Unde se duc iubirile, atunci când se duc?

Ce uşor poţi lua decizii importante, menite să îţi schimbe viaţa, dimineaţa, când răsare soarele şi tu, dintre aşternuturi, scrii mesaje, convinsă fiind că ce aşterni acolo în cuvinte tăioase o să te ajute cu ceva. Ce uşor e să fredonezi că "Fiecare zi fără tine mă face să mă simt din ce în ce mai bine" sau "Nu-mi mai pasă, nu-mi mai pasă de tine, nu-mi mai pasă, nu-mi mai pasă de noi" atunci când eşti singură în casă, porţi conversaţii frumoase cu oameni noi şi te gândeşti doar la ce va fi, nu la ce a fost. Ce simplu e să amâni o zi întreagă toate gândurile refulate, frustrările şi dorurile... Totul până când vine seara. La ceas târziu, acolo unde sunt adunate toate amintirile, în îmbrăţişarea unui martie friguros, dar plin de priviri calde, atunci începe să doară. Atunci cuvintele tăioase nu mai au vârf ascuţit sau lamă de cuţite vânătoreşti, atunci hotărârile se estompează, atunci determinarea îţi piere din suflet şi rămâi goală, în faţa propriei conştiinţe şi a propriei inimi. Şi realizezi că de fapt nu ai cu cine lupta. Balaurii tăi, morile tale de vânt, pe care le credeai a se identifica cu partea nărăvaşă din sufletul tău, sunt de fapt ale tale şi te definesc. Aşa că pui mâna dreaptă pe umărul stâng, mâna stângă pe umărul drept şi te regăseşti, întreagă şi îndrăgostită, în martie. Atunci îţi dai seama că întrebarea prostească pe care ţi-ai pus-o are un răspuns mai mult decât evident: "Nu se duc nicăieri, rămân în sufletul tău, gata să te fericească sau să te îndurereze, până la infinit şi înapoi."

P.S.: Şi poate ar fi fost mai bine să te cert, poate ar fi fost mai bine să te iert...:)

P.P.S.: Cineva drag mi-a spus că adresa blogului [childhood means happiness] nu se potriveşte cu ce scriu. Şi are dreptate. Am creat blogul acum aproape doi ani, când eram un copil fericit care vroia să le povestească tuturor despre bucuria lui. Am crescut incredibil de mult şi toate dorurile, iubirile, prieteniile, tristeţile, campurile, zborurile, îmbrăţişările, lacrimile, despărţirile m-au maturizat. Nu mai sunt un copil, oricât de copilăreşte m-aş purta. Şi îmi pare nespus de rău...

Tardive

Ioana: Calmează-te, fii cuminte, nu mai vrei să născoceşti alte poveşti, crezi că inima noastră ne mai poate face faţă? Eşti deja îndrăgostită, cum mai poţi să te îndrăgosteşti din nou? Acum câteva ore, vroiam să te fac să înţelegi că nu ai dreptul să îţi doreşti ceea ce ştii că nu poate fi al tău, pentru că tu însăţi ai consimţit la asta. Dar m-am decis să te las în pace să iubeşti, că altceva nu îţi pot face, decât să mă rog pentru tine. Şi când credeam că te-ai liniştit... Iar acum nu ştiu ce să îţi mai zic. Du-te şi mănâncă ceva şi dormi...

Petra: Nu, nu mă calmez, nici nu am de gând să dorm. Noapte albă din cauza fericirii nu am mai avut de mult timp... Şi cum adică, nu ţi-e clar că poţi să te îndrăgosteşti de mai multe persoane? Să iubeşti două persoane, să iubeşti una şi să te îndrăgosteşti de cealaltă, atâtea necunoscute şi variante de rezolvare... Poveştile noastre sunt atât de frumoase tocmai pentru că mereu mi-a plăcut mie să mă complic, să îmi dăruiesc tot sufletul celor care îl omorau cu o îmbrăţişare prea strânsă. Iubesc, deci exist.

Şi uite aşa mi se consumă mie noaptea. Lupte, poveşti, vise... "toate-s vechi şi nouă toate". Vechi, cu iz de iarnă-primăvară, miresme de mărţişoare şi trandafiri şi nopţi înfrigurate de dor şi tristeţe. Noi, cu parfum de aprilie-mai, mirosuri ameţitoare de liliac şi speranţe proaspăt scoase din cuptor cu cozonacii de Paşti, pufoase şi călduroase, şi nopţi albe de iasomie, insomnie şi poveşti. Noapte bună... Vise plăcute... Speranţe frumoase, credinţe nestrămutate, iubiri aflate la început!:)

Hakuna matata...not

teză la fizică. test la engleză. proiect la istorie. coordonator pe Administrativ la Festivalul Luminii 2011. gulguţe, cărţi, manuale, proiecte. stres. de ce trebuie să se sfârşească vacanţa? am citit cât am vrut, am recuperat toate nopţile albe prin somn lung de după-amiază, am mâncat vreo cinci feluri de prăjituri şi multă carne, am visat în voie, am cunoscut oameni frumoşi în satul în care e tata preot, suflete cu care nu vorbisem niciodată şi cu care nu m-aş mai opri din pălăvrăgit acum sau alături de care aş colinda toate dealurile şi pădurile din jurul satului, singura noapte albă a fost cea în care am participat la trei slujbe de înviere, am petrecut mult timp la biserică şi în general departe de griji şi presiuni şi deadline-uri. de ce să înceapă totul, din nou, la o şi mai mare intensitate? vă las, mă duc să mă îndop cu ciocolată şi să dorm un ultim somn liniştit. noapte bună, o săptămână cât mai uşoară şi un zâmbet cât mai optimist în faţa tuturor problemelor zilnice care se ridică în jurul vostru...:)

Hristos a înviat!

"Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!"

"Veniţi de luaţi lumină!", o biserică dintr-un vârf de munte plină cu oameni dragi sufletului meu, o strană neîncăpătoare pentru câţi vroiau să cânte Învierea Lui Hristos, un cer plin cu ochi de îngeri, o bucurie ce împinge marginile sufletului spre infinit, o noapte prea lungă şi prea frumoasă, trei slujbe de Înviere, o predică emoţionantă a celui ce mi-este părinte trupesc şi sufletesc, câteva zâmbete timide şi priviri furişate pe sub icoane, o senzaţie firească de "dintotdeauna am locuit aici, în Lumină, trebuia doar să o primesc cu inima curată", încă o Taină a Împărtăşaniei, mistuitoare şi înălţătoare, încă o zi de Paşti, luminoasă, mirosind a tot ce e bun şi frumos, dar mai ales, aducând hotărârea nestrămutată de a mărturisi tuturor că... Hristos a înviat!

P.S.: Şi răspunsul ar trebui să fie spus la fel de răspicat, fără pic de ruşine că suntem creştini. Aşa că... Adevărat a înviat!:)

Cruce, îngropare, Înviere

Două cruci

Ana Blandiana

Tu ai fost crucea mea
Înaltă, subţire,
În stare să mă răstignească
Grindă pe grindă.
Eu am fost crucea ta
Copilărească,
Răsfrântă-n oglindă.
Aceeaşi mişcare
Pentru îmbrăţişare
Şi răstignire,
Pentru mire
Şi pentru mireasă.
Lasă
Vremea să curgă de două ori,
Dinspre seară, şi dinspre zori,
Pentru unul, şi pentru altul,
Să ne asemene,
Şi să ne-acopere sumbră
Cu flori -
Printre care să privim spre înaltul
Desenat cu două cruci gemene:
Una de umbră.

P.S.: Petra şi Ioana şi-au dat seama că sunt două personalităţi diferite. S-au certat toată săptămâna, una prea impulsivă, cealaltă prea blândă, una răzvrătită, cealaltă răbdătoare. Acum, cuminţi, Petra cea rea şi Ioana cea bună aşteaptă amândouă noaptea de Înviere şi speră cu toată fiinţa lor că Lumina le va lumina şi pe ele şi le va împăca pentru vecie...

Tradiţii, tăceri, planuri

Mă simt de parcă aş fi fost aruncată în mijlocul tradiţiei populare româneşti, în miezul cel mai fierbinte al datinii străbune şi parcă aş rămâne aici. Ieri am fost la Liturghia Darurilor Înainte Sfinţite, în satul în care e tata preot. Înainte de această slujbă, am luat parte la un obicei păstrat în majoritatea satelor româneşti, dar rareori într-o formă completă: băgatul Paştilor. Astfel, una dintre familiile satului se oferă să dăruiască pâinea şi vinul necesare Paştilor: acel amestec care preînchipuie Trupul şi Sângele Lui Hristos, dar care nu este nici pe departe identic cu aceste Sfinte Taine. Înainte de slujba din Miercurea, respectiv Joia Mare, toţi credincioşii se încolonează în spatele a patru bărbaţi care duc prapurii (acele icoane pictate pe material), în spatele cântăreţilor din strană, al unui tânăr ce poartă icoana Mântuitorului şi, evident, în spatele preotului şi tot alaiul pleacă spre casa acelora care au dăruit pâinea şi vinul pentru Paşti. Acolo, are loc o slujbă de sfeştanie, după care întreg alaiul se întoarce la biserică, cu câte ceva în plus: două fetiţe poartă o găleată în care se vor sfinţi Paştile, un copil duce o lumânare de ceară curată şi un altul duce o oală, tot pentru sfinţit Paştile (fără voia mea, m-am trezit cu oala în braţe şi nu am mai avut cum să mă sustrag din tradiţie). De asemenea, femeile bătrâne duc coşurile pline cu prescuri şi sticlele cu vin. La biserică, liturghia din Miercurea Mare este una specială, sobră, în care sunt multe momente de tăcere, precum şi mulţi psalmi de citit. M-am străduit din răsputeri să-mi ţin mintea în loc, să mă rog din toată inima şi oarecum am reuşit, cu mici întreruperi în care îmi îngăduiam să mă joc cu o fetiţă tare drăguţă din sat. După Liturghie, toţi credincioşii au fost chemaţi acasă la cei care au dat Paştile, unde am mâncat veşnica ciorbă de fasole şi eternele sarmale de post. Am ajuns acasă pe la două şi jumătate la amiază (după ce plecasem la opt dimineaţa) şi tot ce am mai putut face a fost să îmi pun pijamalele şi să mă trântesc în pat. Am reuşit să smulg timpului o oră şi jumătate de somn, pentru că după-amiază am plecat cu familia la spovedit, destul de departe de casă. Am stat mai bine de cinci ore, din cauza unor 'candidaţi' neaşteptaţi la Scaunul Spovedaniei, aşa că am avut destulă vreme să mă rog, să fac cu tata slujba Utreniei şi să termin de citit Manualul pilotului planorist. Mi-a venit rândul la spovedit pe la zece noaptea, dar sincer nu mi-a păsat de timp, aşa cum nu îmi pasă niciodată când mă spovedesc. Aş sta oricât în genunchi, plângând de fericire, ascultând cuvintele blânde ale părintelui meu duhovnicesc, care, cu dragoste de tată, mă învaţă ce şi cum să fac ca să merg pe Calea mea către Cer.

Astăzi, de dimineaţă, am avut examenul de trecere la zbor la planorism. Acum, ştiu că am scăpat şi de asta, aşa că tot ce mai am de făcut e puţină curăţenie, să vopsesc ouă, să citesc şi să mă rog (mai ales ultima parte). Aşa că plec la Denia celor 12 Evanghelii, care reconstituiesc evenimentele din Joia Mare, de la vinderea Lui Iisus, la răstignirea Sa şi punerea în mormânt. Timpul meu se măsoară acum în tăceri lungi, tradiţii străbune şi planuri sufleteşti de pregătire pentru a primi Lumina... Şi , poate, se mai măsoară şi în doruri pe care, din când în când, îmi îngădui să le ascult.

Spovedanie neterminată

"Numele Tău îmi e destin, crucea Ta mi-e cale şi tot sufletul mi-e plin de Lacrimile Tale."

Draperiile mari şi negre puse în perioada Postului Mare mă speriau când eram mică. Biserica în care mă duceau ai mei, copilă fiind, era în construcţie, toate slujbele ţinându-se la subsolul ei şi în timpul deniei din Joia Mare mă gândeam la cum va arăta locaşul de cult peste câţiva ani, la cum sfinţii ce vor fi pictaţi pe pereţi mă vor privi cu mai multă blândeţe decât cei închişi în spatele sticlei icoanelor şi nu mă puteam concentra la a asculta cele doisprezece Evanghelii care spuneau povestea răstignirii Lui Iisus. Mă întorceam mereu spre cele două draperii mari şi negre, gândindu-mă că din spatele lor vor apărea Ana şi Caiafa şi mă vor condamna şi pe mine la moarte pe cruce. Iar eu nu eram gata să mor, vroiam să cresc mare şi să văd Biserica cea nouă, cu tata preot în ea şi eu mică dirijoare a unui cor ce, cu siguranţă, nu suna fals în visele mele.

Draperiile mari şi negre nu mă mai sperie, acum. Biserica e tot în construcţie, dar nimeni nu mă mai duce de mânuţă acolo. Tata e preot într-o biserică mică de sat, iar corul pe care-l dirijez e format din pornirile mele impulsive, pe care le învăţ să stea cuminţi în timpul slujbei - nu pot să dirijez cinci bătrâni care fonfăne catavasiile de când s-au născut. E abia Duminica Floriilor şi mai e destul timp până în Joia Mare. Nu mi-e greu să mă concentrez la cele doisprezece Evanghelii. Dar frica de Ana şi Caiafa, care, în coşmarurile sufletului meu de copil, intră zgomotos în biserică, mă condamnă şi apoi cer răstignirea mea, a rămas pitită undeva, lângă credinţa în Iepuraş şi duminicile de Paşti cu rochiţe noi şi ciorapi albi. Nu, nu sunt gata să mor. Nu pentru că mi-ar fi teamă de vămile văzduhului, unde voi fi întrebată de cele ce cu ştiinţă, din propria mea răutate, am făcut. Doar că... biserica nouă nu e construită încă pe deplin, iar tata nu e încă preot în ea. Şi eu nu am învăţat să iubesc.

***

"Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de sine şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie." Dar sunt atât de leneşă când vine vorba de rugăciune, am devenit o maestră în arta pierderii vremii, m-am implicat în atâtea proiecte şi mereu mi-e teamă că nu o să duc totul la bun sfârşit, sunt atât de mândră, încât uneori ego-ul meu se întinde pe tot cerul, iar de vorbit mult şi prost- ei bine, cred că deţin un record şi în acest domeniu. Şi totuşi, am curajul să îmi plec genunchii, să îl rog pe Dumnezeu să-mi ierte zvâcnirile de impulsivitate şi irascibilitate, să îmi dăruiască pacea Sa, de care am atâta nevoie, să îmi călăuzească paşii pe Calea către Cer cu multă răbdare şi blândeţe, să mă înveţe cum să iubesc şi cum să mă rog, cum să fiu o fiică a Sa şi cum să-L mărturisesc.

"Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-L mie, slugii Tale". În duminica Floriilor, în care Hristos Iisus a intrat în Ierusalim călare pe mânzul asinei, iar mulţimile L-au aclamat şi I-au cântat osanale, pentru ca în Joia Mare să Îl trimită la judecată şi să Îi dorească răstignirea, eu, nevrednică, plină de răni şi de păcate, cad în faţa Ta, precum Maria a căzut, sparg un vas plin cu lacrimi şi îţi ung picioarele cu dorurile mele fărâmiţate. Mă număr atât printre cei care Te binecuvintează, cât şi printre cei care, cu răutatea lor incomensurabilă şi greşelile lor de neiertat, Te-au răstignit. Ai murit şi pentru mine, mi-ai spălat tot păcatul cu sângele Tău curat, am fost şi eu un spin în cununa ce Ţi-a rănit fruntea, o picătură din buretele înmuiat în oţet amar pe care Ţi L-au întins soldaţii, în batjocură. Am fost acolo, în vârful biciului cu care Te-au lovit, un deget al palmelor lor, o moleculă în scuipatul aruncat cu imbecilitate în obrazul Tău iertător. Am fost parte din suliţa cu care Ţi-au împuns coasta, am fost în fiecare chin la care Te-au supus, întreagă, păcătoasă, oarbă. Dar Tu, Tu m-ai iertat. Te-ai jertfit pe Cruce pentru mine şi continui să te jertfeşti în fiecare Liturghie, să mă curăţeşti neîncetat cu Harul Tău, cu Trupul şi Sângele Tău, pe care, în nevrednicia mea fără margini, cutez să-L mănânc în Taina Împărtăşaniei. Mă primeşti la pieptul Tău, deşi eu sunt atât de păcătoasă, încât mi-e frică să Îţi sărut picioarele. Aşa că, Iisuse Hristoase, Mântuitorule, primeşte această rugăciune a mea, stângace cum e ea, şi fă-mă vas ales al Duhului Tău Sfânt, curăţeşte-mi inima şi trupul de toată întinarea lumească strânsă acolo zi de zi, arde rădăcinile răutăţii, mândriei, lăcomiei şi tuturor celorlalte patimi ce sălăşluiesc în inima mea, smereşte-mă până la lacrimi, Hristoase, ca să mă pot înălţa apoi până la seninul din ele, întăreşte-mă în răbdare şi stăruinţă, ajută-mă să mă ridic după fiecare cădere, să nu deznădăjduiesc când nu reuşesc să mă menţin dreaptă pe drumul către Tine, învaţă-mă să fiu o piatră de temelie pentru credinţă, să ard de dragoste pentru Tine şi pentru aproapele meu, să răspândesc Lumină în jurul meu, Lumina credinţei şi a nădejdii, să vadă toţi că sunt fiica Tatălui ceresc, că sunt şi eu o mlădiţă a Viţei Vieţii, sprijineşte-mă să fiu gata oricând să îmi jertfesc poftele şi patimile pentru a împlini Voia Ta şi nu uita, Hristoase, să îmi cizelezi sufletul, să îl înveţi ce e suferinţa şi durerea, ca să Te poată mărturisi când va veni vremea martiriului întru desăvârşire.

"Aşa Doamne, Împărate, ajută-mă să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat este numele Tău în veci. Amin." Da, Iisuse Hristoase, ajută-mă să îmi conştientizez greşelile, să mă căiesc sincer de ele, să nu le mai fac niciodată şi iartă-mi-le, Doamne. Nu mă lăsa să îmi judec aproapele, să îl bârfesc, să îl osândesc, ci pune stavilă gurii mele şi ţine-mi gândurile şi pornirile spre păcat în frâu, până când voi reuşi eu însumi să fac asta. Învaţă-mă să mă controlez, să nu mă mai las condusă de simţiri, ci să Te pun pe Tine, raţiunea mea de a fi, în tot ceea ce fac, ca să Te regăsesc în tot ceea ce mi se întâmplă. Şi aşa, spălată cu lacrimile căinţei sincere, iertată în Taina Spovedaniei pe care o voi înfăptui săptămâna aceasta, cu smerenie, credinţă, nădejde şi dragoste în inimă, ajută-mă ca anul acesta şi întotdeauna să îmi răstignesc patimile împreună cu Tine, să îmi îngrop poftele şi răutăţile şi să fiu şi eu părtaşă Învierii Tale, precum Maria Magdalena s-a învrednicit să fie prima care Ţi-a auzit vocea blândă, spunându-i "Bucură-te!", să mă împărtăşesc cu preacuratul Tău Trup şi sfântul Tău Sânge şi să fiu şi eu hristoforă, lumină din Lumina Ta, fiică plină de dragoste a Cerului, suflet înviat din moarte şi biruitor al lumii, arcuindu-mă peste veşnicie, în Rai.

***

Începe Săptămâna Mare. M-am săturat de aceleaşi filme menite să trezească în om conştiinţa sau, de fapt, să o adoarmă şi mai tare, de aceleaşi îndemnuri la a fi mai bun de Paşti, de spovedaniile în masă, care trec fără să lase vreo urmă de schimbare în sufletele oamenilor, de postul ţinut doar de ochii lumii sau doar ca o dietă. Aşa că nu o să vă îndemn să vă descoperiţi acum latura creştină şi să uitaţi de ea imediat ce friptura de miel vă va zace în farfurii; nu, nicidecum! Vă îndemn doar să vă opriţi pentru o clipă din goana nebună spre nicăieri şi să vă întrebaţi dacă tot ceea ce faceţi vă conduce undeva. Dacă iubiţi, dacă iertaţi, dacă sunteţi oameni. Să vă întrebaţi dacă, într-o zi, v-aţi scoate sufletele din trup şi le-aţi arăta lumii întregi, v-ar fi ruşine de toate lucrurile pe care le-aţi făcut şi de toate urmele pe care le-au lăsat acestea în inima voastră sau aţi afişa un sufleţel curat? Şi dacă există măcar o urmă de îndoială că drumul pe care sunteţi e cel bun, atunci mai este cale de întoarcere. Hristos vă aşteaptă, răstignit şi apoi înviat, vă aşteaptă să vă dăruiască iertarea. Tot ce trebuie să faceţi e să o primiţi! Niciodată nu e prea târziu să îţi accepţi crucea şi să te întorci, cu toată inima ta, la Tatăl Tău. Nu formal, aşa cum se întoarce lumea în noaptea de Paşti şi apoi părăseşte Cerul şi refuză Învierea la a cărei slujbă a participat. Ci din tot sufletul, căit, gata să îţi schimbi viaţa. Hristos a înviat şi pentru tine! De ce nu ai accepta viaţa veşnică?

***

Poticnire

Sunt nervoasă. Am avut o zi plină cu crize existenţiale, de personalitate, de adolescenţă, cum s-or numi ele, multe, dese, scurte şi trăite la intensitate mare, ca nişte bombe nucleare aruncate din când în când de mintea mea mult prea crudă cu inima mea şi, implicit, cu mine.

Acum, când aş fi vrut să am măcar seara liniştită şi frumoasă, pe acorduri de Nina Simone şi cu Lucian Blaga în faţă, nu pot nicicum să mă liniştesc. M-aş duce să îmi fac rugăciunile de seară, dar nu sunt într-o dispoziţie prea frumoasă... Totuşi, o să încerc asta. Scuze, Tată, dar noaptea asta o să trebuiască să îmi ştergi lacrimile provocate de o întindere prea mare a nervilor, să îmi asculţi plin de iubire şi iertare toate strigătele de răzvrătire şi crizele prin care mă revolt împotriva lumii din jurul meu şi, la sfârşit, să mă aşezi cu grijă în pat, să mă înveleşti cu credinţă şi optimism şi să îmi trimiţi un vis frumos... Cer prea mult dacă te rog ca visul meu să nu fie despre nicio poveste de iubire? Pur şi simplu ceva calmant, tămăduitor. Un vis cu bunicul meu, cu copilăria mea fericită, cu zilele în care nu eram nervoasă, ci pur şi simplu mă bucuram de primăvară, ascultându-i poveştile frumoase. Un vis cu dragul meu bunic, de care mi-e atât de dor [nu degeaba am fost astăzi la cimitir, doar că eram prea indispusă şi gata să mă bat cu toate oasele ce îşi duc odihna de veci pentru ca să vorbesc ceva cu el].

P.S.: Tata mi-a oferit o gură din vinul lui şi m-a întrebat de cine m-am mai îndrăgostit acum, de am starea asta. Tati, chiar nu ţi-ai dat seama că nu m-am mai îndrăgostit de nimeni nou? De fapt, că nu m-am îndrăgostit? Ci că încep să devin posesivă, geloasă, rea şi autoritară când nu am cu cine să fiu toate astea?

P.P.S.: Refuz viziunea unei Petra cu un şorţ de gât, aplecată deasupra unei oale din care se emană un miros plăcut de sarmale, cu cinci copii alergând în jurul meu, un soţ plecat toată ziua de acasă la împărtăşit bolnavi şi o carte de medicină uitată pe undeva, din care mai citesc când am timp. Nu aşa vreau să arate viitorul meu! Mă poate înţelege cineva?

Din suflet

Înapoierea cheii

Nichita Stănescu

Mi-e dor să pot

să nu-mi mai fie

dor de tine.

Tristeţea, ea,

nu este gând

ea lucru este.

Mănânc-o, dacă ai cu cine!

Durerea vieţii

e un lucru, -

nu contemplarea lui.

Mi-e dor

să pot să nu-mi mai fie dor

de tine.

O simplă poveste de iubire

Am deschis geamul şi aerul rece mă înveleşte mai bine decât ar face-o aşternutul prea sufocant. Încă sunt prinsă în vraja unui univers polonez, sunând a cuţite şi îmbrăţişări, şi aşa voi rămâne pentru tot weekendul. Răceala mea se bucură de aerul de afară, aer de după ploaie, plin de primăvară.

Azi sunt fericită. Azi am făcut exact ceea ce am simţit. Azi e vacanţă, vis, voluptatea de a fi liber. Azi e plecat departe.

Mi-e frică să închid ochii peste magnoliile ce au crescut în inima mea. Mi-e frică să nu le înăbuş în pernă. Aşa că o să încerc să nu dorm, ca să nu mă uite fericirea.

"Numai tu şi cu mine
înmulţiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi...
Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!" Nichita Stănescu, "Altă matematică".

P.S.: Se anunţă o vacanţă cu mult somn, romane, poezie, muzică frumoasă, rugăciune... şi tu, tu unde eşti?

Cu marea-n suflet şi cu scoica mea

Să pot să te-aleg dintr-o sută, în ochi să ai inima mea, să-ncerc să m-ascund de iubire, dar să nu te mai, să nu te mai pot uita...

Plouă cu soare, peste tot miroase a străzi ude şi a flori de măr, iar eu vreau la mare. Să îmi trântesc sufletul în apă, să îi umflu pânzele de mirare şi să navighez cu viteza fericirii spre nicăieri. Să mă bată vântul cu stropi reci de albastru, să mă ardă soarele cu lumină albă, să mă doară nisipul prea fierbinte. Să te ţin de mână şi totuşi să te las acasă. Să te uit între norii prea îndepărtaţi şi să mi te aducă briza lângă piept. Să adorm lângă un foc de tabără, să fiu hotărâtă să nu mă gândesc la tine, dar să te visez toată noaptea. Să fac baie dimineaţa, la prânz şi seara, să mă împrietenesc cu stabilopozii şi să cunosc fiecare petec de faleză, să mă îndrăgostesc de alţi ochi albaştri, dar să nu pot să nu îţi caut privirea catifelată, căpruie. Să mănânc, să mă rog şi să iubesc, să evadez, dar să rămân cumva legată de tine, să mă ancorez în infinit, dar să fii punctul meu de sprijin în timp, să fiu liberă ca un pescăruş, dar să rămâi aşezat undeva între aripile mele. Să fug, să fug de tot şi să mă tragi înapoi cu o atingere delicată. Să mă smulg din îmbrăţişări, dar să mă ţii pentru vecie între braţele tale. Să plouă cu soare, într-o joi, şi să plec la mare...

Povestea merge mai departe, ca vântul din Vama Veche, eu nu pot să mai continui, căci eu mi-am găsit pereche...

Anima mia...

Astăzi am împachetat primele amintiri. Da, mă mut la casă la vară şi am început să aşez cărţi, rame cu fotografii, suveniruri de la mare şi iconiţe adunate de peste tot în cutii, să lipesc hotărât cu bandă adezivă cartoanele, să îndes acolo, cu grijă, învelite în hârtie, cioburi din sufletul meu vechi, să le las să se prăfuiască şi să le scot apoi în noua mea cameră mov, să le şterg bine bine de urmele de durere şi să le aşez pe rafturile unei biblioteci din lemn de brad, ca să îşi poată spune povestea oricui va trece pragul odăiţei mele.

Mi-e frică să plec din apartamentul acesta. Stau aici de când aveam trei ani, toată viaţa mea de până acum e scrijelită pe pereţi, se ascunde în uşile trântite... Îmbrăţişările din faţa scării, de lângă felinarul buclucaş, grădiniţa bunicii din spatele blocului, parcul cu leagăne care a fost înlocuit cu garaje, bunicul plecat departe, zâmbetele calde, serile lungi de jucat afară, copilăria mea... toate sunt aici. Mi-e frică să nu le las în urmă. Ştiu, ştiu că de fapt sunt în suflet şi acolo rămân, dar totuşi... Am un loc tare drag mie pe stradă, am o casă în care la fiecare pas mă împiedic de câte o jucărie purtătoare a unui gând frumos, geamuri care îmi cunosc visările târzii, oglinzi ce îmi ştiu privirile... Nu vreau să plec. Ştiu că am nevoie de o schimbare radicală, din care să mă trezesc brusc mai puternică şi mai hotărâră, dar mi-e teamă de ce se află dincolo de pragul unei noi case.

Acum mă reîntorc la crizele mele de tuse şi la cuvintele frumoase, rostogolindu-se în noapte... Ah, şi la "Mănâncă, roagă-te, iubeşte", unde am descoperit frumuseţea limbii italiene. Da, m-am îndrăgostit de ea, de atmosfera italienească, vreau neapărat să fug acolo şi să învăţ să vorbesc şi eu aşa de melodios! Învăţ "bel far niente", adică frumuseţea de a nu face nimic... Şi e aşa de bine.

P.S.: Anima mia înseamnă sufleţelul meu...:)

Premiu de primăvară

Am primit un premiu de la draga de Mădă [mulţumesc mult, eşti tare drăguţă].

Eu sper că nu o să uit pe nimeni acum, că trebuie să îl dau mai departe. Aşa căăăă: Mădă, Adelina, Adela, Ozana, Theu, Theo, Rebe, Oana şi Yoyo, că e la început şi are nevoie de încurajări.

Gata, merg să mă apuc de "Mănâncă, roagă-te, iubeşte", imediat după ce termin cele 10 pagini rămase din "Umiliţi şi obidiţi" de Dostoievski... Noapte bună, senină, liniştită!:)

Furtună, azi.

What am I supposed to do when the best part of me was always you?

Să mă plimb prin ploaie, liniştită, ronţăind biscuiţi, când toată lumea din jurul meu aleargă, speriată de furtună. Să trag adânc aerul de primăvară în piept şi, când expir, să elimin, alături de CO2, toată răutatea şi tristeţea din mine. Să mi se prindă flori de măr în plete, să am stropi de ploaie pe gene şi să văd lumea prin perdeaua de nori. Să mă contopesc cu furtuna până când învăţ să nu mai fiu nehotărâtă. Să îmi văd sufletul întins peste tot oraşul, străpuns de maşinile gonind nebune pe străzi, luminat de vreun felinar aprins prea devreme, bătut de un vânt năpraznic şi frământat de aversa violentă. Să uit de tot ce mă doare, să nu mă constrângă nicio normă de credinţă sau politeţe, să sparg toate zidurile din jurul meu cu un pumn de idei puternice, să nu îmi mai controlez reacţiile în aşa fel încât să nu rănesc, pentru că şi eu am fost rănită. Să lupt, să lupt, să lupt şi să biruiesc. Să cuceresc ceea ce trebuie să fie al meu şi să îl ţin aproape de mine, să îl leg de sufletul meu cu un opt dublu, ca să nu poată pleca. Să calc în picioare şi să terfelesc bine de tot fiecare gând rău, fiecare impuls negativ, fiecare principiu uman constituit pe judecăţi greşite. Să mă plimb prin ploaie, liniştită... şi curajoasă în faţa iubirii.

Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde, în luna lui Marte.

(acum e aprilie şi plouă. dar nimeni nu se mai iubeşte la colţuri de stradă. mi-e dor)

Târziu.

Ia-mă în braţe, aruncă-mă spre soare şi apoi lasă-mă să cad. O să mă ridic, ştiu asta...

Ia-mă în braţe pe mine şi laşitatea mea în faţa iubirii, aruncă-ne spre soare şi apoi lasă-ne să cădem. O să ne ridicăm, întregi şi nevătămate.

Aruncă-te şi pe tine înspre soare împreună cu toate frustrările tale. O să cădem împreună, o să ne rănim unul pe celălalt, o să suferim, o să ne doară. Cândva, o să ne şi ridicăm.

Nu o să mă mai rog să primesc iubire, nici nu o să mai visez la ea, atâta vreme cât nu sunt pregătită să o primesc. Sincer, acum aş trânti cu toate reveriile mele de pământ, ca să uit tot. Nu vreau decât o prietenie cu îmbrăţişări de revedere şi noapte bună, nu pot, nu sunt capabilă, mi-e frică de ceva mai mult... Şi totuşi, dacă iubirea va trece într-o zi pe lângă mine, pe stradă? Voi putea eu, suflet necopt şi infantil, să o recunosc?

P.S.: Filmul "No strings attached" mi se potriveşte... Mă rog, nu am prieteni de sex şi nici nu voi avea, doar că doctoriţa căreia îi e frică de iubire mi se pare a fi proiecţia mea din viitor. Dar nu vreau să las aşa ceva să se întâmple, nu vreau să ajung aşa, sub nicio formă. Mă lupt aprig cu mine însumi, de ceva vreme. Am atâtea întrebări, nelămuriri, frământări... Şi vreau un răspuns, un semn, orice care să îmi arate că sunt pe drumul cel bun. De ce trebuie să gândesc atât?

Mansarda lui April

"E moale pielea ta, ca de catifea, însă nu e bună, nu-i pentru haina mea..."

Plouă cu flori de măr şi furtuna de miresme primăvăratice şuieră printre scândurile podului în care m-ai închis. O mansardă cu un singur geam privind spre Cer, o bibliotecă cu toate volumele tale preferate, un pick-up cu viniluri din tinereţile bunicilor tăi şi o colecţie impresionantă de praline de ciocolată. Teoretic, am aici, în podul-închisoare, tot ceea ce firea mea umană, plină de pofte, şi-a dorit vreodată. Practic, sufletul meu tânjeşte după libertate, după un Cer întins deasupra capului, o ploaie nebună, simţită cu fiecare por al pielii, după o reverie trântită în iarbă şi suflată dintr-o zare în alta cu puful de păpădie... Dar mă ţii captivă în închisoarea asta de lumină, unde nu am putere să mă revolt şi unde oricât de tare aş vrea să evadez, strânsoarea mâinii tale nu mă lasă să plec.

Nu sunt iubita ta, nu eşti dragul meu, dar avem nevoie unul de celălalt. Aş fi preferat să te uit, să nu mai am voie să îţi scriu, să rupem orice legătură. M-ar fi durut mai tare ca martiriul pe Ştefan, dar mi-ar fi adus iertare, tămăduire, mântuire. Dar mi-ai răpit şi ultima fărâmă de conştiinţă şi m-ai închis în acest pod în care, din când în când, reuşim să prelungim o îmbrăţişare în eternitate sau să consumăm o închipuire de iubire veşnică în câteva clipe. Totuşi, eu nu sunt cea pe care o iubeşti, cea faţă de care ţi-e teamă să-ţi descoperi cele mai întunecate chipuri sufleteşti, nici măcar cea pe care nu vrei să o răneşti. Sunt un suflet în care reuşeşti să creionezi un zâmbet de câte ori mă priveşti blând, un trup pe care-l cuibăreşti cuminte la pieptul tău şi-l strângi tare, până uită de el însuşi în îmbrăţişare, o răsuflare pe care o sorbi, o încălzeşti, o reverşi apoi peste universul din mansardă, sunt regăsirea ta de o secundă, lupta interioară pe care o vezi proiectată în afara sufletului, gândul pe care vrei să-l uiţi şi păcatul de care nu te căieşti. Uneori, aş vrea să-mi depăşesc condiţia de cădere din care nu vrei să te ridici sau aripă de rezervă, mi-aş dori să fiu eu cea care-ţi spune că te iubeşte, care îţi pregăteşte cafeaua de dimineaţă, îţi dă sărutarea curată de noapte bună, se plimbă de mână cu tine prin parc, se roagă împreună cu tine seara... Dar nu pot. O banală îmbrăţişare nu ştie să fie grijulie, un vis vinovat nu poate să te înveţe ce e virtutea, o prizonieră nu te poate elibera de suferinţă. Aşa că mă resemnez, mai iau o bomboană de ciocolată, mai citesc un paragraf din Dostoievski, mai arunc o privire plină de durere şi speranţă spre uşă şi înalţ o rugăciune de iertare spre Cer... Mă-nvelesc cu amintirea braţelor tale şi cu urma mirosului tău şi aştept. Aştept să apari de nicăieri, să-ţi aşezi ceafa fierbinte sub obrazul meu palid, să mă laşi să-ţi intru în suflet pentru o clipă şi să fiu din nou prietena ta iubită. Între timp, romanţa ta preferată îmi veghează tăcerea şi un ochi al zilei s-a închis peste mine. De deasupra geamului, apusul mă priveşte compătimitor. Ploaia cade neîncetat şi bate cadenţa stropilor de răbdare pe care îi mai am... Acum aş fi destul de puternică încât să sparg uşa şi să-mi regăsesc libertatea. Dar tocmai când mi-am trântit şi ultimul tricou în geantă, ai intrat val-vârtej în pod, m-ai strâns în braţe şi mi-ai sufocat dorul cu un sărut grăbit... Bun venit în sufletul meu şi în seara asta! Ai grijă doar să nu mă strângi prea tare la piept, iubire... Şi să nu zăboveşti prea mult, ea te aşteaptă la rugăciunea de seară...

"E frumos, e prea frumos la tine-n suflet, e târziu, e prea târziu la mine-n gând, împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină, dar nu se ştie, nu se ştie până când..."

Iubiri precoce

A ieşit din casa scării trântind puternic uşa de la bloc. Au zăngănit geamurile şi o voce piţigăiată de vecină mirosind a zacuscă şi a vechi s-a auzit, scuipând printre dinţii de aur înjurături de mahala. Dar niciun fragment de bloagoslovenie nu a ajuns până la fată, fiindcă mergea mult prea repede şi mult prea hotărât. Magnoliile, teii, merişorii înfloriţi ar fi vrut să o oprească, să o ţintuiască locului măcar pentru o clipă, să o facă să îşi amintească de vremurile în care avea timp să se bucure de perioada de nebunie a salcâmilor. Dar ea continua să calce hotărât peste flori, frunze şi amintiri...

La colţul străzii, s-a lovit de o gaşcă de copii gălăgioşi. Deşi niciunul nu părea să aibă mai mult de doisprezece ani, din Iphone-urile ultimul răcnet răzbăteau până la ea declamările tragice asupra valorii vieţii făcute de vreun nou Guţă sau cele mai trăznite replici din Robotzi. Unul a îndrăznit chiar să îi pună piedică. Ar fi vrut să-i dea un pumn, să îi strivească telefonul şi ipocrizia de asfalt, dar nu mai avea şaisprezece ani, ca să se lase afectată de fiecare incident minor. Aşa că şi-a adunat cărţile ce îi căzuseră din geantă, şi-a potrivit din nou căştile în urechi şi s-a lăsat în voia unor rockeri amatori de peste Prut, care reuşeau să îi facă să vibreze coarda aceea sufletească pe care scria foarte clar 'Defect. A nu se mai atinge vreodată!'.

Drumul spre şcoală era foarte lung pe vremuri, acum un an, când se oprea cu ochii în soare, visând, sau când îl prindea de mână în mijlocul străzii, deşi ştia că nu are voie să facă asta, doar ca să îi zărească urma aceea de zâmbet nervos. Plimbarea spre liceu era lungă chiar şi în dimineţile în care mergea fără el: găsea întotdeauna un motiv să îl sune, un cântec să i-l interpreteze la telefon de dimineaţă sau o scenă unică pentru care să se oprească şi să îşi scoată aparatul foto. Acum, aparatul zăcea lângă cutia din colţul camerei, cu cardul prăfuit blocat acolo, lipit cu scotch şi cu un post-it ce o atenţiona ca, pentru binele ei, să nu încerce să vadă pozele, iar drumul spre şcoală îl făcea în cel mult cincisprezece minute. A decis ca azi să se oprească la covrigărie şi să aştepte până când el ar apărea din spate, ar prinde-o în braţe şi i-ar cumpăra un covrig cu un leu, ea nu ar vrea să îl primească, s-ar încăpăţâna amândoi şi ea ar ceda prima... Nu, ceva nu era bine, nu avea voie să se gândească la asemenea prostii. Era o simplă elevă aşteptându-şi rândul la covrigărie: nu putea primi nimic mai mult decât un mic-dejun instant.

Deja se gândise prea mult la el. Nu avea cum să se concentreze la ore în starea aceea. Ce-ar fi fost dacă ar fi chiulit, la fel ca în vremurile bune? Ar fi chiulit de la prima oră doar ca să se întâlnească cu el şi să meargă împreună spre şcoală. Ar fi aşteptat încă o oră după ce termina cu şcoala ca să meargă spre casă unul lângă celălalt, umăr în umăr, împingându-se într-una. Ar fi râs de ea atunci când încerca să pedaleze spre liceu, i-ar fi vârât frunze în glugă, ar fi fugărit-o cu mersul lui mult prea rapid, ar fi făcut-o să râdă la fiecare pas, i-ar fi pus piedică... Trebuia să găsească o cale să se oprească din visat. S-a împiedicat de un coş cu flori. Femeile vindeau zambile şi narcise pe marginea trotuarelor, băieţii cumpărau flori şi le dăruiau frumoaselor lor prietene. Iubirea se vindea acum la colţ de bulevard, legată cu funde colorate, la 3 lei bucata-ce minciună gogonată! Nu poţi aduce iubirea cu o floare... A primit şi ea, demult, acum un an, un trandafir. Dar trandafirul ei nu semăna cu nicio zambilă, ghiocel, narcisă sau altă floare primăvăratică, la fel cum iubirea ei nu era dulce, nici nu strălucea de culoare. Era un trandafir adus din afara timpului, aşa cum dragostea ei era atemporală, incredibil de ciudată - o poveste fără început şi fără sfârşit, neclară şi dureros de frumoasă. Dar acum părea totul o efemeritate, intrată în rutină, însemnată într-un caiet şi ruginită de prea mult plumb în priviri.

Deodată, cineva a prins-o de mână. S-a uitat adânc în ochii lui şi nu a recunoscut nimic familiar, era doar o vagă urmă de blândeţe, dar şi aceea pe cale de dispariţie.

-Cine eşti? Dă-mi drumul! fu tot ce reuşi să îngaime. Era miezul zilei, centrul oraşului, şi totuşi nimănui nu i se părea ciudată o asemenea întâlnire. De fapt, nu era nimic ciudat. Privirea blândă, căpruie, îi era atât de cunoscută, atât de dragă...

-Te rog, te rog ia florile astea! vorbise privirea aceea captivantă. A reuşit să vadă ce flori îi dădea şi a putut observa că erau nişte lăcrămioare. S-a uitat în jur şi a realizat imediat că nimeni nu vindea lăcrămioare în acea zonă.

-Ce vrei de la mine? Ia-ţi florile, glasul, visele şi pleacă! şopti ea, abandonându-şi mâna în acea strângere de care îi fusese atât de dor.

-Nu mai vreau nimic, tocmai! Am primit deja tot ce aveam nevoie şi ştii asta. Mai ştii şi că nu tu eşti iubirea mea. Dar am încercat să îţi aduc din nou un zâmbet, să ţi-l aşez frumos în suflet, aşa cum îţi plăcea să îmi spui când te făceam fericită. Suntem cei mai buni prieteni, tu ai spus asta, şi e de datoria mea să...

-Ştii ceva? Nu am nevoie de nicio floare şi eşti incapabil să mă faci să zâmbesc. Piei naibii din faţa mea, cu tot cu îmbrăţişările tale, prietene drag! strigă ea. Totuşi, rămase ţintuită locului, ba chiar încercă să-l cuprindă cu braţele, cu răsuflarea, cu sufletul, dar se lovi de un zid gros, un sistem imunitar de care nu putea trece, ea, intrusul în fericire, iar dovada clară a existenţei zidului era faptul că lui i se schimbase mirosul, nu-l putea recunoaşte, nu se putea regăsi pe ea însăşi în parfumul acesta nou, ce nu purta nicio amintire. S-a retras cuminte, s-a întors pe călcâie şi a plecat fără să se uite în urmă...

-Nu înţelegi! Nu înţelegi! Habar nu ai cum e să iubeşti două fiinţe în acelaşi timp, la aceeaşi intensitate! se auzi din spatele ei.

-Oh, lasă că ştii tu! Nu m-ai iubit şi ştii asta foarte bine... Te rog eu mult, pleacă.

Văzând că nu reuşeşte să scape de umbra lui, că deşi trecuse un an, era capabilă să îl ia în braţe, să îşi plimbe mâna prin părul proaspăt tuns, să îşi cuibărească obrazul în ceafa lui şi să stea aşa, tăcând, avu o pornire sălbatică de a se lipi de el şi de a aştepta veşnicul sărut pe frunte... Dar nu era seară, nu se aflau la locul lor, iar luna martie trecuse demult. Aşa că şi-a sufocat toate strigătele de dor, şi-a călcat în picioare fiecare îndrăzneală de îndrăgostită şi a reuşit să îşi controleze toate impulsurile. L-a privit calm, cum nu o făcuse niciodată şi a încercat să scrie în acea privire tot ce nu putea să îi spună. Apoi, a început să alerge...

S-a oprit într-un personal spre nicăieri. Lângă ea, lăcrămioarele zăceau peste cartea de română şi peste Fraţii Karamazov. Un chip cunoscut o privea mirat.

-Nu eşti tu cea căreia i-am furat o sărutare la un foc de tabără?

-Posibil... Şi s-a mutat lângă el.

-Vrei să îţi cumpăr nişte flori? Ai nevoie de ciocolată? Şerveţele? Un umăr pe care să plângi?

-Cred că mi-ar fi de-ajuns să ştiu că nu iubeşti altă fată. Să nu mă minţi...

-Nu, nu iubesc altă fată. Promit să...

-Nu promite nimic. Promisiunile implică minciuni. Eu nu mai vreau minciuni, complicaţii, lupte, falsuri, flori sau cadouri, diferenţe sau asemănări prea mari.

-Atunci o să te strâng de mână...

-Nici asta. Poate fi o minciună mare de tot, mă poţi face să îmi ascund sufletul în palma ta şi apoi să mi-l furi...

-O să am grijă de el. Ai încredere...

Cu ultima fărâmă de încredere pe care o mai avea, s-a strâns la pieptul lui. I-a aşezat toată durerea în palmă, i-a ascuns acolo visele pierdute şi rănile sângerânde, a suspinat şi l-a sărutat, sperând că el va fi tămăduirea ei. Tăcerea se adâncea tot mai mult, iar ochii se închideau peste distanţe, diferenţe, destrămări, lăsând pe obraz cărări adânci de adevăruri, locuri unde numai mângâierile mai puteau alina cicatricile.

Trenul alerga nebun spre nicăieri, zarzării înfloriţi zâmbeau de după geam, două suflete îşi promiteau să nu iubească pe nimeni altcineva. În oraş, babele vindeau iubire naivilor gata să cumpere ceea ce nu poate fi dobândit, iar amintirile dansau nebune pe străzi, râzând în soare şi ţinându-se de mână...

Am să umplu cerul cu prostii...

Înmuguriseră salcâmii şi tu erai lângă mine, îmi ţineai sufletul într-o îmbrăţişare strânsă, iar inima-mi bătea din căuşul palmei tale. Eram un suspin tăcut în noapte, o crispare a fiinţei din prea multă fericire, o rugăciune tăinuită din teama de a nu-L supăra pe Dumnezeu... Nu eram unul lângă celălalt, dar ştiam că suntem împreună.

Au înflorit cireşii. Ai rupt o floare din sufletul tău şi ai prins-o lângă urechea inimii mele, ca să ascult mereu bătaia prieteniei tale, să nu uit niciodată mirosul tău, cu care ai adus primăvara. Apoi ai plecat, asigurându-mă că vei rămâne lângă mine. Ai fost trecerea mea de la iarnă la primăvară, fără tine nu aş fi reuşit niciodată să ridic capul din zăpada atâtor doruri, cu încrederea firavă de ghiocel că voi birui lumea. Acum, probabil aştepţi să îţi înapoiez floarea, gândurile, colţul din atriul tău pe care mi l-ai dăruit. Dar nu, acum părticica aceea din sufletul tău, cântecul fredonat într-o noapte, dorinţe puse la căderea stelelor sunt la mine, la fel cum primul meu vis devenit realitate, primul zbor frânt şi primele taine mărturisite ţi le-am lăsat în grijă, alături de prima iubire. Privirea ta blândă e în fiecare cuvânt pe care îl închid sub pleoape, de teamă ca lumea să nu mi te fure şi să îţi murdărească inocenţa. Ştiu că suntem unul lângă celălalt, dar mai ştiu şi că nu suntem împreună...

Aş putea să pun o infinitate de note pe portativul acesta, dar a venit primăvara, iar cântecul nostru ar suna fals printre atâţia copaci înfloriţi. Aşa că te închid adânc în inimă, sub fulguiri timide, speranţe neîmplinite, romanţe uitate şi vise copilăreşti. Părticica din tine care încă e a mea am ascuns-o bine în suflet şi nu ai cum să mi-o iei... Dar e soare afară, vântul poartă petale şi veşti frumoase, eu mi-am potrivit zâmbetul de copil aşa-zis fericit în oglindă şi sunt gata să înfrunt din nou viaţa, de data asta, fără tine...

P.S.: Ce poveste înnorată am trăit noi doi, nu ştiam pe-atunci că soarele ne luminează pe-amândoi... Ai plecat din anotimpul meu, ia şi-o frunză să nu-ţi fie greu.:)

Spirit Scout 9...şi ţie

Ante-scriptum: Sunt mult prea euforică încă, tot ce îmi doresc e să trăiesc cât mai multe zile fericite la fel ca cele din Arad şi să se întâmple o minune, adică înainte să mor să mă întorc în timp la vârsta asta fantastic de frumoasă. Nu îmi pasă că miercuri am teză la mate şi vineri la română, că am de scris multe chestii şi de umblat în multe locuri sau că de mâine îmi voi purta ochelarii noi... Îmi pasă doar că am trăit ceva incredibil de frumos, de care mi-e dor.:)

Totul a început atunci când Iulian m-a rugat să mă ocup de înscrieri la Spirit Scout 9 şi la BQ. A trebuit să caut informaţii despre SS9 şi, după mesaje pe FaceBook şi telefoane, am dat de Speedy, care a fost tare binevoitor şi m-a ajutat foarte mult. Tot vorbindu-le exploratorilor despre campuri, costuri şi activităţi propuse atât la Arad, cât şi la Bucureşti, am hotărât să mergem la Arad, că e mai ieftin, sună bine şi sigur o să ne distrăm. Speedy mi-a povestit, pe scurt, că e cu adevărat frumos la Spirit Scout, că sunt multe trăiri şi întâmplări de negăsit altundeva, aşa că am reuşit să mă entuziasmez. Am înscris exploratorii, am trimis şi banii, am găsit trenurile şi m-am pus pe aşteptat...:)

Joi, 31 martie. Trezit devreme, liste cu bagaje, împachetat la viteza luminii, plecat în grabă, uitat steag acasă, sunat Ozana, recuperat steag, ajuns la gară, cumpărat bilet, urcat în tren, găsit cercetaşii hunedoreni, trântit bagaje, luat mic-dejuno-prânz la ora 13.00. Gherman cânta melodii tristo-frumoase, mie mi se umpleau ochii de lacrimi, el făcea poze, eu citeam, toată lumea râdea, era emoţionată, murea de cald, vroia să ajungă cât mai repede... Pe la ora 16.00 s-a petrecut minunea şi am ajuns la Arad, unde am avut parte de o primire genială, pentru mine, cel puţin. Am pornit-o cercetăşeşte spre Liceul Vasile Goldiş, am lăsat bagajele, am băut mult-aşteptata apă, am descoperit împrejurimile şi, plini de voie bună, am plecat spre mall [eram primii ajunşi şi aveam vreo două ore de timp liber]. Am mâncat tăieţei chinezeşti, ne-am holbat la hainele frumoase din New Yorker sau Reserved, mi-am cumpărat un ceai minunat din Cărtureşti, m-am întâlnit scurt de tot cu draga mea Ioana, după care am plecat înapoi spre liceu. Acolo, ne-am aranjat culcuşurile, am mâncat eternul pateu din campuri, am jucat Mafia, am primit cartelele în care se spunea fiecare la ce ateliere merge şi ne-am tot învârtit până la deschiderea campului, ce a fost prima vestire a gradului de fantastic la care se va ridica acest camp. Am fost legaţi la ochi, am pus mâna stângă pe umărul celui din faţa noastră şi cu dreapta ne ţineam de mână partenerul şi aşa ne-am tot plimbat prin curte, până când ni s-a spus să ne dăm jos eşarfele de la ochi... Lumânărele, muzică frumoasă, dragele mele Laura şi Crissu jucându-se din nou cu focul [la propriu], scânteile sărind spre cer la fel cum îmi săreau mie speranţele în suflet- într-un cuvânt, o stare mai presus de fire, pe care numai la cercetaşi o poţi regăsi. Deschiderea campului a fost una solemnă, frumoasă, care mergea direct la suflet... Am aplaudat, am strigat, m-am agitat, eram cuprinsă de un mare zâmbet, ce nu mai încăpea în fiinţa mea. Am tot cântat, am povestit cu lumea nouă sau veche şi pe la două noaptea m-am decis să merg şi să mă odihnesc, dar nu am putut adormi decât pe la vreo trei şi jumătate, fiindcă în jurul meu se cânta, se vorbea, ba chiar se şi mânca gem de măceşe. Am reuşit să îmi rup ochelarii, aşa că am fost chioară un weekend întreg, însă m-am descurcat... Somnul a fost odihnitor, dar foarte scurt, pentru că...

Vineri, 1 aprilie. La şapte dimineaţa, Frăţi cu o fluierice dădea trezirea în tot campul. O înviorare scurtă şi numai bună, un mic dejun luat pe fugă, spălat în grabă, îmbrăcat cu haine de scandal, aruncat mâncare în rucsac şiiiii am plecat spre Pădurea de la Lunca Mureşului. Drum lung, mers încet că deh! lumea e obosită la 8 dimineaţa. Într-un final am ajuns, ne-am trântit ruscacii şi am plecat la primele ateliere. Întâi şi întâi am avut Run, Scout, Run! şi am alergat, apoi ne-am dat foarte foarte mult cu bicicletele, am mers ca piticii, ne-am târât puţin pe burtă, am construit rapid de tot un adăpost, apoi iar am mers mult pe biciclete şi a fost foarte fain. Al doilea atelier era Team Building, numai că eram doar patru în echipă şi a fost uşor plictisitor. Totuşi, erau multe chestii la care trebuia să îmi menţin echilibrul, gen sfoară întinsă între copaci pe care trebuia să calci cu multă grijă, şi nu am reuşit decât cu greu, însă am fost mândră de mine că m-am târât cu mâinile şi picioarele pe o frânghie suspendată fără să cad. Atelierul al treilea a fost cel de orientare, la care mă temeam puţin din cauza lipsei de lentile, deci de vedere clară, dar am fost în echipă cu Gabi şi Paul, devenii mei dragi, şi cu Speedy- lider gata să ne însoţească/îndrume/ajute [nu, asta nu:)] şi am reuşit să fim prima patrulă care a terminat traseul, drept pentru care am fost şi sunt tare mândră de centrul meu local. Al patrulea atelier a fost Artiscout, ţinut de draga mea Claudia şi de Dani. Am creat o poveste pornind de la cuvinte precum "zbor", "asfalt", "val", "sete", "mare", am făcut decoruri din hârtie şi voal şi omuleţi din plastilină, i-am fotografiat şi a ieşit foarte frumos. La reîntoarcerea la baza din pădure, m-am întâlnit cu Petra [da, mai e un Petra, un tip, la Arad, cu care am ajuns să mă înţeleg tare bine, ofc]. Ultimul atelier de vineri a fost Extreeeem, adică escaladă şi tiroliană. Am reuşit să mă caţăr până pe la jumătatea panoului, apoi m-am dat de vreo şapte ori pe tiroliană, în toate poziţiile posibile, zbierând, râzând, fericită la maxim [mulţumesc liderilor de la acel atelier pentru tooot]. Într-un final, ne-am întors la liceu, nu înainte de a cumpăra suc şi prăjitură Domino şi am stat enorm de mult la coadă la duş, timp în care am alergat desculţă pe iarbă cu Luisa şi Gabi şi am descoperit gelul de duş al Luluisei, care mirosea minunat a căpşuni. Într-un final, am ajuns la duş şi am intrat 5 fete în baie, ca să blocăm uşa [cum intrai în baie, puteai vedea ce se întâmplă în fiecare duş, pentru că nu existau draperii]. Cu chiu, cu vai, am reuşit să ne spălăm, să ne schimbăm, şi ne-am făcut intrarea triumfală în sala de sport purtând doar chiloţei şi un prosopel, că deh!, hainele erau în rucsac. Ne-am îmbrăcat frumos şi ne-am dus la Tea Room [aka cantina liceului], unde avea loc concursul Vrei să fii scout. Fiecare centru local avea patru reprezentanţi, două fete, doi băieţi [eu, Maia, Andrei şi Teddi] şi erau, ca şi centre locale, Deva, Hunedoara, Arad, Timişoara, Drăgăşani şi Oradea. Am avut 15 întrebări de cultură generală [gen care e capitala statului Chile? Habar nu avem] şi 15 de cultură cercetăşească, unde la câteva am aburit-o tare frumos [Cum îl cheamă pe cercetaşul român pe care Baden Powell l-a sărutat pe frunte? Răspuns de Deva: Nu mai ştim cum, dar am văzut filmuleţul pe youtube şi ne-a plăcut]. Am avut şi probă de dans, am dansat Dansul Pinguinului şi tango, gen băieţii ne-au ridicat de la sol şi dansau cum aveau chef cu noi. Proba surpriză a fost super tare, Andrei mima un parapantist, eu i-am zis că e o paraşută, el a recunoscut asta în faţa tuturor...:) Am mai avut şi de recunoscut cinci melodii, am făcut şi asta, după care ne-am pus pe chefuit, că doar veniseră şi Ozana cu Iulian în camp, aducând dog tag-uri şi o înverşunare şi mai mare să nu vrem să ne gândim la ce a rămas acasă. Am avut ăarte de ceai şi cafea la discreţie, precum şi pită cu unsoare [din-asta nu am servit], DJ, party party party, oameni faini şi gata de mâncat orice, de dansat până în zori şi de ciufulit la viteză maximă, deci a fost o noapte fantastică.

Sâmbătă, 2 aprilie. Trezit din nou la şapte dimineaţa, de data asta cu puţină întârziere, aceeaşi înviorare, aceleaşi haine de scandal, aceeaşi grabă şiiii am plecat. Primul atelier: Can you do it?. Am suferit alături de draga mea Lala, trecând prin alergări, sărituri, mersul piticului, târâş-grăpiş şiii tras cu luneta [cu bile, nu cu gloanţe]. După militărie, am trecut la dans, unde a fost genial. Am învăţat să dansăm pe Low de la FloRida [melodia din Step Up 2] şi coregrafia era super tareeee, iar partenerul nebun rău de tot, că doar e Andrei. M-am distrat la maxim şi nu aş mai fi vrut să plec, dar a trebuit, aşa că am luat-o la pas cercetăşesc, rapid de tot, spre sală şi, cu multă energie, am ajuns, ne-am schimbat repede-repejor în haine frumoase, ne-am căutat colegii din noile patrule şi am plecat la Oraşul meu. 3 ore prin Arad cu Lala, Boty, Cătă, Petra şi alţi oameni drăguţi, 5 puncte de control, Catedrala Catolică cu versetele ei în maghiară, Casa cu Lacăt şi legenda ei, Tunelul cu Apă şi jocul cu 'hai să scoatem cheia din apă folosind un pahar, o lumânare şi o brichetă', Primăria cu înălţimea ei şi forma complexă, tipele 'plastic pur' catalogate astfel de Petra şi de mine, pozele cu Ursul şi Ciobanul şi ingeniozitatea noastră: ne-am dat seama că trebuie să facem poză cu cei doi lideri care se numesc aşa înainte să citim indiciul care ne spunea asta [gen trece Speedy aka Ursu şi noi: Heeeei, tu eşti Ursu, stai la poză!], Filarmonica şi cum graba strică treaba [am vrut să plecăm de acolo, noroc că Speedy ne-a întors din drum, am descoperit paşii şi săgeţile ajutătoare şi am ajuns şi la punctul lui de control], mimatul persoanelor interesante din camp, masajul relaxant la trunchi de copac, conversaţiile frumoase, amuzante şi calme cu Petra din Arad şi discuţiile pline de entuziasm şi fericire cu Lala, precum şi cântecele strigate pe străzile liniştite ale Aradului... cu alte cuvinte, 3 ore care puteau părea desprinse de timp, pentru că efectiv nu mai conta nimic, decât că eram cercetaşi fericiţi, liberi de orice constrângeri, doar noi şi sufletele noastre curate în ziua aceea de primăvară. Ne-am întors la liceu şi am făcut un flash-mob cu dansul pe Low [a ieşit genial, am râs de numa', Ozana striga din spate dacă tata ştie cum dau eu din fund, dar nu mai conta nimic, decât că ne simţeam bine cu toţii]. După aceea, am tot povestito-râso-distrato-cântat, până când s-a înnoptat şi ne-am decis să mergem la Kaufland, unde ni s-a părut, mie şi Luisei, că suntem 'apostate', aşa că am alertat-o pe şefa de unitate aka Ozana, care a alertat liderul aka Iulian şi au venit după noi, degeaba, evident, petru că nu era nicio ameninţare. Iulian a rămas să mănânce, noi ne-am întors în camp şi i-am încurajat pe Gabi şi Andrei, care se pregăteau să îşi depună promisiunea şi habar nu aveau ce îi aştepta [nu că noi am fi ştiut]. După ce au plecat, convinşi fiind că îi aşteaptă ceva foarte hardcore, noi am fost băgaţi în priză la făcut de gulguţe pentru decorul din acea seară şi, după ce am terminat, am jucat/ne-am uitat cum se joacă Saboteur [mulţumim, Petra!]. Am jucat până am fost chemaţi la aranjat gulguţe, aprins lumânări, pregătit ultimele detalii pentru primirea noilor cercetaşi lângă sala de sport... Am dansat cu Cozaca printre gulguţe, am făcut poze frumoase, am ascultat muzică incredibil de drăguţă [vioară şi chitară], am făcut un covor din sfoară aruncând un ghem de la unul la altul, ne-am ţinut respiraţia şi am simţit cercetăşia. Cei care şi-au depus promisiunea au avut parte de un fragment de cercetăşie pură, decupat cu atenţie din sufletele fiecăruia şi lipit într-ale lor: torţe, Cumbaya, linişte, meditaţie... cu alte cuvinte, Spirit Scout [şi asta doar la liceu, Gabi mi-a povestit cât de frumos a fost şi înainte, dar asta e bucata lor de fericire, nu am de gând să o fur]. După ce au devenit cercetaşi cu acte în regulă şi cu lumina noastră în sufletele lor, după spusele unor lideri foarte high, ne-am îndreptat cu toţii spre Tea Room, unde fuseseră lipite pe perete căsuţele de e-mail pentru fiecare. M-am pus pe scris 'e-mailuri' pe acorduri frumoase, folk, interpretate de cercetaşi cu voci blânde. Am băut ceai de mere, am scris tone de bileţele, am ascultat muzică faină, am cântat, am râs de numa' până la 5 dimineaţa, când am decis că ar fi cazul să şi dormim puţin, deşi am fi vrut să prelungim la infinit campul şi, implicit, ziua aceea.

Duminică, 3 aprilie. Trezirea la nouă dimineaţa, fără înviorare, că doar urma festivitatea de închidere a campului. Un mic Ha!, ceva crize de râs [Iulian către Gabi: You are very, very... te descompui aşa, da' nu ştiu cum să zic pe engleză sau Iulian către mine: Îţi scrie TromPetra pe ecusoooooooon?]. Am luat locul trei [felicitări CL Hunedoara pentru locul 1], am aplaudat până ne-au durut palmele şi am strigat până durerea de gât a devenit insuportabilă. Poze de grup, multe poze de grup, zâmbete largi pe chip şi în inimi, convingerea că un camp cu adevărat perfect tocmai s-a sfârşit. Am mai stat pe la Tea Room, primind şi făcând declaraţii frumoase de prietenie, bând Cherry Coke şi povestind vrute şi nevrute. Apoi am jucat o Stea ca la carte, cu bocanci, lovituri, cutremure, căzături şi multe hohote de râs. Lumea a început să plece, aşa că am apăsat butonul de 'Start' la sesiunea de îmbrăţişări lungi şi frumoase, cuvinte demne de amintit şi promisiuni de revedere, mai întâi pentru timişoreni şi orădeni, apoi pentru hunedoreni [bine, ei sunt mai aproape]. La urmă, am rămas doar noi, devenii, aşa că Petra ne-a dus la o clătită/cartof prăjit/suc/bere la Şura dacilor, unde am căzut în reveria zilelor trecute, am făcut poze faine şi am inhalat mult fum de ţigară. Ne-am întors la liceu sărind gardul, ne-am luat bagajele, i-am îmbrăţişat strâns pe dragii noştri arădeni şi duşi am fost. Pe tren, am tăcut, am dormit, am visat, am strigat că vrem înapoi... şi încă facem asta cu toţii.

Spirit Scout 9 a trecut cu siguranţă de aşteptările mele. Mi-a adus multe zâmbete sincere, îmbrăţişări frumoase, cuvinte de neuitat, priviri luminoase, nopţi albe, lecţii de viaţă, clipe smulse unei eternităţi... Am învăţat să dansez, să trag cu arma, am zburat, am cântat, am alergat după visele mele şi le-am prins, măcar pentru câteva zile. Am mai depăşit nişte limite şi am mai urcat nişte trepte pe scara mea spre Cer. Am legat prietenii care ştiu că vor ţine doar gândindu-mă la cât de frumos le-am creat. Încă nu mi-am revenit complet şi mi-aş dori din toată inima să pot da timpul înapoi, măcar până joia trecută... Cert este că Spirit Scout 9 a fost cu adevărat o emoţie, nu un camp. O emoţie pe care nu vreau să o mai las să plece, o dorinţă îndeplinită, un vis devenit realitate, un zâmbet larg în inimă. Şi aşa va rămâne pentru totdeauna, unul din momentele luminoase stenografiate în memoria mea sufletească. Mulţumesc tuturor celor care aţi făcut acest camp unul de neuitat... Mulţumesc, fericire!:)