mon choux, colour my life with the chaos of trouble.

De câteva zile mă străduiesc să găsesc momentul propice ca să-mi adun gândurile, să prind fluturaşii ce zboară nebuni în jurul şi deasupra mea, să respir liniştit şi aşezat şi să rezum, în nişte cuvinte lipsite de fond şi incapabile să redea starea-mi sufletească, cum îmi duc traiul atât de fericit, acum. Printre altele, am fost la Stagiul de animaţie pentru liderii de lupişori, la Zărneşti, lângă Braşov, şi am trăit un weekend de cercetăşie în forma care îmi lipsise. Am cunoscut o grămadă de lideri de lupişori, puşi pe fapte mari şi plini de energie, am jucat o varietate impresionantă de jocuri, am primit o cantitate enormă de informaţii utile şi numai bune de pus în practică şi, mai presus de toate, mi-am dat seama cum sunt eu, de fapt. Am realizat că, sub pretextul unui proces complex de învăţare pentru olimpiada de biologie, am devenit lipsită de chef, somnoroasă şi fără un strop de energie. Iar eu nu am fost aşa, eu m-am implicat trup şi suflet în cercetăşie, am scris proiecte din drag, am organizat activităţi dedicându-mă lor cu toată fiinţa mea şi mi-am pliat toată viaţa pe principiile şi valorile promovate de cercetaşi, sforţându-mă cu adevărat să las lumea mai bună decât am găsit-o. Acest stagiu a reuşit să mă impulsioneze, să mă trezească la realitate, să mă facă să-mi dau seama că organizarea timpului a fost dintotdeauna punctul meu forte şi că pot, chiar pot să şi învăţ la bio, să şi fiu un lider bun de lupişori, să şi citesc şi să şi am timp de plimbat şi iubit. Adevărata Petra are mereu ceva de făcut, e ocupată, dar cu un zâmbet mare pe buze, o doză imensă de optimism şi debordează de energie, împrăştiind numai voie bună în jur. Aşa că o să încerc să-mi rămân fidelă, de acum înainte...

În altă ordine de idei, a început Postul Mare şi deja m-am acomodat cu vechiul-nou regim alimentar. Săptămâna asta stau acasă, fiindcă sunt răcită şiii am de învăţat pentru olimpiada la biologie, de sâmbătă (sunt destui oameni care cred că pot trece la naţională şi nu vreau să dezamăgesc pe nimeni). Şi, ce e mai important, sunt îndrăgostită. Cu toată inima, din nou, autentic, nu pentru a uita cine ştie ce mare dezamăgire, nici pentru a îmi tămădui cine ştie ce răni demult cicatrizate. Sunt îndrăgostită şi, ce e mai important, e că sentimentul e reciproc. Aşa că redescopăr Deva, de mână cu cel care mi-e drag, mă redescopăr pe mine însumi şi sunt mirată de faptul că sufletul se poate dărui din nou, necondiţionat, deşi a trecut prin atâtea şi atâtea fragmentări şi împreunări. Duminică, am avut parte de cea mai frumoasă călătorie cu trenul din viaţa mea, de la Braşov la Deva, pentru că, ei bine, am stat "tâmplă fierbinte lângă tâmplă" cu cel în care încep să am încredere şi am fost, da, am fost fericită.

Ştiu că am aberat, ştiu că nu am fost coerentă, ştiu că aş putea scrie mai frumos, mai bine, mai înalt, că aş putea fi mai blândă sau mai smerită, însă, momentan, sunt o Petra cu capul în nori, zvăpăiată şi bucuroasă până-n măduva oaselor (aia hematogenă, care se găseşte între areolele determinate de trabeculele ţesutului osos spongios-da, sunt obsedată, momentan), o Petra îndrăgostită până peste urechi, o Petra care încearcă din răsputeri să fie mai bună. Aşa că... îmi cer iertare pentru ideile risipite şi vă las cu un cântec frumos, din multitudinea pe care am ascultat-o seara asta.

contradicţii, la vie en rose, întâmplări şi minuni

Există unele momente de-a lungul vieţii în care simţim că nu suntem conduşi de voinţa noastră proprie. Acţionăm fără să ne dăm seama de ceea ce înfăptuim decât după ce am făcut pasul decisiv, după ce am luat-o deja pe un drum din care nu ne mai putem întoarce. De obicei, sunt o aprigă susţinătoare a liberului arbitru. Nu cred în soartă, destin sau predestinări, nu (mai) cred nici măcar în suflete pereche. Mi se pare absurd să admit că Dumnezeu ne acordă libertate totală a deciziilor noastre, pentru ca apoi să sper să primesc pe cineva care "mi-a fost hărăzit" sau să se întâmple ceva ce "trebuie să se întâmple". Deşi am ales, din capul locului, ca viaţa mea să fie conformă cu voia Lui Dumnezeu, asta nu înseamnă nici pe departe că El mi-a trasat un drum pe care îl voi urma negreşit, ca o marionetă în mâinile păpuşarului. Înseamnă că aleg cu raţiunea inimii şi-nseamnă că nu mă arunc nebuneşte în diverse direcţii, ci îmi păstrez relativ drept drumul către Cer. Totuşi, sunt momente în care simt că nu eu iau decizia. Aşa s-a întâmplat acum două săptămâni, când după ce am trimis un mesaj care m-a adus la toată fericirea ce-mi aleargă prin vene azi, mi-am dat seama că nu făcusem nimic intenţionat. Şi-n asemenea clipe, parcă-mi vine să cred că vine vremea, câteodată, să lăsăm garda jos, să ne punem libertatea deoparte şi să acceptăm că Cineva ştie mult mai bine de ce avem nevoie. Însă sunt mult prea încăpăţânată să renunţ la gândirea mea. Şi, poate, puţin cam prea mândră.

Există oameni de care te simţi legat încă de la prima voastră strângere de mână sau, mai devreme, de la primul schimb de priviri ce are loc între voi. Există oameni în faţa cărora tinzi să-ţi deschizi sufletul instantaneu, deşi nu e deloc recomandat să faci asta, mai ales după ce ai fost rănit de mai multe ori înainte. Sunt oameni cu care eşti convins că rezonezi încă de la primele cuvinte pe care le rostiţi, unul sau celălalt, sunt oameni care-ţi inspiră încredere, oameni care eşti convins că sunt destul de puternici ca să te protejeze atunci când puterea ta incomensurabilă dispare, oameni care te fac să te simţi în siguranţă la o simplă vorbă mai bună, mai blândă, mai optimistă. Sunt persoane care cu un zâmbet abia schiţat pe buzele lor, zâmbet pe care-l observi de la depărtare, pot să-ţi facă ziua mai bună. Iar felul în care întâlnim aceşti oameni mi se pare, din nou, mai presus de libertatea noastră, mi se pare că, efectiv, ne sunt scoşi în cale. Aşa că, din nou, sunt nevoită să renunţ la încăpăţânarea mea, să accept că nu trăiesc doar pe cont propriu şi să mă bucur, să mă bucur de la vârful degetelor de la picioare până la cel din urmă fir de păr din cap, să tremur de fericire, de îndrăgostire, de curaj.

Atunci când momentele în care nu noi suntem cei care luăm deciziile coincid cu momentele în care viaţa noastră se schimbă la un singur gest al unei persoane ce promită să ne devină dragă, atunci suntem pe deplin fericiţi. Cu alte cuvinte, atunci când acceptăm că nu suntem atoateştiutori, atunci când credem cu adevărat, cu toată fiinţa noastră, în Dumnezeu, atunci când ne lăsăm mândria la o parte şi ne conformăm unui plan mai mare decât cele pe care le poate făuri mintea noastră, atunci găsim fericirea la picioarele noastre. Şi tot atunci trebuie să dăm dovadă de prezenţă de spirit, să strângem fericirea la piept şi să nu o mai lăsăm să plece, niciodată...

P.S.: Săptămâna care a trecut a fost fantastică de-a dreptul. Luni şi marţi ne-am dat atât de mult cu săniile pe derdeluşul din curtea şcolii, încât le-am rupt şi am atras atenţia întregii cancelarii asupra entuziasmului nostru debordant, miercuri şi joi am purtat războaie de bulgări şi am cântat din adâncul fiinţei mele la serile folk, prima, alături de cercetaşi, inclusiv de cei plecaţi în restul timpului la Cluj, Bucureşti, Viena sau chiar în Elveţia, a doua, alături de un drag tare drag, care va deveni şi mai drag, iar azi am fost la olimpiadă la română, unde am reuşit să aberez în scris timp de trei ore. Planuri mari de weekend nu am, învăţ la bio, mă duc la Ancuţa la majorat şi, în rest, mă plimb prin ultimele urme de zăpadă de pe străzile devene... Şi mă duc, alături de tata, să le fac o surpriză celor cinci copii sărmani de la SântAndrei, ducându-le lucrurile strânse de dragii mei cercetaşi, cărora le mulţumesc încă o dată pentru mobilizarea de care au dat dovadă! Aşa că... weekend frumos, lipsit de griji şi cu adevărat relaxant!

ce faci tu, Sufletul meu? la ce te gândeşti?...

A fost imprudent din partea mea să-i dau drumul sufletului, să-l las să rătăcească, nebun, prin frigul de-afară. Am crezut, am crezut cu tărie că se va îmbrăca bine, că îşi va pune fular în dungi şi căciulă de ski, că nu îmi va face vreo surpriză neplăcută şi că va fi atent. Dar vorbim de sufletul meu aici, a plecat în trombă, agitat, cu o geacă de primăvară aruncată neglijent pe umeri şi o pereche de tenişi mov în picioare, deşi afară zăpada trece cu mult de glezne şi ninge, ninge necontenit. Când vine vorba de sufletul nostru, însă, devenim iresponsabili. Iresponsabili şi, totuşi, grijulii.

Eu eram adâncită în calcule de limite şi, eventual, planuri ale corpului uman. Din când în când, ridicam ochii din caiet şi priveam în lumina albă, orbitoare, de afară. Zăpada se luase la întrecere cu cerul, aşa că puteai foarte bine să te simţi în rai, stând întins între foştii fulgi de nea, având iluzia unui zbor, când, de fapt, tot ce puteai face erau contururi de îngeri uitaţi în omăt. Eram neîncrezătoare, nu ştiam dacă sufletul meu se va mai întoarce. Dacă dădea peste cine ştie ce ochi fermecători, dacă se îmbăta atât de rău încât uita drumul către mine, dacă se credea, dintr-o dată, şi mai puternic decât era şi lua primul tren spre nicăieri? Mi-era teamă. Mi-era teamă de prea multele idei ce se puteau zbate într-însul. Aşa cum ne e teamă să nu cumva să ne trădăm pe noi înşine, călcându-ne principiile în picioare şi făcând compromisuri pentru fericiri prea scurte.

L-am văzut de departe, venea către mine cu un zâmbet larg, ce-mi era atât de cunoscut. Probabil degerase, tenişii îi erau uzi de la plimbarea prelungită peste poate prin ninsoare, iar părul îi şiroia a zăpadă topită. Netotul, se îndrăgostise. Am încercat să-l ignor, să mă concentrez în continuare pe matematică, singurul lucru raţional ce îmi mai zăcea în faţa ochilor. Dar el îi dădea înainte cu povestea-i fantastică despre cât de mult a crescut, despre cât de tare îi e credinţa acum, despre cum se simte fericit, aproape la fel de fericit pe cât era în aceeaşi vreme, anul trecut, despre cum nu-i pasă că se va răci, atâta timp cât s-a bucurat de o rătăcire mai presus de fire, atâta timp cât a învăţat din nou să se înalţe între fulgi, atâta timp cât a venit acasă nu din dor sau depresie, ci pentru că avea nevoie de puţină căldură fizică... Mi-a venit să-i ard două palme. Să simtă cu adevărat cât de indignată eram. Nu aveam nevoie de un alt zâmbet tâmp, nu aveam nevoie să mă simt din nou deasupra firii, să plutesc undeva între cer şi pământ, eu şi fulgii, nebuni incurabili. Nu aveam nevoie decât să îşi dea seama că are nevoie de un dram bun de hotărâre şi determinare ca să pot învăţa şi mai mult, şi mai curajos. Iar el, iresponsabil, zăpăcit, copil, se întorsese cu un zâmbet idiot, de care eram sătulă: cu un zâmbet de îndrăgostit.

Nimeni nu-şi poate respinge sufletul, oricât de raţional, drept şi logic s-ar crede. Cu toţii avem momente în care uităm de noi înşine şi ne lăsăm pradă trăirilor de moment, fericirilor ce ţin secunde, zâmbetelor pe care nu le vom uita niciodată. Respirăm atâta aer încât ne umplem plămânii şi ne sufocăm în exact aceeaşi clipă, zburăm atât de înalt şi de îndrăzneţ încât pământul se-nvârte sub picioarele noastre ca într-o prăbuşire, şi-ntr-un singur moment ne credem cei mai puternici, cei mai iubiţi şi cei mai iresponsabili dintre pământeni. Sunt evadările în tenişi în zăpada de jumătate de metru cele de care ne vom aminti cu drag şi dor, nu orele târzii de învăţat la biologie. Sunt strângerile de mână timide şi privirile încărcate de viitoare sentimente şi de speranţe acute cele pe care nu le vom uita, nu căile vizuale din manual. Sunt cuvinte rostite mult prea repede, culori căprui sau verzi, zâmbete uitate excesiv pe buze, îmbrăţişări fugare, poveşti condensate de viaţă, nostalgii. Sunt prietenii ale căror lacrimi am dori să le ştergem instantaneu, sunt fluturaşii ale căror aripi sunt parcă de planoare, atât de tare zgârie mucoasa gastrică. Sunt uitările de sine, rătăcirile de suflet pe străzi mult prea înzăpezite, sunt visele în care credem cu toată fiinţa noastră. Sunt toate căderile, ezitările, laşităţile sau, dimpotrivă, vitejiile extreme. Sunt iubirile, e iubirea, Iubirea cu I mare. De ele ne ciocnim, ele ne formează. Nu ne ciocnim niciodată perfect elastic, ne deformăm întotdeauna sufletele, în bine sau în rău. Şi mergem mai departe, cu ochii albiţi de lumina prea intensă a tinereţilor noastre...

P.S.: Zi frumoasă demnă de notat între cele mai drăguţe, bătăi cu zăpadă, mers cu sania la şcoală şi curse prelungite în pauză pe denivelările din curtea-parc-pădure, genunchi "scrântit", haine ude leoarcă, zâmbete, zâmbete, zâmbete, "ce bine că eşti, ce mirare că sunt", fericire.

she pours a daydream in a cup, a spoon of sugar sweetens up

Niciodată nu m-a pasionat zahărul. I-am cunoscut formula chimică, am fost mereu interesată de rolul extrem de important pe care îl deţine în organism, în procesele energetice şi, evident, l-am mâncat întotdeauna, cu o deosebită plăcere. Însă în urmă cu câteva săptămâni, mama s-a întors de la cumpărături cu o cutie de zahăr cubic. Numai că nu erau simple cubuleţe, erau inimioare, frunze de trifoi sau romburi. Mici doze de iubire, noroc sau dreptate, numai bune de dizolvat în ceaiul sau cafeaua de dimineaţă.

Fără să-mi dau seama, ziua mea a depins de felul în care mi-am început dimineaţa, a depins de zahărul aruncat în cana de ceai. Erau zile în care îmi înfăşuram, neglijentă, fularul în jurul gâtului, luam o gură amară de ceai şi fugeam la şcoală, fără să mă sinchisesc să îmi iau micul-dejun. Ghici ce, îmi mergea anapoda de dimineaţa până seara, fie că făceam numai gafe, mă certam sau îi răneam involuntar pe cei din jurul meu. Erau dimineţi în care alegeam cu grijă o inimioară, un trifoi şi un romb, ca să am parte de o zi echilibrată, îmi beam tacticoasă ceaiul şi, probabil sub efectul vreunui placebo, eram calmă, raţională şi drăguţă toată ziua. S-au întâmplat să fie începuturi de zile în care îmi turnam, cu nemiluita, inimioare în ceai, sperând să fiu mai îndrăgostită, să dau peste nişte ochi frumoşi care să-mi pice cu tronc sau să fiu, pur şi simplu, cu capul în nori. Alteori, înainte de teste sau etape de olimpiadă, aruncam în cana cu minuni cât de multe frunze de trifoi încăpeau, rugându-mă să mă salveze cumva din situaţia de ne-învăţare în care mă aflam. Au fost şi zile în care eram dornică să fiu mai bună, să am curaj să-mi susţin părerile şi coloană vertebrală în faţa nedreptăţilor, aşa că beam ceai cu patru romburi de zahăr, crezând că mă vor întări sufleteşte.

Evident că e numai imaginaţia mea, evident că zahărul din cutie nu poate face minuni, singurul lui efect fiind creşterea glicemiei şi, eventual, influenţarea stării de hiperactivitate ce îmi este specifică. Doar că, uneori, am nevoie de motive instante de zâmbit. Iar inimioarele, foile de trifoi şi romburile se înscriu între lucrurile mărunte ce determină bucurii. Adică între lucrurile pentru care merită să te trezeşti dimineaţa.:)

cineva să ne facă din nou fericiţi

Când mama mă trimitea, copilă fiind, la alimentară, nu îmi spunea niciodată că, în spatele rafturilor cu pâine sau pe frigiderul de lactate se găseşte fericire. Pe atunci, era interzis să cumperi fericirea din magazin. Ba mai mult, era ilegal să deţii borcane de fericire, punguţe de condimente umplute ochi cu stări sufleteşti înalte sau fâşii din foste cavităţi gastrice ce, cândva, au tremurat de la prea mulţii fluturaşi ce nu lăsau procesele fiziologice să se întâmple fără acordul lor. Acum, găseşti fericire de cumpărat peste tot. Nu numai că non-stopurile nu se mai feresc să o afişeze, ostentativ, în vitrine, alături de ţigările la supra-preţ sau pachetele de gumă în culori orbitoare, chiar şi hipermarketurile aşează cu grijă, în noile raioane, sortimentele de fericire. O poţi găsi la kilogram sau la litru, îmbuteliată, mirosind a vin vechi, din care romanticii gustau înainte de a îşi scrie operele, sau în cutii de iaurt cu care copiii îşi mânjesc feţele seara, înainte de culcare. Se găseşte fericire în pungi de chipsuri, care, evident, sunt minim pe un sfert goale, sau fericire în doze de bere, care, când sunt desfăcute, scot un fâsâit asemănător unei destăinuiri prea directe în faţa unui necunoscut. Am dat peste fericire instant, un soi de supă la plic cu gust de orice-ţi trece prin minte în clipa în care-o mănânci. Am rămas perplexă, însă, când am dat peste fericire sub formă de mezeluri. Cine ar mânca parizer ca, printr-un banal proces de digerare, să se simtă împlinit?

Nu am cumpărat niciodată fericirea de la magazin. Oamenii au devenit atât de orbi, atât de ignoranţi, de pasivi, încât, în goana lor prin viaţă, aruncă în coşul plin deja cu cumpărăturile pentru o întreagă săptămână un plic sau o sticlă de fericire, pe care le consumă repede, în faţa televizorului, înainte de a se cuibări în pat pentru nişte îmbrăţişări accelerate şi un somn iepuresc. Oamenii tânjesc după gustul umami, tânjesc să simtă mai mult decât acru, sărat, amar sau dulce, au o vagă amintire că se poate trăi mai mult, că se poate îndrăzni mai mult. Însă fericirea de magazin e cea mai comodă. Poate de aceea nu o cumpăr. Întotdeauna am urât comoditatea.

Cândva, cei de la Vama Veche cântau despre fericirea în rate. Pe atunci, era încă ceva utopic. Astăzi, dacă nu ai destui bani ca să cumperi cantitatea de fericire dorită, se acceptă tranzacţii bancare. Credite peste credite, tranzacţii de-a lungul lumii, toate pentru fericire. Din nou, cei care-şi permit, pot cumpăra fabricile de fericire, pe când cei săraci abia dacă pun mâna pe-un pliculeţ de fericire instant. E ciudat să vezi marii ştabi ai acestei lumi ştergându-se la gură, după ce s-au înfruptat dintr-o cină absolut delicioasă, e şi mai ciudat să ştii că fericirea pe care o înghit e, de fapt, o otravă. O otravă amorţitoare de suflet, o otravă ce determină o moarte de care nimeni nu-şi dă seama, o pandemie ignorată. Aşa că mă opun fericirii ce se vinde la magazin. Mă opun fericirii în rate. Prefer să ies din zona mea de confort şi să dau piept cu tot răul din lume, decât să îmi cheltuiesc banii şi tinereţea pe fericirea la borcan.

Cândva, un om ce muşca nehămesit dintr-o halcă de carne crudă era considerat hidos, primitiv, nemanierat. Când eram mică, se purtau încă manierele. Se vorbea despre fericire cu respect, se condamnau încercările meschine de a strecura în pumnul vânzătorului încă 100.000 lei pentru un grăunte de fericire. Cândva, lumea încă lupta împotriva morţii. Acum, zace, fără drept sau dorinţă de apel, sub un morman de ambalaje de fericire. Îngropată sub propria-i amăgire.

din posibil spre probabil

Ieri, am avut un fragment de discuţie interesant cu profesoara mea de franceză, care nu face diferenţa între probabil şi posibil decât la nivel gramatical (ce fel de mod se cere după ele, indicativ sau subjonctiv). În gramatica limbii franceze, probabilul cere modul indicativ, care este un mod al siguranţei, al certitudinii, al realităţii, al palpabilului, pe când posibilul cere subjonctivul, modul prin excelenţă al îndoielii, al dorinţei, al speranţei, al lucrului nematerializat. Dar oare care e diferenţa reală dintre cele două cuvinte, dintre cele două stări?

Posibilul e lucrul care sperăm să se întâmple, exprimă una dintre aspiraţiile noastre, un gând ţintit mai îndrăzneţ, mai înalt, mai încrezător, o dorinţă a fiinţei noastre. "E posibil să ajung la mare vara asta.", "E posibil ca şi el să mă placă.", "E posibil să fug în lume dacă mă satur de viaţa monotonă şi anostă de acasă.", toate sunt fraze pe care, deşi le rostim cu detaşare, ca şi când ar fi simple constatări, reflectă sforţarea fiinţei noastre de a evada din banal, de a imagina scenarii, de a plănui întâmplări în care ne-am dori să ne regăsim, conjucturi ce să ne fie favorabile. Posibilul, prin însăşi definiţia lui din DEX, este un lucru cu putinţă de realizat, un lucru imaginabil, care, prin cine ştie ce minune, poate deveni adevărat.

Trecând de partea cealaltă, a probabilului, şi privind definiţia din DEX, se observă o diferenţă, uşor imperceptibilă, dar care există. Probabilul este un lucru ce poate fi probat, un lucru întemeiat ce se poate realiza. În matematică, calculul probabilităţilor presupune alegerea lucrurilor ce pot să se întâmple dintre cele ce sperăm să se împlinească. Probabilul, cel puţin în teorie, reprezintă ceva palpabil, care e pe cale să devină realitate, ceva ce ne aşteptăm să se întâmple, ceva ce are şanse de peste cincizeci la sută să se adeverească. Atunci când afirmăm că e cel mai probabil să fim îndrăgostiţi, de exemplu, o spunem cu un soi de aşteptare în glas, cu minim jumătate de adevăr, cu convingerea că, dacă nu suntem încă îndrăgostiţi, vom fi în curând. Probabil înseamnă mai mult decât cu putinţă de a fi realizat, înseamnă să aibe şanse adevărate de a fi realizat.

Bun, am lămurit ce spune DEX-ul despre cele două noţiuni, cum tratează gramatica franceză cele două cazuri şi cum vede matematica probabilitatea în raport cu posibilitatea. Dar cum simţim noi, ca oameni, linia ce desparte o posibilitate de o probabilitate? Ştim că posibilităţile (ne) sunt infinite. Să visăm, să sperăm, să costruim lumi în mediul nostru sufletesc, ca apoi să le prăbuşim şi să creăm altele mai bune, să ne imaginăm situaţii şi apoi să ştergem schiţele pentru ca să putem s-o luăm de la început, asta înseamnă să avem posibilităţi, să avem curajul de a ne întinde limitele sufleteşti până la infinit. Probabilitatea e deja reprezentată de concret. Ştim că putem face ceva să se întâmple, ştim că un anumit scenariu din capul nostru poate deveni realitate, ştim că stă în puterea noastră să ne împlinim un vis. Asta e adevărata diferenţă dintre posibil şi probabil. E percepţia noastră asupra capabilităţilor noastre, e aşteptarea unei minuni contra înfăptuirii uneia, e impresia că putem face orice pusă faţă în faţă cu certitudinea că putem transforma orice (im)posibil în probabil. Aşa că trebuie să avem doar grijă ca, în calculul probabilităţilor noastre, să alegem atenţi cazurile pe care le dorim reale şi să ne punem întreaga fiinţă la contribuţie spre transformarea lor din simple planuri în adevărate întâmplări.

amorţire. degerare de suflet. şi-apoi... ninsoare.

primul weekend la şaptesprezece ani a fost dureros. vineri seara, după o piesă de teatru care mie mi-a plăcut, "Un tramvai numit dorinţă", şi după un schimb extrem de interesant şi de îndrăzneţ de mesaje, în speranţa înfiripării unei noi prietenii (de care duc lipsă), după un concert minunat Pragu' de Sus, alături de prieteni dragi, prilej de a-mi serba ziua de naştere, după un alt schimb de mesaje, cu cuvinte ce purtau bucăţi efective de suflet, după o ninsoare abundentă şi troiene de zăpadă al căror dor le dusesem îndelungă vreme, credeam că va fi un alt weekend dureros de frumos. după ce am trecut la faza judeţeană a olimpiadei de bio, ce-i drept, cu un punctaj cam dezamăgitor (ce a dus la crize de personalitate, lacrimi şi noi convingeri de tipul "nu voi intra niciodată"), credeam că, totuşi, va rămâne un weekend drăguţ, de care îmi voi aminti ca fiind un alt weekend în care m-am decis să nu mă abat de la drumul meu şi să învăţ, învăţ, învăţ. după ce, însă, am aflat că nu mă mai iubeşte "deloc", că prietenia ce mi se părea cea mai scumpă şi fără de care credeam că nu pot trăi s-a dus pe apa sâmbetei, după ce am realizat, dând cu capul, a mia oară, de pragu' de sus, că între noi nu va mai fi niciodată nimic, am rămas perplexă în faţa vieţii. afară ningea neîncetat, cu fulgi mari, era o zăpadă ameţitor de albă, iar eu stăteam întinsă în pat, fixând tavanul cu privirea, neavând lacrimi. odată ce-am primit un telefon, deşi era unul de rutină, nu mi-am mai putut stăvili hohotele. am vorbit cu destui oameni, şi, totuşi, pur şi simplu nu mă puteam opri din plâns. noroc cu Irinele mele dragi, una de departe, de la Cluj, chiriaşă iubită a inimii mele, cu care am povestit la telefon până când mi-am domolit toate tulburările, cealaltă nebună şi frumoasă, ce-a venit la mine acasă cu biscuiţi cu ciocolată, alte bunătăţi din ciocolată şi suc şi cu care-am povestit vrute şi nevrute. când m-am aşezat în pat, între aşternuturi moi, în nişte pijamale mirosind a balsamul pe care-l foloseşte mama mereu, din dragoste pentru noi, învăluită în miresme de miere şi cu un oraş îngropat în frişcă, m-am hotărât. m-am hotărât să nu îmi mai pese. m-am hotărât ce mă hotărăsc în fiecare seară, să mă concentrez pe medicină, dar m-am hotărât să merg mai departe, definitiv şi total. şi exact asta fac, pierzându-mi pauzele lângă tonomatul de cafea, care e vizavi de o sală de clasă în care am descoperit un personaj extrem de interesant (să mai adaug drăguţ, şarmant, care mă face să mă împiedic?) sau mâncând excesiv de mult. merg mai departe, având grijă să-i fac şi pe cei pe care i-am rănit prin atitudinea mea confuză să meargă mai departe. merg mai departe, refăcând prietenii pe care le-am rupt şi răs-rupt, jucându-mă cu bulgări, cântând, scriind. merg mai departe cu un zâmbet larg pe buze... şi cu un gol în suflet.

I've become comfortably numb.

Iubitei mele Ozana, prietenă, colegă de bancă, lideră, suflet-pereche,

Nu-mi vine să cred că fata aceea cu păr lung, ce nu a venit în prima săptămână de liceu la şcoală, dar apoi a intrat direct în bal, ca boboacă frumoasă şi zveltă, nu-mi vine să cred că fata cu un zâmbet exagerat de mare şi extrem de enervant, fata aceea pe care nu o suportam din cauză că se comporta mult prea imatur şi, totuşi, extrem de feminin, fata aceea a împlinit 18 ani. Nu-mi vine să cred că aceea cu care îmi venea să mă cert din orice pe vremea bobociei, aceea ce mi se părea "o fiţoasă de la numărul patru aka Şcoala Generală Andrei Şaguna", nu-mi vine să cred că aceea pe care am urât-o când a venit la cercetaşi, din cauză că a acaparat totul, aceea mi-a devenit prietenă atât de dragă, suflet frumos aşezat lângă al meu, ca să rezonăm, să ne-ascultăm, să ne-ajutăm una pe cealaltă, să ne susţinem, să cădem şi să ne ridicăm împreună. În doar trei ani de când ne cunoaştem, am reuşit să strângem atâtea amintiri împreună, încât să nu ne putem povesti anii de liceu fără a sta una alături de celalaltă. De la cel mai frumos început de liceu, trăit la repetiţiile de la Balul Bobocilor, la corul şcolii, coordonat de doamna Varga şi sunând a oale sparte, de la Balul Crăciunului la care eu am cântat, iar tu ai fost un pinguin la parada de modă, la primul colindat împreună cu clasa, de la petrecerea "super-dulce" de ziua ta de naştere, prima din clasă, la excursia fantastică la Praga, în care ne-am distrat la maxim, de la noul sport, lovirea sticlei cu marginile de cauciuc ale băncilor, la ultima zi de clasa a IX-a, în care nu ne venea să credem că ai terminat primul an de liceu şi... că te-ai tuns, de la primul camp petrecut împreună, ba chiar în aceeaşi patrulă, la Cioclo, la traversarea fantastică a cheilor, la sfârşitul verii, de la un început de a X-a, la o excursie nebună de-a dreptul la Orşova, de la acomodarea cu orele de după-masă, la organizarea plină de nervi a unui bal de Crăciun, de la un prim UP fantastic şi de neuitat, trăit împreună, la un prim revelion petrecut una alături de cealaltă, de la cele dintâi conversaţii târzii în noapte, despre dureri de inimă şi iubiri incipiente sau nu, la prima tură de ski din viaţa mea, în care mi-ai fost monitor şi prietenă şi-n care ai devenit explorator cu drepturi depline, aşa că mi-ai fost şi fină de cercetăşie, de la petrecerea mea trăznită de 16 ani, la Kiddo, la cea dintâi iubire a mea, de la toate campurile în care am mers şi ne-am distrat împreună, la fiecare moment în care, una alături de cealaltă, am crescut, de la zilele aride petrecute pe aerodrom, la supravieţuirea ce-am îndurat-o cot la cot, de la concertul magnific al lui Bon Jovi, la singura zi de RoJam în care am fost amândouă exploratoare fericite în camp, de la toate tragediile sau fericirile trăite în vara mult prea sălbatică şi frumoasă pe care am avut-o, la un început de liceu pe vârful unui deal, într-o clădire cu totul nouă, de la a fi colege de bancă, şi nu orice bancă, ci prima bancă din faţa catedrei, la toate pauzele în care ne-am simţit ciudat, din cauza mini-grupuleţelor din clasa noastră, de la concertele tatei, la serile petrecute în sânul familiei mele, de la prima injecţie, pe care ţi-am făcut-o ţie, la halatul de doctor, primit cadou de ziua mea, de la primele certuri crunte dintre noi, la împăcările ce ne făceau să ne dăm seama că nu putem una fără alta, de la pumnii ce îmi venea să le dau prietenilor tăi ce te făceau să suferi, la tentativele de crimă asupra unui spartan pe care le-ai avut tu, de la primele majorate, la prima-mi beţie de la Straja, de la primele gelozii prieteneşti, la scrisorile de dragoste ce ni le scriem de zilele noastre de naştere, de la certurile familiale prin care am trecut fiecare, la lacrimile vărsate din cauza unor cretini, de la prima baie nocturnă în mare, la cele mai şmechere cristiane pe care le-a cunoscut pârtia de la Straja, de la copiatul la teste, la cele mai idioate motive de a râde în ore, de la teme făcute împreună, la lucrări de control făcute împreună, de la dragostea reciprocă dintre noi şi dirigu' (dragoste paternă şi-atât), la crizele de nervi de la Balul Crăciunului, de la fiecare ceai/bere/vin fiert/shot de tequila băut împreună, la fiecare seară folk sau de karaoke la care-am luat parte amândouă, de la fiecare proiect cercetăşesc în care ne-am implicat trup şi suflet, la Biblioteca Vie, ce ne-a adus şi mai mult împreună, de la un majorat pregătit cu multe lacrimi şi suferinţe, la cea mai tare surpriză din 2012, de la fiecare cântec ce ne place amândurora, la fiecare băiat pe care îl urâm amândouă, toate, absolut toate le-am trăit cu tine...

Lista, evident, poate continua, de fapt, chiar continuă. Însă o transform în lista de mulţumire. De ce îţi mulţumesc eu ţie, dragă-mi Ozana? Pentru că îmi reaminteşti constant cât de mult pot şi cât spirit de sacrificiu îmi trebuie ca să reuşesc tot ce mi-am propus, pentru că nu mă laşi să uit nicio clipă ce drum mi-am ales, pentru că nu-mi permiţi să lenevesc, pentru că îmi reaminteşti mereu ce contează cu adevărat în viaţă, pentru că mă susţii în absolut tot ceea ce fac, pentru că îţi dai mereu seama când să intervii, când să mă toci la cap cu tâmpenii care să mă facă să uit de problemele adevărate, când să mă ajuţi să găsesc soluţii sau când să mă faci, pur şi simplu, să râd, pentru că nu-mi dai voie să îmi pierd, cumva, sufletul de copil, pentru că eşti fermă, dar suficient de nebună, pentru că mereu îmi aduci aminte că trebuie să devin un om frumos, pentru că ştim, împreună, să ne distrăm, pentru că ai darul de-a fi oamenilor un stâlp de încredere, pe care se pot sprijini oricând, pentru că nu m-ai lăsat niciodată la greu, oricât de insuportabilă am fost, pentru că mi-ai suferit crizele de plâns pentru aceleaşi şi aceleaşi prostii, pentru că ţi-ai deschis sufletul în faţa mea şi am reuşit să creăm o prietenie ce va rezista în faţa distanţei şi a timpului...

Aş putea continua la nesfârşit. Avem o mie şi una de amintiri împreună, de clipe trăite una alături de cealaltă, de hohote de râs ce nu se pot uita, de ore plictisitoare în care nu mai ştiam cum să nu ne vadă nimeni oboseala, de cântece pe care eu le ador şi tu nu le suporţi sau invers, de băieţi ce ne-au sucit minţile, de lucruri pe care le cunoaştem una la cealaltă (şi de care, evident, facem mişto). Ştim când e de râs, când e de plâns şi când e de ascultat, ştim când e de învăţat, când e de distrat şi când e de citit, ştim când nu mai putem, când nu vrem să vorbim şi când nu ne putem opri din a ne plânge de cât de groaznică e viaţa de adolescent, pentru ca, mai apoi, să ne dăm seama că, de fapt, e extrem de frumoasă. Nu ştiu, sincer, nu ştiu cum aş fi trecut de la şaisprezece la şaptesprezece ani fără tine, nu ştiu cum aş fi ajuns peste tot pe unde-am ajuns, nu ştiu cum aş fi mers mai departe. Eşti, aşa cum îi spune Meredith Grey Cristinei Yang, prietena ei dragă, "my person". Eşti un om frumos, ce promite să devină şi mai frumos. Şi de-aia te iubesc, pentru că, deşi avem nenumărate defecte, nenumărate păcate, nenumărate căderi, în drumul nostru, ne-am ridicat, cu zâmbetul pe buze şi cu încredere.

Ce-ţi doresc la 18 ani? Deşi nu e meritul tău că ai ajuns până la vârsta asta (da, încerc să îl parafrazez pe taică-tău), e meritul tău că ai crescut frumos, armonios, că ţi-ai păstrat sufletul de copil şi, totuşi, ai devenit o femeie-lider, o adolescentă cu capu-n nori, dar picioarele pe pământ. Îţi doresc să-L descoperi, cu adevărat, pe Dumnezeu, îţi doresc ca tot ceea ce faci în viaţa aceasta să te ducă la El, toate drumurile pe care alergi, călătoriile în care pleci, oamenii pe care îi iubeşti, proiectele în care te implici, toate să fie puncte de reper în căutarea mântuirii tale. Îţi doresc să ai curaj să lupţi până-n pânzele albe pentru visele tale, răbdare să aştepţi lucrurile bune, toate vin la timpul lor, îţi doresc acel strop de nebunie ce ne defineşte, ca oameni, şi pe care nu putem să-l pierdem, îţi doresc să fii sănătoasă şi-n putere, să fii încrezătoare în Hristos, în prietenii tăi, în tine însăţi, să ai mereu speranţa că vei reuşi să îndeplineşti tot ceea ce ţi-ai propus şi forţa de muncă necesară unui om cu multe planuri şi vise, îţi doresc să trăieşti viaţa din plin, să te bucuri de fiecare lucru mărunt şi de fiecare zâmbet sincer, îţi doresc să devii un lider de explo bun, care să lase cu adevărat lumea mai bună decât a găsit-o, îţi doresc să iubeşti până la infinit şi înapoi, îţi doresc să fii, cu adevărat, fericită! Te iubesc, soră dragă, prietenă bună, lideră pe care o respect, colegă de bancă amuzantă, persoană cu care rezonez, suflet-pereche, aflat la o aruncătură de băţ de inima, gândul şi mintea mea. La mulţi ani!

Cu drag, Petra, aia mică, zvăpăiată, hiperactivă, care, momentan, încearcă să fie optimistă şi mulţumitoare pentru tot ce e bun şi frumos în viaţa ei.

P.S.: Our song...

uitare, lacrimă, copil, oboseală, tremur, prevestire, har, speranţă, judecată, scrum, aşteptare, zâmbet, credinţă, drum.

nu mă pot opri din a asculta 17 ani...infinit de la Vama, 17 de la Kings of Leon şi 17 ani a lui Andrieş. am zâmbit, am zâmbit şi am crezut cu tărie că încep să-mi trăiesc anii cei mai frumoşi. încă nu mi-am pus dorinţa, aştept, aştept să-mi aşez gândurile, cuminţi, şi abia apoi să rostesc prima rugăciune de la această vârstă. ce-mi trece prin cap, exact acum, ce vreau să fac, în acest moment în care simt că măcar o zecime din lumea ce, cândva, a fost a mea, îmi aparţine încă? o să fac o listă, neordonată, nebună, lipsită de orice logică, scrisă din entuziasm, impulsivitate şi o doză suficient de mare de iubire.

• să ajung la naţională la biologie. momentan, sunt extrem de ambiţioasă referitor la acest subiect.
• să fiu cu mâinile sus în aer şi un zâmbet tâmp la concertul celor de la Red Hot Chilli Peppers.
• să merg în toate campurile posibile, în limita bugetului disponibil, evident!
• să evadez la Timişoara, Alba-Iulia sau Cluj, să vizitez pe-ndelete Sighişoara, Iaşiul, Sibiul, Braşovul şi, dacă e posibil, Brăila. adică să fac un soi de tur al României, poposind la cercetaşi binevoitori.
• să mă dau cu bicicleta, să merg la ţară cu bicicleta, să mă plimb prin oraş cu bicicleta.
• să mă urc într-un tren şi să mă duc oriunde se grăbeşte el să ajungă. rectific, să mă urc în primul tren care pleacă din gară la momentul la care ajung eu acolo.
• să ajung în Vama Veche, cu sau fără pereche.
• să petrec cât de mult pot şi unde pot, să dansez cu sau fără tocuri, să urlu, să râd, să nu mă opresc din a fi centrul veseliei şi al bunei dispoziţii. şi al atenţiei, evident.
• să fac bungee jumping. neapărat, să fac bungee jumping.
• să merg mai mult, mult mai mult la căţărări şi să fac muşchi şi picioare frumoase.
• să mă implic cu adevărat la lupişori, să particip la cât de multe stagii de formare şi proiecte pot, să reuşesc să-i învăţ pe piticii mei dragi frumuseţea cercetăşiei.
• să merg în Retezat la vară şi să fac cât de multe trasee pot, ca să descopăr farmecul muntelui meu mult-iubit.
• să plec în Grecia, cu Radu şi proiectul lui minunat de cultură, istorie şi artă grecească şi nu numai.
• să învăţ să fac cubul Rubik.:)
• să ajut cât de mult pot oamenii săraci de-aici, din apropierea mea, prin mobilizarea celor de la şcoală sau de la cercetaşi.
• să citesc, să citesc mult, să citesc romane, Constituţia, Drepturile omului, enciclopedii de istorie, să citesc, citesc, citesc.
• să ţip, să fiu deprimată, să sufăr, să mă cert, să fiu furioasă, să rănesc, să greşesc, să cad, dar, evident, să mă ridic, să-nvăţ a ierta, a repara, să-nvăţ a învăţa din tot ce trăiesc. să-nvăţ că e dreptul meu să fiu supărată, dar nu să-i supăr pe ceilalţi.
• să cred mai mult, să mă rog mai mult, să mă-mpărtăşesc mai des, să fiu mai copil de Dumnezeu, să fiu mai aproape de El, să Îi îndeplinesc Voia mai mult şi mai cu vitejie şi statornicie.
• să termin Grey's Anatomy şi să mă uit la Doctor House şi, apoi, din nou, la Friends.
• să devorez cât de multe filme posibile.
• să cânt la absolvire la cei de a 12-a fără să plâng în timp ce sunt pe scenă. după, am tot dreptul din lume să îmi iau în braţe persoana dragă şi să plâng până nu mai pot.
• să scriu, să scriu pe blog, la revista şcolii, să scriu.
• să scriu scrisori, multe scrisori, către oameni frumoşi şi dragi, de departe.
• să-mi regăsesc toţi prietenii din alte oraşe în jurul unui foc, repet, TOŢI, şi dacă nu în jurul unui foc, în jurul meu, într-o îmbrăţişare reală.
• să mai zbor măcar o dată cu planorul.
• să îl ajut pe tata să susţină un concert-conferinţă, din nou. a-l ajuta înseamnă a cânta cu el.
• să experimentez, să experimentez mâncăruri, băuturi, persoane, piese de teatru, jocuri, cântece, relaţii, parfumuri, toate noi şi sclipitoare, toate frumoase.
• să-nvăţ la bio şi la fizică, să mă pun la punct cu chimia, să lucrez din greu la franceză, să-mi iau B2-ul la DELF, să-mi dau Accesul la ECDL ca să termin şi cu asta şi să mă pregătesc din răsputeri pentru un eventual, pardon, sigur C1 la DELF şi, poate, un Cambridge.
• să-mi iau carnetul, dacă se aprobă legea în care pot avea carnet de la 17 ani, dacă conduc cu un adult în dreapta mea.
• să cresc, să cresc, devenind un om frumos, matur, puternic, vertical, un om credincios, un om drept, un om bucuros, vesel, inteligent, cult. şi, totuşi, să mă bucur de nebunia specifică acestei vârste.
• să iubesc. la maxim, la infinit, să iubesc. familie, prieteni, oameni din jurul meu, pe un posibil tu, acelaşi sau altul, să iubesc!