noi – el mă iubeşte în felul lui, eu, în felul meu, am o profundă afecţiune pentru el (chiar dragoste, dar nu sexuală). Senzaţia că tatonăm, încercând să găsim un compromis, că ne aflăm într-un soi de ceaţă ţesută din dorinţe neîmplinite şi tristeţe. Ceva pe care ceilalţi (ca doamna N.) nu vor putea înţelege niciodată. Două persoane în mijlocul deşertului, străduindu-se să se găsească una pe cealaltă şi să găsească în acelaşi timp o oază unde să poată trăi împreună. [...] Nu mai spun: „Există acest zid între noi”, ci spun: „Acest zid ne desparte”."

"De ce trebuie să le tolerăm noi calibanitatea lor? De ce este nevoie ca orice persoană vitală, creatoare şi generoasă să fie martirizată de grosolănia din jur? În situaţia în care mă aflu acum, sunt un exemplu grăitor. O martiră. Întemniţată. Împiedicată să evoluez. La cheremul resentimentului, al groaznicei invidii a tuturor calibanilor din lume, o invidie pe care ne-au legat-o de gât ca pe un bolovan. Pentru că ei toţi ne urăsc. Ne urăsc pentru că suntem diferiţi de ei, pentru că nu vrem să ne identificăm cu ei, pentru tot ce îi împiedică pe ei să se identifice cu noi. Ne persecută, ne resping, opunându-ne la masa lor, ne trimit la Coventry, ne dispreţuiesc, cască plictisiţi de prezenţa noastră, închid ochii şi-şi astupă urechile. Fac tot ce este posibil pentru a nu fi nevoiţi să ia act de prezenţa noastră. Dar când cei mai mari dintre noi sunt morţi, atunci se târăsc în faţa lor. Plătesc zeci şi zeci de mii pentru un Gogh sau un Modigliani, pe care îi scuipaseră când erau în viaţă şi pictau. Îşi băteau joc de ei, făcând glume vulgare pe seama lor. Îi urăsc. Îi urăsc pe toţi cei prost crescuţi şi ignoranţi. Îi urăsc pe toţi infatuaţii şi ipocriţii. Urăsc geloşii şi răzbunătorii. Urăsc toţi acriţii, meschinii şi mediocrii. Urăsc toţi plicticoşii mici la suflet, cărora nu le este ruşine că sunt plicticoşi şi mici la suflet. Urăsc ceea ce G.P califică Oamenii Noi, clasa-care-urcă, cu banii şi televizoarele, şi maşinile lor, cu stupidele lor vulgarităţi şi felul lor stupid şi abject de a imita marea burghezie. Iubesc cinstea, şi libertatea, şi generozitatea. Iubesc capacitatea de a face ceva, de a crea. Îmi place să mă implic din plin. Iubesc tot ce nu este static şi îi urăsc pe toţi cei care se mulţumesc să stea de o parte şi să plagieze, pe cei a căror inimă a murit înaintea trupului."

"N-are niciun rost. Nu am o înclinaţie firească spre ură. Este ca şi când undeva, în fiinţa mea, în fiecare zi, s-ar produce o anumită cantitate de bunăvoinţă şi drăgălăşenie care trebuie să iasă din mine orice ar fi. Dacă o închid în mine, izbucneşte singură."

"Toată povestea asta e legată de tendinţa mea de a dirija întotdeauna viaţa aşa cum vreau eu. Am ştiut întotdeauna unde vreau să ajung şi exact cum vreau să se desfăşoare lucrurile. Şi s-au întâmplat aşa cum am vrut eu şi am considerat de la sine înţeles că s-au întâmplat astfel pentru că eu ştiam ce vreau. Dar în multe privinţe am avut noroc. Am încercat întotdeauna să mă impun vieţii; acum a sosit timpul să las viaţa să mi se impună mie."

"Puterea femeii! Nu m-am simţit niciodată atât de plină de puteri misterioase. Bărbaţii sunt doar o glumă. Suntem atât de plăpânde fizic, atât de neajutorate în faţa realităţii. Chiar şi în ziua de azi. Dar suntem mai puternice decât ei. Noi putem îndura cruzimea lor. Ei n-o pot îndura pe a noastră."

"Această durere, această groaznică luciditate care este în mine acum. Nu era necesară. E numai durere şi nu aduce nimănui nimic. Nu dă naştere la nimic. Totul e inutil. Irosit în zadar."

P.S.: Un nou punct în viaţa mea. Mai dur ca şi celelalte. Mai prompt, mai dureros, mai greu de desenat. Mai statornic. Nu e încă un "punct şi de la capăt". E doar un punct. O nebuloasă neagră în care mă arunc cu capul înainte. Fără să ştiu unde mă duce...

tot ce-ai iubit a fost durere... şi-ntrebare... fără răspuns

Când cel pe care îl iubeşti se uită cu dragoste la altcineva, iar tu ştii şi accepţi asta, în ce grad de decădere sufletească ai ajuns? Nu mai poţi să te întrebi ce virtuţi îţi lipsesc şi o întregesc pe ea, iubirea nu se cuantifică astfel.

Dac-ai avea puterea să te întorci în timp, ai schimba mersul lucrurilor? Sau ai lăsa fiecare iubire ce ţi s-a întâmplat, fiecare prietenie ce te-a schimbat, să rămână exact la locul şi la timpul lor, fiindcă fără ele nu te-ai metamorfozat, nu ţi-ar fi crescut sufletul de bucurie, privirea de lacrimi şi fiinţa de întreagă de înţelepciune?

Cum să reacţionezi când nu ţi se prăbuşeşte lumea, ci tu singură, cu bună ştiinţă, o faci să se prăbuşească?

Când e momentul propice să-ţi iei inima în pumni, să o strângi tare şi apoi să o rupi în bucăţi? Sau nu e nevoie de aşa ceva vreodată în viaţa mea?

Sub ce povară ţi se apleacă umerii atunci când cad frunzele peste tine? Ce cade, de fapt, din înaltul cerului? Dragostea ta fără rost şi fără viitor?

Unde să alergi atunci când ştii exact unde-ai vrea să te găseşti, dar e imposibil să mai fii ţinută în acele braţe?

Cu ce tărie de caracter să te aduni şi să mergi mai departe cu zâmbetul pe buze şi lumina veselă în priviri atunci când nu ai putere suficientă ca să rupi o coală de hârtie?

Cum să te bucuri de toamnă atunci când te doare şi simplul fapt de-a respira, iar frunzele pe care le calci hotărâtă doar ca să le auzi foşnetul sunt parcă fâşii de tafta sufletească lepădată în năpârlirea ta autumnală?

Unde să te ascunzi când totul în jur e bătut de vânt, iar basca ţi-e înălţată undeva între nădejdile tale şi decepţia în care te scalzi cu bună-ştiinţă?

De ce să doară o trăire amplificată a unei legi dumnezeieşti? De ce să te facă iubirea să scrâşneşti din dinţi, să îţi muşti buzele până la sânge şi să îţi strângi gândurile între palme doar ca să nu plângi?

De ce să trebuiască să plec când eu vreau, de fapt, să rămân pentru veşnicie aici? De ce razele de soare te îngheaţă în loc să te lumineze? De ce nu uit când vreau şi când pot, ci mă agăţ, ca o nebună, de un cuvânt legănat de-o toamnă nouă, şi totuşi, veche? De ce nu râd când îmi vine să plâng?

Cum să te iubesc?

Dragă V.

Aş fi vrut să aştept vreo dată specială, un 4 sau un 18, dar m-am gândit că nici măcar ziua de mâine nu ne e promisă. Ştiu că tu, copil cuminte şi devreme la culcare, eşti deja în lumea viselor în care liceul s-a terminat şi ai "libertate, frate", dar mai ştiu şi că e ora la care inspiraţia se coboară, de undeva din icoana sfântului meu ocrotitor sau, poate, dintr-o stea văzută-n vremuri demult apuse, aşa că m-am decis să îţi scriu, deşi am întârziat aproape trei luni cu partea asta a cadoului tău de tânăr intrat în rândul oamenilor adulţi.

Nu o să încep să descriu aici evoluţia legăturii ce ne uneşte, de la inaugurarea construcţiei podului dintre noi, în urmă cu un an, până la aşezarea ultimilor piloni de încredere şi iertare, care necesită ajustări în fiecare zi. Nu o să încep să consemnez fiecare moment petrecut împreună. Aş putea totuşi aminti ziua-n care, timidă, m-am prezentat pentru prima oară la geamul nostru, cu turtă dulce şi ceai, seara în care ne-am dus la cinema cu Ozana, Andrei, Anca, Luisa şi nu mai ştiu cine şi am râs 2 ore aproape încontinuu la Grown-Ups, prima oară când am vorbit la telefon, atunci când eu eram în tren spre Alba Iulia, îndreptându-mă către UP XII+I, prima oară când am încetat să vorbim, înainte de ziua mea, cadoul frumos pe care l-am primit la 16 ani... ce urmează, nouă ne este bine-cunoscut. Şi blogului, de asemenea. 18 februarie, 1 martie, 8 martie, 18 martie... aprilie cu perioada de acalmie, mai cu întâlniri sub clar de lună, iunie cu chiulit pentru a urca pe Cetate şi a mânca cireşe, sfârşitul şcolii cu încă o perioadă de tăcere, Sfântul Petru, evadările din case la ore târzii, din iulie... Între timp, a început un nou an şcolar. Şi deşi ne-aflăm cu sediul şcolii pe un deal, departe de lume (nu şi de casa mea), ne-am găsit şi anul ăsta un loc al nostru, nu un geam, ci un calorifer, ce-a devenit martor al unor antrenamente demne de Karate Kid şi-al unor mărturisiri lacrimogene, că doar prietenii nu au nicio jenă în a-şi plânge unul altuia lacrimile de supărare, frustrare şi durere sufletească.

Ţin să-ţi spun că niciodată nu am întâlnit o persoană cu care să rezonez sufleteşte mai bine decât cu tine. Sunt o fire prietenoasă, zvăpăiată, care zâmbeşte şi creează uşor legături, iar tu o ştii prea bine, însă prea puţini sunt cei care mi-s cu adevărat apropiaţi, aşezaţi bine în inimă, cu locul lor specific. Fără a dori să lezez pe cineva, îţi voi mărturisi că tu, probabil, ai un atriu întreg. Deşi cred că inima mea adevărată are mai multe cămăruţe decât cea biologică... În orice caz, ai o însemnătate greu de transpus în cuvinte pentru mine şi pentru viaţa mea. Eşti persoana cea mai curată sufleteşte pe care am întâlnit-o, una dintre puţinele care mă determină să mă lupt din răsputeri cu latura rea a fiinţei mele, cu păcatul ce zace-n sufletul meu. Mă motivezi să mă autodepăşesc, să îmi ciuntesc din mândrie şi să îmi plec capul în faţa Lui Dumnezeu, să îmi pară rău atunci când mă supăr din nimicuri, să am răbdare, să iert mai uşor, să-mi cer scuze din adâncul sufletului, să gândesc înainte să spun ceva... M-ai crede dacă ţi-aş spune că zelul cu care lucrez la mate tot de tine mi-a fost transmis? Deşi suntem amândoi nişte pierde-vară de multe ori (apreciază că nu am spus că eşti mai leneş decât mine), reuşim cumva să ne motivăm reciproc. Cu palme, pumni, ameninţări, îmbrăţişări. Cert e că de multe ori funcţionează.

M-ai schimbat. Nici nu-ţi dai seama cât de mult. Chiar am devenit o persoană mai bună decât te-am cunoscut. De fapt, înainte să apari în viaţa mea, ce ştiam eu despre ea? Alături de tine am crescut, alături de tine vreau să cresc în continuare. Vei rămâne mereu cel la care alerg atunci când mi se adună lacrimile în ochi şi au nevoie de un umăr pe care să se verse, cel pe care-l sun în miez de noapte, atunci când am nevoie de ajutor în cruntele mele disperări, cel la care apelez atunci când am nevoie să mă plâng şi să vorbesc în neştire, fără să aştept nimic mai mult decât să fiu ascultată. În fiecare seară mă rog să te ajute Dumnezeu să ajungi un arhitect strălucit, să fii fericit şi... să rămân şi eu într-un colţişor al inimii tale, pentru totdeauna.

Cred că ai realizat deja că îţi doresc tot binele din lume. Şi că, momentan, eşti printre cele mai importante persoane din viaţa mea. De fapt, de ce spun "momentan"? Vei fi MEREU una dintre cele mai importante persoane din viaţa mea. Ar fi inutil să-ţi scriu o urare interminabilă aici, dar voi încerca să-mi restrâng gândurile. Mă rog să fii sănătos şi-n putere ca să te poţi bucura din plin de viaţă, să ai mereu curajul de a-ţi mărturisi credinţa şi de a-ţi urma visele, tăria de a te ridica după fiecare cădere, privind la Cer, puterea de a munci cu toată fiinţa ta pentru a ajunge mereu cât de departe îţi doreşti, inocenţa cu care să te bucuri de lucrurile mărunte, sufletul de copil ca să poţi zâmbi mereu sincer, credinţa mântuitoare, nădejdea întăritoare şi dragostea aceea frumoasă, curată, care desăvârşeşte sufletul şi nu cade în veac! La mulţi ani, cei mai mulţi, cei mai frumoşi (deşi cu mare, foarte mare întârziere)!

Cu dragoste, Petra.

P.S.: A lifetime's not too long to live as friends.

P.P.S: Cu postarea asta, sunt cea mai tare pă bluze-n dungi şi pă urări, nu?:)

ce-am eu frumos, frumos în viaţa mea e pentru că am pe voi

"Prietenia este o haină valoroasă care se curăţă atunci când se murdăreşte, nu se aruncă la prima pată" (Cato cel Bătrân)

Puterea unui om nu se măsoară în duritatea şi implacabilitatea lui sufletească, nicidecum în împietrirea mândră a ego-ului şi cu siguranţă nu în forţa de a răni iute şi adânc. Puterea unui om se măsoară în curajul de a recunoaşte atunci când a greşit şi de a-şi cere iertare, ba mai mult, în vitejia de a îşi cere scuze chiar dacă nu el e cel care a greşit. Puterea unui om se măsoară în forţa cu care luptă împotriva mândriei şi a orgoliului, pentru a salva prietenii frumoase de la distrugere.

Era să rup, cu bună ştiinţă, două legături sufleteşti ce-au dăinuit de peste timpuri şi-au trecut prin foc şi sabie, prin inimi frânte şi fericiri. Era să pierd două prietene dragi, împiedicându-ne de cuvinte rostite fără a le gândi înainte, de ambiţii proprii, de scopuri mârşave şi lupte fără sens. Era să mototolesc încrederea primită şi acordată atâta vreme, să calc în picioare amintiri şi să merg mai departe cu fruntea sus, fără să mă uit înapoi. Ajunsă, însă, pe marginea prăpastiei, puteam alege să mă arunc, inconştientă, risipind în vânt clipe trăite, epiloguri şi vise împărtăşite sau puteam să-mi deschid aripile şi să mă avânt, nebună, către o culme pe care m-ar fi aşteptat o continuare tacită, iertată, plânsă a unor prietenii ce nu puteau avea sfârşit. Dumnezeu m-a supus la testul puterii mele sufleteşti, de fapt, ne-a supus pe toate trei la proba curajului de care suntem capabile. Şi-am trecut cu brio, cerându-ne iertare din adâncul inimilor, strângând în îmbrăţişări şi în tăceri vorbitoare fiecare cuvânt nelalocul lui, fiecare acuzare lipsită de substrat şi fiecare minciună strecurată între două filoane de încredere. Aşa că pot declara sus şi tare că noiembrie a început frumos, paşnic, blând, oferindu-mi siguranţa că podurile ce le-am construit cu trudă şi migală, pentru a-mi lăsa gândurile să alerge către suflete ce le puteau oferi alinarea, sunt punţi solide, trainice, care vor mai rezista la multe furtuni devastatoare, care nu vor cădea nici sub cele mai aprige ploi şi ale căror oscilaţii se vor amortiza după fiecare zdruncinare nesperată şi cruntă a pietrelor de dragoste, credinţă şi nădejde din care le-am ridicat.

just like a tattoo, I'll always have you

Teorema Cleştelui, la analiză matematică, spune că dacă un şir (bn) este mai mare decât un şir (an) şi mai mic decât un şir (cn), iar limita şirului (an) este egală cu limita şirului (cn) şi egală cu un anumit nr x, atunci şi limita şirului (bn) va fi egală cu acel x. Cu alte cuvinte, cele două şiruri, mai mare şi mai mic decât şirul studiat, constrâng şirul la a avea aceeaşi limită cu ele, contractându-l între limitele lor, strângându-l ca într-un cleşte. Astăzi, am avut parte de cea mai frumoasă aplicaţie practică a acestei teoreme. Nu cred că cineva s-a gândit la implicaţiile analizei în manifestarea sentimentelor, însă, cu siguranţă, teorema cleştelui aplicată în viaţa reală nu e nici mai mult şi nici mai puţin decât o îmbrăţişare strânsă, atât de strânsă încât îţi trosnesc oasele şi atât de frumoasă încât ai rămâne pentru veşnicie (adică până după infinit) în acele braţe ce te obligă la a tinde către aceeaşi limită cu ele...

P.S.: Mâine am prima teză din anul acesta şcolar, la biologie. Şi încep să mă gândesc tot mai serios la a merge la medicină la Bucureşti şi nu la Cluj.:)

Matematici absurde, fizică sufletească şi viaţă de-om frumos şi îndrăgostit

Niciodată nu am trasat linia de fracţie atunci când profesorul începea să dicteze expresia. Am aşteptat întotdeauna să văd cât de lung e exerciţiul, câte caractere am de scris, şi abia apoi desenam şi eu linia de fracţie, dreaptă, frumoasă, exact cât de lungă şi de cursivă trebuia să fie. Nu mi-a plăcut să trântesc o linie alandala, aşteptând să văd dacă se potriveşte sau nu cerinţei ce urma să fie reprezentată în caiet. Poate din lipsa de curaj de a primi de-a gata o întâmplare a fiinţei, poate din prea multa dorinţă de a împlini totul perfect, până în cel mai mic detaliu. Poate, pur şi simplu, nu pot accepta un dat, având permanenta nevoie de a verifica mai întâi toate aspectele, tăieturile şi muchiile unui corp, fizic sau psihic, ce mi se aşează în drum de către destin, voia Lui Dumnezeu sau întâmplare.

Am prins o dragoste ciudată de limite. Cred că am înnebunit, dar găsesc o plăcere asemănătoare unei strângeri prea puternice de mână sau unei îmbrăţişări sufocante în descoperirea limitelor unui şir. E ca şi când aş mai revela un fragment din mine care tinde la mai mult, la tot mai mult, la infinit chiar. Şi mă mulez pe fiecare formulă complicată, devenind ba un radical al unei iubiri definitorii acum pentru sufletul meu, ba un pătrat al unor sentimente deja amplificate, ba un polinom de grad înalt, mai înalt decât orice privire de-a ta. Iubesc limitele pentru că îmi lasă libertatea de a le interpreta după cum intuiţia, spiritul meu liber, învolburat, nestatornic doreşte, răscolind fracţiile şi inversând relaţiile până când, într-un final, găsesc expresia salvatoare şi aflu limita, numărul finit sau nu spre care tind toţi termenii şirurilor întretăiate ale fiinţei mele.

Şi-am mai prins drag de ceva. De oscilaţiile mecanice. Amplitudinile pendulului gravitaţional responsabil cu menţinerea oscilaţiilor nebuneşti ale sufletului meu într-o perioadă şi o frecvenţă fixă sunt tot mai largi, îngăduindu-mi libertatea de a mă întinde pe o elongaţie tot mai mare, prelungindu-mi coloana nesfârşită de gânduri în tot mai multe direcţii şi proiectând-o într-o măsură tot mai mare în aceleaşi priviri limpezi. Azi, când am învăţat fenomenul de rezonanţă, pot jura că mi-a stat inima în loc uimită de minunea ce se-ntâmplă în fiecare zi în structura mecanică internă a mea, ca simplu om, ca simplă fiinţă raţională. Să găseşti un excitator care să-ţi imprime propria lui frecvenţă de oscilaţie ţie, omului liber, revoltat, neîngrădit, egoist, mândru, e miracolul existenţei noastre în această lume guvernată de legi simple, clare, frumoase. Să te laşi în voia altcuiva, să te abandonezi într-o preschimbare a întregului tău mecanism sufletesc, să ai încredere că, prin cuplare, doi oscilatori diferiţi nu se vor lupta pentru putere, pentru supremaţie, ci vor oscila tot mai amplu, tot mai nestingherit, tot mai cu-aceeaşi pulsaţie, să nu îţi pese că fiinţa ta întreagă tremură ca o frunză, nemaiţinând cont de regulile pe care ţi le-ai impus atâta vreme şi acceptând o modificare existenţială, mântuitoare, e-o întâmplare mai presus de fire, explicabilă prin raţiune, dar neinteligibilă decât prin simţirea proprie a fenomenului. Şi-mi adun sufletul în palmă, suspendându-l de un fir căprui de lumină şi lăsându-l să oscileze după sinusoida zâmbetului tău, după variaţia ta de amplitudine, după graficul curbelor braţelor tale înfăşurate în jurul taliei mele emoţionate. Adunată-ntr-un şir de întrebări fără răspuns ce cu siguranţă tind la infinit, cu linia de fracţie desenată înainte de a cunoaşte expresia, curajoasă în faţa necunoscutului, oscilez în bătaia razelor de soare dintr-un noiembrie sincer şi încărcat electric cu lupte pentru suflet şi minte. Iar atunci când obosesc, când îmi plec genele peste ziua senină, când îmi închid inima peste alte tristeţi, lacrimi şi crize de bipolaritate, ştiu unde să-mi proptesc fruntea, cui să-i încredinţez cele mai dureroase gânduri şi în braţele cui să-mi aşez frustrarea şi păcatul. Ştiu cine mă va ajuta să le preschimb în încercări către mântuire şi-n trepte pe scara mea către Cer. Şi ştiu cine-mi va reda perioada de oscilaţie şi ecuaţia unui zâmbet...

P.S.: Prima injecţie din viaţa unui viitor medic e importantă, iar ieri seară am avut bucuria de a-i administra Ozanei un Moldamin de toată frumuseţea. Mulţumesc...:)