Sfârşit şi început...

...de an. S-a mai adăugat încă un capitol sau poate chiar o nouă parte micului meu roman, pe care îl voi avea de povestit la sfârşitul veacurilor. Şi ar trebui să scriu puţin despre aventurile prin care am trecut în acest an, despre dezamăgiri şi speranţe, despre visele îndeplinite şi cele călcate în picioare, despre lecţiile învăţate şi examenele susţinute în faţa Tribunalului Suprem, în faţa Lui Dumnezeu.

Am avut parte de primul aşa-zis Făt-Frumos şi de câteva vise frumoase îndeplinite; dar cum orice început are şi un sfârşit, a sosit şi prima mare dezamăgire. Am organizat pentru prima dată Festivalul Luminii alături de cercetaşii hunedoreni şi am cunoscut mulţi oameni frumoşi, care mi s-au cuibărit în suflet şi nu cred că vor mai ieşi vreodată afară. Am reuşit să merg la toate slujbele de dinainte de Paşti în dublu exemplar şi, mai presus de asta, am simţit cu adevărat că Iisus Hristos a înviat şi pentru mine, ca să îmi dăruiască iertarea şi Lumina Sa. Am participat la faza naţională a olimpiadei de religie, de la Suceava, unde am reuşit să frâng câteva inimi [mă rog, am aflat asta la luni bune după eveniment] şi să leg prietenii frumoase cu...băieţi. Am reuşit să dau A2 la DELF şiiiii l-am luat, nu mai ştiu exact cu cât. Am fost la două nunţi foarte frumoase, unde am învăţat să dansez vals şi tango, am primit o poezie şi am reînviat o flacără violetă din inima mea. Am fost la Praga şi am avut parte de un timp minunat, presărat cu hohote de râs şi străfulgerări de prietenii frumoase. A venit un nou lider, la cercetaşi şi am început modulul de supravieţuire printr-o ieşire interesantă, în care am fost ucenic de lider. Am cântat la festivitatea de absolvire a dragilor mei foşti elevi într-a 12-a şi am plâns pe scenă. Am absolvit şi eu clasa a 9-a şi mi-e tare dor de anul în care am fost boboacă... Mi-am petrecut primul weekend din vacanţă la Ghelari, la sora cu suflet frumos, cu care am povestit tare multe şi la un viitor student la medicină drag mie, cu care am făcut câteva variante pentru admitere. Am lucrat o lună la un magazin de haine din Deva şi chiar mi-a plăcut. Am fost în cel mai frumos camp al verii, două săptămâni în afara timpului obişnuit, la Cioclovina, unde am legat prietenii care vor dăinui peste distanţe. Din nefericire, a murit străbunica mea şi, cu ea, încă o parte din copilăria mea s-a dus departe, sus, în Rai. Apoi, am fost la planorism şi am început să învăţ să zbor... adică am început să mă înalţ spre Cer. Şi e cel mai frumos sentiment existent, după iubire. Am fost pentru prima dată pe nişte chei cu cercetaşii, după care, în ultimul camp al verii, am călătorit până la Radna, unde, din nou, am cunoscut oameni frumoşi. Am scris pentru prima dată, sau am încercat să scriu, două poveşti...Cu alte cuvinte, am avut o vară grozavă. Am început clasa a 10-a şi, până acum, e foarte frumoasă. Am fost de multe ori la Hunedoara, pentru că prietenii mei dragi de acolo mă primesc de fiecare dată cu braţele decshise. Am fost în excursie la Orşova, unde am avut parte de un weekend mai mult decât frumos, pentru că anumite lucruri intră, mai degrabă, în domeniul ştiinţifico-fantasticului. Am mărşăluit pentru prima dată noaptea cu o patrulă perfectă la cercetaşi şiiii am reuşit să fiu fresh a doua zi dimineaţa. Am fost la UP XII + I şi a fost un camp aproape perfect [exceptând partea cu pierdutul ochelarilor], un camp în care am cunoscut o grămadă de suflete frumoase, am legat multe prietenii şi am râs până când cei de la staff au proiectat pe un perete "Linişte, vă rugăm!". Am organizat Balul Crăciunului şi am purtat costum populaaaar. Am dirijat corul şcolii şi am fost tare mândră de asta. Am făcut parte chiar şi din redacţia revistei şcolii, dar am abandonat acum... Am fost clown la parada de deschidere a teatrului din Deva şi a fost ceva cu totul nou pentru mine...să defilez pe centrul vechi, cu tempera albă pe faţă. Tata a avut un nou concert-conferinţă de Crăciun şi a fost tare frumos. Am colindat în două seri şi am avut parte de un timp greu de descris în cuvinte şi de nişte surprize puse bine la păstrare în sufleţelul meu. Am primit şi am dat cadouri frumoase şi, chiar dacă toate planurile pentru vacanţă s-au schimbat în ultimul moment, am reuşit să improvizăm în ultimul moment ceva tare frumos. Am vorbit cu dragele mele fetiţe dulci din Bucureşti, după multă vreme, şi m-am reîntâlnit cu mulţi prieteni vechi, am fost chiar şi la doamna educatoare şi la doamna învăţătoare! Şi am uitat să spun că m-am îndrăgostit din nou şi nu mi-e nici mie clar, încă, ce e în sufletul meu mult prea sălbatic...

În 2010, am cunoscut mulţi oameni frumoşi, plini de iubire şi vise şi mi-ar fi greu să îi enumăr pe toţi. Oricum, inima mea îi ştie bine...Am fost îndrăgostită până peste cap şi dezamăgită, totodată. Am visat mult, am sperat şi mai mult, am scris şi am cântat. Am râs din toată inima alături de dragii mei prieteni vechi şi mi-am făcut mulţi alţi prieteni noi, lângă care am trăit clipe de neuitat. Am învăţat când să am încredere în cei din jurul meu şi când să îmi scot aripile şi să mă apăr de răutatea lor. Am fost rea şi am făcut multe greşeli, dar m-am căit din suflet şi am învăţat lecţii pe care nu le voi uita niciodată. M-am căsătorit cu draga mea Joy, pentru că ne iubim peste măsură de mult:). Am învăţat să nu mai judec oamenii după aparenţe, pentru că dacă aş fi făcut asta, nu aş fi descoperit multe suflete dragi mie. Am încercat să iubesc, am aşteptat şi încă aştept. M-am apropiat mult de Dumnezeu şi, cu fiecare zi care trece, mai fac un pas pe Calea mea către Cer. M-am îndrăgostit din nou odată cu prima ninsoare şi, totuşi, nu am iubit încă...Dincolo de toate glumele spuse, de toate nopţile nedormite şi de toate certurile inevitabile, dincolo de clipele irosite, de regretele trecute şi de lacrimile plânse, de prieteniile uitate şi de cele proaspăt legate, dincolo de toţi nervii tociţi şi de toate hohotele de râs nestăvilite, de toate rănile neînchise încă şi de toate privirile calde, dincolo de toate zâmbetele uitate şi de toate cuvintele tăioase aruncate în neştire, dincolo de fragmentele de suflet lipite celor dragi în inimi şi de toată suferinţa îndurată, stă, luminos, un mare adevăr: am crescut. Sunt mai mare şi, odată cu maturizarea mea, apar tot mai multe întrebări. Iar Dumnezeu are grijă să îmi răspundă, încetişor, să mă ridice atunci când cad, să mă ierte atunci când greşesc şi să mă înveţe să iubesc cu sufleţelul meu de copil.

Cât despre planurile mele pentru 2011, nu le pot numi aşa. Sunt dorinţe, speranţe, cel mult aşteptări. Mi-aş dori să citesc mai mult, să învăţ să scriu frumos şi să încep să cânt din nou la pian. Mi-ar plăcea mult de tot să învăţ să cânt la chitară şi să vizitez Clujul, Alba-Iulia, Timişoara şi Bucureştiul cu oamenii dragi mie care locuiesc acolo. Îmi doresc din toată inima să merg în Canada la mătuşa mea, deşi asta ar însemna să ratez alte câteva momente frumoase de aici, să particip la cât mai multe activităţi, proiecte şi campuri la cercetaşi, inclusiv la RoJam şi să merg la concert la Bon Jovi. Vreau să cunosc cât mai mulţi oameni frumoşi şi pe cei de lângă mine să îi ţin aproape. Mi-aş dori, dacă e posibil, să iubesc, dar dacă încă e nevoie de aşteptare, o să aştept. Şi, cel mai mult, îmi doresc ca Dumnezeu să mă ajute să devin eu însumi un om cum-se-cade, blând şi înţelept, luminat de credinţă, nădejde şi dragoste, ceea ce vă doresc tuturor... Îmi doresc un an fericit!:)

Judecata celui ce ştia iubirea

I-au scos sufletul afară, în zăpadă. Ningea blând peste el şi fulgii se prindeau în pleoapele ochilor inimii. Avea mulţi ochi şi intenţiona să vorbească doar din priviri. Ar fi fost de ajuns, dacă judecătorii ar fi fost şi ei îngeri. Însă cei care îl judecau nu o făceau în numele Lui Dumnezeu, iar sufletul heruvimului nu putea să se apere de acuzaţiile aduse, pentru că el nu fusese învăţat să vorbească. Tot ce ştia era iubirea...

-Puterile te acuză de conştiinţă prea trează! Cunoşti povestea pentru care ai ajuns aici? spuse, cu glas greu precum un dangăt de clopot, unul dintre judecători.

Heruvimul nu ştia cum să răspundă. Coborî câteva pleoape peste ochii în care lacrimile începeau să se adune.

-Îţi plângi soarta? Plânge, ai şi de ce! Voi, ceilalţi, ştiţi de ce se află acest heruvim aici? se auzi din nou un clopot de voce, de data aceasta mai impunător.

-Pot să le povestesc eu totul... Sunt îngerul cel mai apropiat de el. Aveam în grijă două suflete care se iubeau cu o luciditate dusă până la sânge... şopti un serafim, acoperindu-se cu aripile, ca să nu fie orbit de privirile tăioase ale judecătorilor.

-Instanţa te ascultă! Spune! decretă, cu o şfichiuire de aripă, un vultur-aprod-grefier.

-Totul a început demult, când cerurile nu mai puteau să ningă. Un suflet brun, cu ochii mari şi plini de tristeţe, se ruga seară de seară să primească iubire. Iar eu, îngerul lui păzitor, trebuia să tot urc scara spre Dumnezeu şi să îi duc, în fiecare noapte, rugăciunea, învelită în lumină şi lacrimi. Singurul răspuns pe care îl primeam era să am răbdare, şi eu, şi sufletul brun. Dar oamenii nu mai ştiu să aştepte. Iar mie îmi cădea, în fiecare seară, un fulg de aripă, din prea multă dragoste pentru sufleţelul ce-l aveam în grijă. Aşa că am încercat să îl ajut. Am căutat, printre îngeri, un păzitor de suflet frumos, care să îi ofere iubire inimii de copil ce o cerea. În fiecare zi, rătăceam pe întinsul Pământului, de la un capăt la celălalt, depăşind timpul şi spaţiul. Fiecare arhanghel îmi spunea că sufletele din această lume sunt pereche şi nu pot fura perechea unuia ca să o dăruiesc cuiva căruia nu i se cuvine. Dar eu nu am ascultat... Aşa că m-am întors acasă, la căpătâiul sufletului brun chinuit de febră şi vise şi m-am rugat împreună cu el. Am urcat din nou scara către Dumnezeu şi Acesta, în loc să mă primească din nou cu lumina Sa, mi-a spus că nu înţelege de ce nu Îl ascult. Că eu nu pot strica legile firii şi că trebuie să am răbdare. Atunci, am scuturat din aripi nervos şi, plângând, i-am spus cum sufleţelul meu brun se stinge de dor şi nici măcar nu ştie pentru cine. Mi-a răspuns că e încă un copil, că a pregătit ceva mai frumos pentru el şi că ochii lui trebuie să mai plângă multe lacrimi până iubirea îi va fi trimisă. Înfuriat peste măsură, am trântit uşa Raiului cu putere şi am plecat să rătăcesc pe străzile oraşului. Încercam să fac norii să ningă, dar nu vroiau nici ei să mă asculte. M-am aşezat pe o bancă, în parcul întunecat, şi am început să plâng, dezgolit de aripi şi fără nicio frică de oameni. La capătul aceleiaşi bănci, am auzit încă un scâncet. M-am ridicat, cu aripile şiroind de lacrimi, şi am descoperit, sub o mantie veche, un heruvim. Ochii i se uscaseră de la atâta suferinţă şi nu putea să vorbească cu mine -ştiţi şi voi, tot ce pot heruvimii să facă e să iubească. L-am luat în braţe şi am încercat să îi citesc în priviri... Atunci, am înţeles. Avea şi el în grijă un suflet brun, care uitase să plângă şi trăia fără iubire, încercând să o refuze şi tânjind după ea cu toată inima lui. Fusese călcat în picioare de doamna Dragoste de prea multe ori şi nu ştia dacă mai are ceva frumos să ofere sufleţelului care merită. După ce am citit toate acestea în privirile albastre ale heruvimului, i-am închis pleoapele, l-am acoperit cu aripile mele şi am plâns amândoi iubirea.

-Asta e tot? De aceea e acuzat de conştiinţă prea trează? Nu a făcut nimic! se revoltă, cu un şuier de vânt, o sabie de foc.

-Nu, ăsta e doar începutul. Ascultaţi mai departe... Sper să înţelegeţi neînţelesul... şopti serafimul şi continuă povestea. Am încercat, amândoi, din răsputeri, să ne întâlnim sufleţelele. Dar treceau unul pe lângă altul pe holurile şcolii, aruncau un salut impersonal şi se închideau din nou în durerea lor. I-am adus împreună în atâtea locuri, le-am dăruit atâtea momente frumoase să le împărtăşească, i-am făcut de atâtea ori să viseze unul cu celălalt şi... nimic. Luminam priviri şi deschideam sufletele unul spre celălalt, până când ea şi-a dat seama că toată iubirea pe care o aştepta era în faţa ei, la şcoală, peste tot. El şi-a coborât privirile din înălţimi şi a descoperit că sufletul frumos de care îi era dor era lângă el. S-au căutat şi s-au găsit, poate prea devreme, fiindcă le era teamă de ce s-ar putea întâmpla. Dar cu siguranţă sunt suflete-pereche, Însuşi Dumnezeu mi-a spus asta! Eu m-am bucurat foarte mult, pentru că sufleţelul pe care îl am în grijă a găsit fărâma ei de fericire de pe acest pământ... Dar heruvimul nu era deloc bucuros... Aici începe, de fapt, povestea lui, a îngerului care ştia doar să iubească.

-Şi ce mai aştepţi? Nu mai divaga atât, spune scurt şi la obiect totul! Nu e nimic de înţeles, totul mi se pare perfect normal până aici! îi şterse, repede, orice urmă de tristeţe din suflet un dangăt de clopot important şi grăbit.

-Bine, bine... Heruvimul s-a îndrăgostit de sufleţelul brun. Cel tânăr şi tânjind după iubire... Heruvimii trebuie însă să iubească cu iubirea agapé, nicidecum să nutrească o dragoste pentru un pământean, pentru un suflet de care ar trebui doar să aibă grijă. Aşa că suferea enorm. Era un efort prea mare pentru el, această iubire. Şi totuşi... În fiecare zi, intra cuminte, pe geam, în camera sufletului brun. Îi plăcea să o asculte citindu-i iubitului romane cu sfârşit trist, imagina figuri de dans pe valsurile ei preferate atunci când cei doi dansau şi se uita, de după umerii lor, împreună cu ei, la filme. Heruvimul nu zicea nimic, o mângâia din când în când pe pletele ei brune şi atunci sufleţelul simţea o adiere rece, ca o ninsoare şi începea să viseze din nou la zăpadă. Heruvimul se ruga să ningă peste ei doi... Ştiţi că atunci când ninge peste un heruvim aflat pe pământ, el poate prinde contur omenesc, măcar pentru câteva clipe, şi ar fi vrut să îi spună sufleţelului cât de mult o iubeşte. Într-o noapte, a nins peste orăşel. Heruvimul a ieşit repede afară şi a primit fulgii peste ochii săi. Ştia că în curând va deveni înger din nou, aşa că s-a întors repede la căpătâiul sufleţelului brun, l-a luat în braţe şi l-a trezit. Sufletul, speriat, îl privea cu ochii mari, înlăcrimaţi. Heruvimul a vrut să îi spună toată iubirea lui, dar nu putea vorbi. Şi-a dat seama că nu ar putea fi niciodată mai mult decât un înger păzitor pentru sufletul-pereche al acelei fete. Oricât ar fi iubit-o, nu îi putea răpi fericirea. Deşi îi putea oferi mult mai multă iubire, lumină cerească şi zăpadă, ştia că nu are voie să facă asta. Îşi iubea sufleţelul cu milă şi cu groază, cu groază că s-ar putea răni de colţul dragostei muritorilor şi cu milă pentru puţina lor fericire. Aşa că a dispărut în ninsoare, aşa cum a apărut, luminos. Sufleţelul brun a crezut că a visat cu un heruvim şi a adormit din nou, gândindu-se la iubirea ei frumoasă...

-Asta e toată povestea? Un romantism prea dulceag, nu aveam nevoie de aşa ceva! sună clopotul îmbrăcat în robă neagră.

-Dar nu e un simplu romantism! Ce nu înţelegeţi? Aţi condamnat heruvimul pentru conştiinţă prea trează? Pentru că a ştiut că nu are voie să iubească, aşa că a iubit în tăcere? Pentru că a ales să fie el cel care suferă, în loc să distrugă o fericire trecătoare? strigă, de după aripi, serafimul.

-Nu! se auzi un glas de Putere îngerească. L-am condamnat pentru că şi-a refuzat dreptul la fericire. Pentru că nimeni nu poate să nu îşi împlinească dorul din cauza unor prejudecăţi omeneşti!

-Heruvimii ştiu doar să iubească. Nu vor fericire sau altă răsplată. Ei iubesc, pur şi simplu, aşa e fericirea lor continuă... Sunt Lumină în oglindă, nu pot tânji după o fericire omenească atunci când noi Îl avem pe Dumnezeu, explică, fără a se apăra cu aripile, serafimul.

-Tocmai de aceea l-am adus în faţa unui tribunal pământesc. Dumnezeu i-ar fi dat dreptate. Noi vrem să fie pedepsit. Îngerii au şi ei dreptul la fericire... strigară Puterile.

-Vreţi să îl pedepsiţi pentru că a fost cinstit? Pentru că a pus fericirea sufletului iubit mai presus de fericirea lui proprie? mai spuse cu ultimele sale lumini în priviri, serafimul, după care zbură spre sufleţelul brun, care îl chema prin rugăciune.

-Ce ai de spus în apărarea ta, după toate cele auzite? cântă din nou un clopot.

Heruvimul îi privi cu toţi ochii deschişi. În fiecare privire, era un fragment limpede din iubirea lui suferindă şi din o urmă din fiecare rană provocată de limitele colţuroase pe care şi le impusese. Albastrul senin din ochii lui oglindea conştiinţa prea trează şi refuzul fericirii, sacrificiul lui suprem. Judecătorii-clopote îl priveau şi ei, impasibili. Nu se mai confruntaseră vreodată cu un asemenea caz, supra-pământesc. Dar nu aveau ce face, hotărârea trebuia luată. Puterile cereau cu tărie să fie condamnat prin izgonire de lângă sufleţelul iubit şi chiar decădere din statutul de înger la cel de simplu călugăr, adică înger pământesc, în vreo mănăstire uitată de timp. Judecătorii nu înţelegeau dimensiunea suferinţei îngereşti şi puterea lor de sacrificiu, aşa că au ales să-l condamne pe heruvim.

-Heruvime, dacă am văzut că nu poţi vorbi, nu te poţi apăra, am decis să te condamnăm! Îi vom trimite hotărârea noastră Lui Dumnezeu şi sperăm că o va aproba. Eşti decăzut din statutul de înger la cel de înger pământesc şi vei pleca imediat în muntele Athos, cât mai departe de aşa-zisul sufleţel brun. Vei uita de iubire şi sacrificiu şi tot ce vei face va fi să te lupţi, în asceză, ca să redevii heruvim la sfârşitul veacurilor! Şedinţa e încheiată! spuse ultimul clopot, cu un dangăt lung, sfâşietor de trist.

Heruvimul şi-a închis ochii, şi-a ascuns iubirea şi a îngenunchiat. Mai spera că Dumnezeu îl va ierta, aşa că se ruga, se ruga plângând, pentru că şi îngerii şoptesc rugăciuni... Tatăl Ceresc l-a chemat la El, l-a mângâiat şi i-a spus că un tribunal omenesc nu îi poate impune o viaţă. Iar El, deşi vrea ca fiecare dintre slujitorii Săi să aibă o conştiinţă atât de trează, trebuie să îl trimită cât mai departe de sufleţel, ca să îl tămăduiască de suferinţă. Aşa că îl va trimite în Muntele Athos, aşa cum au hotărât şi clopotele. Nu ca înger pământesc, ci ca păzitor al oamenilor cereşti. Însă aripile îi vor fi tăiate, ca să nu poată zbura, noaptea, la căpătâiul iubirii sale. Heruvimul, plângând, a încuviinţat... Pentru ultima dată, şi-a prins sufleţelul în braţe şi a îndrăznit să-l sărute pe frunte. Atunci, ninsoarea albă, nebună, a izbucnit afară, iar cei doi muritori fericiţi au ieşit în jocul alb al fulgilor, să danseze în zăpadă. Heruvimul urca scara spre Cer şi la fiecare pas o Putere îi tăia din aripi... Ningea şi el peste ei, era întreg în fiecare fulg de nea. Şi iubirea lui toată se aşeza pe genele oamenilor, zgâriindu-le privirea şi făcându-i să plângă. Plângeau din cauza conştiinţei mult prea neîndurătoare, din cauza sacrificiilor din şi pentru iubire. Cerul şi Pământul plângeau pentru heruvim şi nici măcar nu ştiau că fac asta, pentru că ninsoarea blândă se cobora încet dintre nori şi cernea Iubirea peste lume...

Colindăm, colindăm iarna...

A trecut deja toată febra Crăciunului. Se mai aud încă colinzi, iar sarmalele aburinde încă aşteaptă, cuminţi, pe masă. Afară ninge într-una, un cadou întârziat de la îngerii noştri păzitori, iar în inimile noastre, încet-încet, fericirea se aşează şi ea şi din zbucium se transformă în pace. Ceea ce am trăit doar cu câteva zile în urmă devine o amintire frumoasă, înconjurată de zâmbete dragi şi priviri calde. Şi amintirea mea, a noastră, a sufletelor ninse de bucurie, ar trebui împărtăşită şi cu voi...

După ce şcoala s-a terminat, am început să plănuim cum mergem la colindat. Aşa că, în 23 decembrie, dimineaţa devreme, cercetaşii s-au întâlnit la sediu ca să filmeze o colindă. Dar numai colindă nu au filmat... au cântat, au râs, au primit tricouri frumoase şi, într-un final, au constatat că nu au baterie la aparatul foto, aşa că au aşteptat întăriri şi, până la urmă, au reuşit să filmeze colinda. Au plecat grăbiţi spre case, să mănânce ceva şi, la ora 3, erau înapoi la sediu, gata de colindat. După ce s-au adunat cu toţii, au plecat la Andreea, unde, teoretic, au repetat. Practic, au cântat într-una numai colinde nu, au vărsat Coca-Cola pe jos, s-au ciondănit cu Iulian şi au râs de iubirile din centrul local. Când părinţii s-au întors acasă, i-au colindat, după care au plecat în lunga lor aventură. Au colindat la fiecare acasă, la unii s-au jucat Ha!, la alţii au interpretat cântece triste, la alţii au cântat cu tata Trifon la pian, la alţii s-au jucat pe Nintendo şi au discutat teme filozofice. Cert e că fiecare a primit un cadou , fiecare a aflat lucruri interesante şi fiecare s-a bucurat de acea seară frumoasă... prelungită până la ora 2 şi jumătate dimineaţa.

Următoarea, zi, subsemnata nu a avut deloc parte de linişte. S-a trezit devreme să îşi ia antibioticul, a făcut toate lucrurile în grabă şi, la 3 şi jumătate, îmbăiată şi aranjată, pleca la colindat. Prima oprire la Yoyo, că seara trecută cercetaşii nu avuseseră timp să ajungă şi pe la ea. După ce au băut şi au mâncat pe săturate, cei din 10 D s-au deplasat, cu taxiul, fuga-fuguţa, la Cal, să se întâlnească cu restul [vreo 15 persoane] din clasă. Şi ne-am pus pe certat, că aşa încep lucrurile când există doar doi băieţi între 17 fete, dar ne-am împăcat şi am purces la colindat. Mult mai multe case, mult mai multe prăjituri şi multă voie bună. Am schimbat repertoriul, am ascultat poveşti din tinereţile părinţilor şi, împreună cu Luisa, am reuşit să mergem singure, la 1 noaptea, prin Deva, că doar aveam colindători dragi mie de primit. Într-un final, după secole de stat la fiecare acasă, am ajuns la Miruna, unde am adormit pe covor, legănaţi de poveştile Herminei despre iubirea ei şi PH-ul iubitului şi de râsul dragei noastre Slash. Pe la 4 dimineaţa, cuibărită în aşternut, subsemnata adormea lin, pentru ca la 9 dimineaţa fraţii să îi dea trezirea de rigoare... doar e Ziua de Crăciun.

Sărbătorile au fost foarte frumoase. Iisus Hristos a adus Pacea Sa şi în inima mea şi am primit chiar şi zăpada mult dorită. După o discuţie frumoasă cu o prietenă dragă, am realizat că am tot ce îmi doresc ca să fiu fericită, cel puţin, momentan. Aşa că o să încerc din răsputeri să mă bucur de iarna aceasta în care visele plutesc printre fulgii de nea şi speranţele răsar la fiecare pas. O iarnă frumoasă şi vouă!:)

Astăzi s-a născut Hristos...

... Fiul Cerului. A venit din nou în lume, la fel de smerit cum vine an de an. Oamenii nu au devenit mai buni, s-au înrăit cu fiecare clipă de suferinţă prin care au trecut. S-au închis în casele lor, şi-au întins mesele şi au început să sărbătorească recensământul de realizări pe anul care a trecut. Iisus Hristos nu are loc nici măcar pe această listă, darămite în inimile lor. Purtat în pântecele Maicii Sale, a străbătut întreaga lume, în căutarea unui Bethleem primitor, unui suflet dispus să Îi primească Lumina. Dar toate uşile-s închise, aşa că ieslea L-a adăpostit din nou. Câţiva înţelepţi, oameni de ştiinţă care sunt conştienţi de faptul că au fost creaţi, nu au evoluat din maimuţe, mai vin şi astăzi să Îi aducă daruri. Însă Iisus ne iubeşte pe toţi şi fiecare ar trebui să Îi întoarcem iubirea, să îl primim în Bethleemul inimilor noastre şi aşa, purtători de Trupul şi Sângele Pruncului, să fim lumină în lumea aceasta. De aceea, urarea mea de Crăciun pentru voi, toţi cei dragi mie [ar fi prea mult să vă scriu fiecăruia câte ceva, cititori, prieteni şi surori sau fraţi] este una simplă, care sper să se îndeplinească. Sper ca fiecare dintre voi să găsiţi Adevărul la timpul cuvenit, să se nască Iisus Hristos şi în sufletele voastre şi cu Lumina Sa, dătătoare de înţelepciune şi pace, să ardă tot ce e rău şi să vă dăruiască credinţă, nădejde şi dragoste. Să vă găsiţi drumul spre fericire pe Calea Sa şi să fiţi cu adevărat fii şi fiice ale Sale. Sărbători fericite şi ninse de iubire!:)

Dinu Olarasu - Coborat, s-a coborat

Asculta mai multe audio diverse

Crăciun sau X-mas?

Se apropie, cu paşi repezi, sărbătoarea Crăciunului. Lumea nu mai ştie dacă să alerge la Metro sau la Real, dacă să gătească sarmale sau friptură, dacă să cumpere un cadou scump pentru copii sau să le dea bani, se agită, face planuri de mers la colindat şi, totdată, de a nu rata party-ul din seara de Ajun. "Last Christmas" se aude din fiecare casă, oamenii singuri caută iubirea acolo unde nu e de găsit, cuplurile nu mai ştiu a câta pernă în formă de inimioară să o cumpere şi cu toţii afişează acelaşi zâmbet de sărbători.
Dar cine mai ştie că fără Iisus Hristos nu ar exista Crăciun? Cine îşi mai curăţă inima de răutate, cine îşi mai pregăteşte ieslea sufletului, ca Pruncul Sfânt să se nască? Cine mai păstrează vreo tradiţie a acestui neam şi se mai bucură că vin colindători să vestească Naşterea Împăratului?
Ni se pare puerilă viaţa satului. Ni se par nefolositoare toate tradiţiile noastre. Dar fiecare colindă şi fiecare obicei de Crăciun e izvorât din credinţa ortodoxă, din dragostea pentru Hristos a strămoşilor noştri. Frumuseţea românească se regăseşte în fiecare chip de fetiţă înconjurat de aura maramei brodate, în fiecare colac pregătit pentru dubaşi, în fiecare poveste spusă la ceas de seară, lângă bradul de Crăciun, de bunicii noştri. Pentru ei, nu e nimic mai important decât naşterea Lui Iisus Hristos. Iar pentru a săbători cum se cuvine acest eveniment esenţial pentru omenire se pregătesc îndelung. 40 de zile de post şi rugăciune, spovedanie făcută cu căinţă adevărată şi o primenire sufletească de o simplitate izbitoare, toate făcute pentru ca la Liturghia de Crăciun să se poată împărtăşi, să poată primi Trupul şi Sângele Lui Hristos în trupul, sângele şi sufletul lor. Pe lângă curăţenia de Crăciun pe care fiecare şi-o face în suflet, ştergând toate urmele de răutate aşezate peste chipul Lui Dumnezeu din noi, românii păstrează cu stricteţe ceea ce au învăţat de la moşii şi strămoşii lor: milostenia, reprezentată de pomenile făcute pentru cei săraci, colacii, copţi în diverse forme, fiecare cu un anumit scop, spălarea portului popular şi, cel mai important, repetiţiile pentru serile de colindat. Dar cui îi mai pasă de ceea ce se mai întâmplă doar în satele uitate de lume? Măcar o fărâmă de tradiţie dacă am păstra fiecare, Crăciunul ar fi sărbătorit ca la carte. Măcar un bănuţ dacă am da fiecărui copil în ai cărui ochi citeşti că Moşul nu poate veni şi la casa lui, măcar o rugăciune spusă pentru cel aflat pe un pat de spital de Sărbători, măcar un cozonăcel dăruit mamei care nu ştie ce să le pună copiilor pe masă în ziua de Crăciun şi am face fiecare cel puţin o faptă bună.
Oare v-aţi primenit sufletele? Lumina pe care o aduce Hristos e mântuitoare... sunteţi pregătiţi să o primiţi? Sau, după ce aţi renegat faptul de a fi români, după ce aţi renegat istoria şi frumuseţea acestui neam, aţi negat şi existenţa Lui Dumnezeu? Mai ştiţi pe cine sărbătoriţi? Mai ştiţi că, acum două mii de ani, Fiul Lui Dumnezeu S-a întrupat şi s-a jertfit pentru ca noi să putem fi veşnici? Dacă aţi uitat aceasta, dacă Crăciunul a devenit X-mas, un simplu motiv de a primi şi a da cadouri, un pretext pentru o beţie lungă, din care să nu vă treziţi niciodată, dacă nu mai ştiţi cum se aşteaptă colindătorii, înseamnă că v-aţi uitat identitatea şi trecutul pe care îl aveţi în spate. Totuşi, fiecare are, undeva, în adâncul sufletului său, conştiinţa că, mai presus de fiecare listă de cumpărături şi de fiecare petrecere de Ajun, stă un Prunc ce aşteaptă să fie legănat şi de cântecul sufletului vostru... Voi alegeţi dacă Îl primiţi sau nu!:)

Zile aproape fericite

A început să se topească zăpada tocmai acum, înainte de Crăciun. E bine, duce tristeţea adusă cu ea tot mai departe de mine. Aşa că aştept o ninsoare nouă, să aştearnă bucurie pe asfaltul sufletului meu. A trecut şi Balul Crăciunul şi a fost foarte frumos, s-au terminat şi excursiile de colindat cu corul şcolii, ultimele ore de dirigenţie le-am ţinut în sala festivă, la karaoke şi ascultat muzică rock şi am încheiat şcoala pe anul ăsta cu o discuţie filozofică la o ciocolată caldă. Mâine urmează să ducem Lumina Păcii pe la biserici şi să dăruim pacea cercetăşească cui vrea să o primească, apoi trebuie să împart tichete cu reduceri la patinoar, să mă văd cu draga de Ruxi şiiiii, cel mai important, să am momentul meu de liniştire sufletească dinainte de Crăciun... spovedit. Joi şi vineri sunt deja declarate zile de colindat, prima alături de cercetaşi, a doua alături de coleguţe. Abia aştept să vină Crăciunul... dar despre sensul lui voi vorbi altădată... Sper din toată inima să ningă iar şi să urc la Luncani, cu celelalte trei prietene pline de imaginaţie şi idei nebune după Crăciun, iar apoi să-mi petrec Revelionul alături de dragii mei cercetaşi. Sfârşitul de an se anunţă unul tare frumos, iar anul care vine... unul promiţător, care sper să aducă numai lucruri bune. Cam astea sunt ultimele mele ştiri. Sunt aproape fericită. De ce aproape? Pentru că, încă, "all I want for Christmas is you". :)

Am ieşit afară...

...şi m-am trântit în zăpadă. Lângă mine, sufletul meu, evadat din închisoarea unui trup neputincios, desena inimioare pe omăt. Cu ultimele puteri, l-am oprit şi l-am pus să stea cuminte şi să se lase nins. Fulgii mari cădeau neîncetat şi ne ţineau de cald mie, trupului meu lipsit de vlagă şi de culoare, şi sufletului meu, aflat mereu la limita dintre fericire şi deznădejde.
Când ninsoarea s-a înteţit, sufletul m-a luat de mână, m-a sărutat uşor pe frunte şi mi-a spus că pleacă pe scara lui îngerească. Înseamnă că era timpul să încep să trăiesc. Mii de suflete urcau şi coborau scara dragostei, a credinţei, scara vieţii, doar eu stăteam întinsă, la piciorul ei, aşteptând cuminte să urc şi eu spre mica mea fărâmă de fericire. Iar acum, uşor timidă, m-am ridicat, mi-am luat sufletul în braţe, l-am îndesat, cu grijă, în piept, în dreapta inimii, şi am început să urc. Drumul era alunecos, treptele mult prea îndepărtate una de cealaltă şi trebuia să mă lupt cu viscolul ca să ajung în vârf. Şi, când am crezut că, la capătul scării, voi găsi mica mea mansardă, cu o fereastră mare, pe pervazul căreia, printre perne, să mă aştepte iubirea şi o cană de ciocolată caldă, tot ceea ce am găsit a fost un gheţuş al cărui sfârşit nu îl vedeam. Mi-am luat avânt şi am început să alunec. Pe măsură ce înaintam, iar fulgii mă loveau peste obraji, a început să mă doară, cumplit de tot, coloana vertebrală. Îmi creşteau aripi, dintre ultima vertebră toracică şi prima lombară. Şi nu puteam să mă opresc din alunecare şi să mă iau în braţe, ca să îmi calmez durerea. Gheţuşul mă învăţa să trăiesc cu toată durerea din mine, să nu mă opresc niciodată din înaintare. Fulg cu fulg, aripile mele deveneau tot mai grele, şi povara iubirii din piept era dublată de greutatea aripilor din spate... Gheţuşul mă purta numai el ştie unde, iar eu mă lăsam dusă prin ninsoarea aprigă, prin ger şi prin viscol, sperând la o întâlnire cu tine. Însă Dumnezeu îmi pregătise ceva mai bun decât toate visele mele. După ce lacrimile pricinuite de durere îmi îngheţaseră pe faţă, iar picioarele nu mai ştiau decât să alunece, aripile grele, independente de voinţa mea, au fâlfâit o dată, să mă avertizeze că mă voi înălţa, şi, fără să îmi dau seama, m-am trezit sus în Cer. Mi-era teamă să nu cad, să nu mă lovesc cu tâmpla de vreo stea şi să mă prăbuşesc. Zborul era lin, puteam să admir fiecare fulg, fiecare lumină, fiecare rugăciune înălţată de pe Pământ. Dar, în neatenţia mea, am dat cu capul de un colţ de nor şi am căzut... Iar jos de tot, în zăpada moale, nu mă aşteptai tu. Mă aştepta fosta mea iubire, cu ochii mari, căprii, cu veşmântul violet întins pe nea şi cu braţele deschise, să îşi cuibărească iubirea la piept. M-a învelit în haina lui mov, m-a purtat pe braţe până la mansarda mea, mi-a dat cana cu ciocolată caldă pe care o aşteptam şi m-a aşezat între perne, cu capul la pieptul lui... După ce m-am trezit din vis, convinsă că mansarda nu există şi că cearşafurile mele albe mă vor înveli din toate părţile, m-a strâns tare la pieptul lui şi am dansat, aşa cum o făceam demult... Atunci, mi-am dat seama că sufletul meu dispăruse din dreapta inimii. Se revărsase în întreaga mea fiinţă şi mirosea a levănţică, parfumul cu care îmi indentificam dragostea iarna trecută... Sufletul meu dispăruse din nodul de tristeţe ascuns în inimă. Devenise fericit...

Ninge cu noroi

Oraşul e îngropat sub zăpadă. Primăria a scos toate ornamentele de Crăciun, a cumpărat unele noi, ca să redea şi mai multă fericire de sezon şi a împodobit fiecare stradă, să ştie oamenii că vin Sărbătorile. Probabil au încercat să-L plătească şi pe Dumnezeu, să le trimită zăpadă. Doar că Dumnezeu nu primeşte bani, primeşte doar rugăciuni. Cine ştie câte inimi îndrăgostite au cerut ninsoare, crezând cu tărie că dragostea poate cădea din Cer. Sărmanii, se mint singuri că fericirea poate zbura, li se poate aşeza în suflete şi le poate adăposti iubirea...
Pe stradă, fiecare om se grăbeşte să devină fericit. Se chinuie din răsputeri să zâmbească, să se bucure de moş-crăciunii artificiali, cu burţile mari şi rânjetele desenate cu acuarele. Plasele pline cu cumpărături, listele lungi cu ce a mai rămas de achiziţionat de la Real sau Metro, unde sunt promoţii de sărbători, cadourile care trebuie ascunse de copiii ce habar nu au că Moş Crăciun a îngheţat la Polul lui Nord şi a uitat să aducă virtuţile necesare unui suflet bun, toate creează imaginea de neuitat a unui om modern care trăieşte viaţa din plin. Zâmbetele superficiale sunt vizibile la fiecare pas, pe fiecare gură rujată excesiv sau sub fiecare strat de fond de ten. Ambalaje de bomboane de pom, bilete gratuite la patinoar şi cuvinte fără sens zboară peste tot, printre fulgii de zăpadă...
De fapt, sub fiecare zâmbet asortat cu privirea şi cu anotimpul, se ascunde o durere, mai mică sau mai mare. Fiecare pas imprimat în zăpada de pe străzi, fiecare palmă ascunsă într-o îmbrăţişare, fiecare lacrimă oprită într-un clipit mai des de gene reflectă o fărâmă din tristeţea ascunsă într-un cufăr greu, ce nu poate fi urnit din locul în care a fost aşezat după prima dezamăgire. Sunt urme de noroi pe fiecare petec curat de nea, maşinile împroaşcă murdărie şi strivesc sub roţile lor toate gândurile lepădate în mijlocul străzii şi toate hotărârile luate în grabă. Iar oamenii, oamenii îşi poartă durerea cu luciditate, conştienţi că pot să mintă până când o să uite ei înşişi de ce sunt trişti. Din magazin în magazin, lasă un pic din suferinţa lor în fiecare pulovăr probat şi în fiecare carte răsfoită în grabă, în fiecare păstârnac atins din greşeală în piaţă şi în fiecare treaptă urcată pe scara către aşa-zisul lor paradis. Îndeasă durerea tot mai adânc, o sufocă cu dulciuri, socoteli şi planuri, încearcă să o îngroape sub mormane de fulare şi mănuşi sau să o taie cu patinele pe gheaţa proaspătă de la patinoar, să o întindă pe pârtia de la Straja ce îi aşteaptă de Revelion sau să o strângă de gât în timp ce ascultă cel mai vesel şi nou cântec de Crăciun. Dar nu reuşesc... Ninsoarea a venit pentru îndrăgostiţi, nu pentru ei. Şi tot ce face zăpada e să limpezească şi mai mult faptul că sunt suferinzi, că nu se pot tămădui cu una, cu două, că au nevoie de căinţă şi de lacrimi şi de un zâmbet adevărat. Dar lacrimile nu pot fi lăsate să cadă atunci când rimelul e pe gene, iar zâmbetul trebuie să fie cât mai artificial cu putinţă. Timp de căinţă nu există, Crăciunul bate la uşă, bradul şi cina şi curăţenia trebuie să fie gata. Aşa că durerea poate fi mascată cu puţină pudră şi un strat fin de fard... Până după Crăciun, vor uita oricum de ea şi când îşi vor da seama că suferă, vor căuta o comedie bună, să râdă şi să uite în continuare. Se vor bucura de zăpadă schiind şi vor crede că sunt mai buni, când toată tristeţea lumii zace în adâncul inimii lor.
Din când în când, pe stradă trece un om cu geacă roşie. E singurul care nu zâmbeşte. Pe genele lui se adună toate lacrimile sufletelor triste din oraş, iar inima lui nu stăvileşte durerea. Se revarsă tristeţe din fiecare gest al lui, din fiecare aplecare a capului sub povara fulgilor de nea. Pentru el, zăpada întreagă nu e decât o povară, o dragoste pe care nu o poate trăi, o fericire din care nu poate gusta. Omul acesta trece prin faţa mallului în fiecare după-amiază, aşteaptă câteva minute şi apoi pleacă mai departe. Aşteaptă un suflet ce nu va veni niciodată, o vindecare ce i se refuză, o îmbrăţişare interzisă. Omul cu geacă roşie încearcă, din când în când, să scuture durerea din sufletele celor din jur, dar ei nu îl bagă în seamă. Tot din când în când, omul cu geacă roşie priveşte cuplurile ţinându-se de mână şi suspină. El nu e capabil să iubească... Ştie de ce e trist, ştie exact ce îl doare, dar remediul lui i-a scăpat printre degete. Era un sirop într-o sticlă fragilă... a trântit-o de pământ într-o zi, la prânz, când vroia să îşi încheie toate socotelile cu iubirea. Nu ştia că sticla cu sirop nu mai putea fi găsită nicăieri, aşa că a spart-o cu toată furia de care era capabil. Şi acum rătăceşte pe străzi, neînţelegând fericirea superficială a oamenilor ocupaţi, nici bucuria de nemăsurat a îndrăgostiţilor. De câte ori îl văd, mă cuprinde un dor imens. Aş vrea să îl iau în braţe, să îi las lacrimile să curgă pe obrazul meu şi să îi spun că îl pot ajuta să îşi fabrice singur siropul. Aş vrea să îi spun că îi iau toată suferinţa pe umerii mei, că îi curăţ geaca roşie de povara zăpezii şi că îi primesc toată durerea în inima mea, doar ca să văd măcar un om fericit cu adevărat de aceste sărbători. Dar mi-e frică... Ştiu că braţele lui nu mă pot primi pe mine, aşa că tac şi privesc cum ornamentele primăriei strălucesc în noapte.
"Chiar dacă inocenţa s-ar abandona în braţele tale o zi întreagă, nu ai putea fi din nou inocent". Cam aşa e şi cu zăpada... oricâte ninsori s-ar cerni peste sufletele îndurerate din oraşul nostru, nu vor putea curăţa noroiul adunat în străfunduri. Curăţeniile de Crăciun nu pot şterge praful de pe cufărul negru, plin cu amintiri amare, iar moş-crăciunii rotofei nu sunt capabili să aducă un strop de iubire în dar fiecăruia. Nimeni nu poate corecta zâmbetele superficiale, dar puţin ruj ar putea să le facă mai credibile. Oamenii au uitat că se naşte Iisus... Singurul care le poate tămădui toate bolile. Iar omul cu geacă roşie nu poate să îi trezească pe fiecare din coma sufletească în care s-au abandonat de bunăvoie. Doamne, Doamne, când vei şterge lacrima de pe gecile roşii? Când mă vei lăsa să îmi găsesc casa în braţele îngheţate care mă aşteaptă în fiecare după-amiază în faţa mallului? Când vei lua durerea din suflete ca să putem să Îţi primim Fiul zâmbind din toată inima? Când vei cerni şi peste noi fulgi de dragoste?... Atunci, atunci va fi sfârşitul şi începutul. Atunci când omul cu geacă roşie îşi va găsi sticla cu sirop, va strecura din zăpadă şi din noroi tot ceea ce e al lui şi va bea, ca să topească durerea, să transforme povara în bucurie şi să iubească...

...Dorinţă îndeplinită

Ningeeeeeeeeee! Nici nu am cutezat să îi mai cer Lui Dumnezeu şi ninsoare, dar El mi-a ascultat chiar şi dorinţa nerostită. Cade fericire din cer, se scutură mii de aripi de îngeri peste noi. Şi sufletul meu... sufletul meu saltă în mine, vrea să mă părăsească şi să alerge afară în zăpadă... în prima zăpadă din micul meu oraş... ca să însemneze ninsoarea, să ştie fiecare fulg de nea iubirea lui.:)

Vijelie în miezul lui decembrie

Aş vrea din toată inima mea să ningă. Să nu se mai oprească ninsoarea, să cadă neîncetat fulgi din cer, să albească tot oraşul, să îl îngroape sub zăpadă, să mă închidă în casă şi să mă oblige să visez într-una. Să ningă până când uşile caselor nu se mai pot deschide, să ningă până fiecare om rămâne ascuns într-o cameră, doar cu gândurile lui. Vreau să ningă, să ningă, să ningă, să ştiu că mi-e imposibil fizic să ajung la tine, că însăşi zăpada a închis orice cale între noi, să ningă până când orice drum e blocat, până când nicio sanie nu poate aluneca pe zăpadă, până când magaziile sunt îngropate şi ele sub omăt, ca să nu ne putem scoate schiurile... Să ningă până când uităm unul de celălalt, să ningă până când toate cablurile de curent electric sunt trântite la pământ, ca să nu putem vorbi prin e-mailuri frumoase, să ningă până când semnalul de la telefon dispare definitiv, să ningă până când cutiile poştale sunt supra-încărcate cu nea, ca să nu ne putem trimite scrisori, să ningă până când nu mai există nicio cale prin care să ne căutăm în oraşul albit de zăpadă. Şi atunci când zăpada va fi peste tot, când tot ceea ce voi vedea în faţa ochilor va fi alb, strălucitor de alb, atunci voi începe să mă gândesc cel mai mult la tine. Atunci voi imagina rochii de mireasă şi cămăşi de mire, atunci voi crea poveşti cu fulgi de nea şi cu final fericit, atunci îmi voi pune dorinţe care vor umple lista de Crăciun a moşului. Şi zăpada va cădea în continuare, dar noi tot ne vom gândi neîncetat unul la celălalt. Şi noaptea, târziu, mă voi trânti în nea, Îl voi ruga pe Dumnezeu să trimită şi mai multă zăpadă, suficientă să ne îngheţe mintea, să ne îngheţe inimile, să nu mai ştim că existăm, să uit că eşti la câţiva kilometri de mine, să uiţi că undeva, într-o căsuţă, visez la tine. Dar norii nu vor mai avea de unde să cearnă zăpadă, vor fi incapabili să mai ningă peste noi... Aşa că voi implora gerul să vină şi să îngheţe tot. Va veni, va îngheţa fiecare firicel viu de materie al acestei lumi, dar noi nu vom putea îngheţa. Atunci, în ultimă instanţă, îmi voi implora îngerul păzitor să îi roage pe ceilalţi îngeri să îşi scuture aripile peste noi, să ne trimită iubire cerească. Vom ieşi amândoi afară, fără geacă, fără fular, fără mănuşi, şi vom primi fulgii de înger cu braţele deschise. Ne vom umple de iubire, ne vor creşte aripi din florile de gheaţă divină şi vom zbura unul spre altul. Peste întreg oraşul albit, peste toată zăpada căzută ca să blocheze căile ce ne-ar fi putut uni, peste toate scrisorile îngropate sub zăpadă, peste toate visele sfărâmate de avalanşe, ne vom regăsi, sub cerul înstelat. Şi în regăsirea noastră, nu va fi vreo urmă de necurăţie, de răutate, nu va fi vreo urmă de păcat. Va fi Voia Lui Dumnezeu, va fi prima zăpadă, va fi dragoste curată. Oricâtă zăpadă ar ninge peste noi, oricâte ninsori vor viscoli în micul nostru oraş, oricâte îngheţuri ar veni în fiecare noapte, stelele şi visele nu ne pot îngheţa. Nu te voi putea uita, pentru că prima ninsoare mi te-a adus în suflet, te-ai ascuns acolo şi ai rămas. Nici tu nu mă vei putea uita, oricât te-ai strădui, pentru că m-am cuibărit în inima ta odată cu fulgii de înger.
Dar aceasta e doar o dorinţă de decembrie, ce nu se va putea împlini vreodată... Şi ştii de ce? Pentru că acum nu ninge, ci bate un vânt aspru, ce îmi taie răsuflarea. Nu ninge, ci plouă, plouă tare de tot, fără răgaz în care să ne zâmbească măcar un petec de senin. Plouă cum numai în decembrie nu poate ploua, plouă ca şi cum musonii şi-ar fi schimbat direcţia în care bat şi locurile unde şi-au călăuzit toate furtunile şi ar fi trimis toate vijeliile din India la noi. Mă simt ca şi Maitreyi, închisă în casa ei, copleşită de tradiţiile ei, de valorile pe care le are de respectat. Tot ce vreau e zăpadă, un ceai şi un Allan care să nu fie dat afară de tatăl meu din casă, un Allan de care să mă pot îndrăgosti fără constrângeri, un Allan... Dar nu mai visez. Poate că povestea lui Maitreyi şi a lui Allan e frumoasă tocmai din cauza imposibilităţii ei. Aşa că... aştept cuminte zăpada, care sper să se cearnă cât mai curând. Şi te aştept pe tine, oricare ai fi.:)

Despre oameni

"Sunt oameni cumsecade"... Oare nu e un pleonasm? Oare oamenii nu ar trebui să fie cu toţii cum-se-cade? Doar că, în ziua de azi, să fii om cum-se-cade e ceva ieşit din comun. Cei mai mulţi sunt oameni cum-se-pare. Adică vor să pară ceva ce nu sunt. Sau, mai rău de atât, nu sunt oameni...
Oamenii cum-se-cade sunt generoşi, sunt blânzi, iertători, răbdători, au mereu mâna dreaptă pregătită să ţi-o ofere atunci când ai nevoie de ajutor, sunt plini de gânduri bune, sunt smeriţi şi zâmbesc mereu, au privirea senină, inimă curată şi multă credinţă. Oamenii cum-se-cade ştiu cum să iubească, de aceea sunt atât de rari...
Oamenii cum-se-pare sunt oamenii care îşi neagă valorile, principiile şi credinţele, oamenii care nu au încredere în talentele lor, oamenii care nu sunt conştienţi că au în ei chipul Lui Dumnezeu şi îşi bat joc de însăşi natura lor, uitând de harul aşezat în ei, uitând de menirea lor pe Pământ. Oamenii cum-se-pare sunt cei care uită că au de dobândit o viaţă veşnică şi se complac în starea lor de simpli pământeni, încercând să fie pe placul celor din jurul lor, în loc să încerce să fie pe placul Lui Dumnezeu. Oamenii cum-se-pare sunt cei pentru care aparenţele contează cel mai mult... sunt cei mai mulţi de pe acest Pământ.
Mai există multe feluri de oameni. Oamenii cum-se-poartă, oamenii ce-zice-vecinul, oamenii sunt-prea-ocupat-pentru-fericire, oamenii banii-contează-cel-mai-mult... Dar cei mai răi sunt oamenii nu-există-iubire. Când dai peste un astfel de om, trebuie să te refugiezi repede într-un cântec frumos sau într-o carte plină de poveşti cu final fericit. Totuşi, soluţia salvatoare pentru fiecare dintre noi e să devină el însuşi un om cum-se-cade, să încerce să aducă fericire în vieţile celor din jur, să aibă voinţa necesară pentru a schimba lumea, pentru a o lăsa mai bună decât a găsit-o. E datoria noastră, ca şi oameni creaţi de Dumnezeu, nu ca maimuţe evoluate, să încercăm să ne purtăm, să fim peste tot şi în toată vremea cum-se-cade. Pentru că oamenii cum-se-cade sunt oameni cu adevărat, trăiesc totul la intensitatea la care ar trebui să trăim cu toţii şi tind mereu să realizeze asemănarea cu Creatorul lor. Oamenii cum-se-cade sunt cei care îţi pun un zâmbet în suflet atunci când crezi că Cerul s-a prăbuşit peste tine. Oamenii cum-se-cade sunt fericiţi.
Tu vrei să fii fericit? Vrei să iubeşti? Atunci... fii un om cum-se-cade!:)

Fericire la început de decembrie

Concert cu corul, catedrală plină, emoţii, priviri frumoase, zâmbete, copilărie, lacrimi de fericire, Moş Nicolae, îmbrăţişări-cadou, cântece de stea, colinde ce vestesc Naşterea Mântuitorului, glasuri curate de copii, armonii dumnezeieşti... multă fericire, foarte multă, prea multă pentru sufletul meu... Mulţumesc, iarnă, pentru toate darurile pe care mi le-ai adus. Mai aştept, încrezătoare, zăpada. Sunt convinsă că odată cu prima ninsoare, vei aduce un alt început, pe care abia îl aştept... Aşa că nu te grăbi, vino exact atunci când visele mele trebuie să se împlinească. Până în acea clipă, te aştept cuminte, citind ceea ce Moş Nicolae mi-a lăsat în pantofi sau ascultând muzică îngerească.

Moş Nicolae a sosit...

...şi daruri are de împărţit. Urările şi mulţumirile pentru fiecare suflet drag mie sunt păstrate bine pentru seara de Ajun. Însă Anca, fiind copleşită de sâcâielile mele, are nevoie de cadou mai devreme. Sper să te îndulcească mai mult decât orice cutie de praline...:)

Draga mea Sugar Beibi Joy [sau Bestie],
Ţin să încep cu prima zi de şcoală. Ne uitam una la alta urât de tot, cu frică... După primele săptămâni de şcoală, tu erai o ciudată din gaşca Francescăi pentru mine, iar eu eram pentru tine o fiţoasă care a participat la Balul Bobocilor. Nu vorbeam aproape deloc şi nu ştiam nimic una despre alta... decât că tu vroiai să te muţi, iar noi nu vroiam să te lăsăm. A venit Crăciunul, tu nu ai venit cu noi la colindat... Vorbeam mai mult la şcoală, totuşi, şi începusem să povestim despre iubire. Încununarea tuturor eforturilor noastre de a ne împrieteni a venit la ziua Ozanei, când, după două păhărele de Garonne, am ajuns afară, lângă patinoar, filozofând vrute şi nevrute. De atunci, suntem nedespărţite. Ţi-am împuiat capul cu prima mea iubire, tu mi-ai povestit despre fostele tale amorezări, ai fost lângă mine când am împlinit 15 ani şi ai aflat despre fiecare surpriză frumoasă pe care o primeam, am mers împreună la concertul despre iubire al tatălui meu, ai fost acolo când toate visele mele s-au sfărâmat, eu am fost acolo când ai împlinit 16 ani şi nu ai dat nicio petrecere, m-ai suportat când tot ceea ce făceam erau gulguţe pentru Festivalul Luminii, eu te-am suportat când îmi povesteai de Milano, am făcut împreună planuri pentru Praga, am aşteptat cu sufletul la gură să treacă toate tezele [mai ales cea de la mate, nu?:)], am chiulit împreună, am stat împreună pe autocar spre Praga, am mâncat împreună sandvişurile gigant scumpe, am făcut poze, am vizitat fiecare colţişor din Praga, pe umărul tău am plâns atunci, cu Strada de Aur, cu tine eram când ţi-ai cumpărat bluza cu 24 de euro, împreună am dansat la Pub, cu tine în pat am dormit de era să ne prăbuşim peste Miruna, peste tine am dormit când ţi-era frig... Înapoi acasă, am râs împreună la ora de chimie, am bârfit împreună, am terminat clasa a IX-a împreună... Aşa a început vara, şi cine oare venea la Effect când lucram acolo? Bestia mea. Suc, centru, parc, plimbarea zilnică. Apoi, eu am plecat la Cioclovina, tu ai rămas cuminte la Deva, pentru că descoperiseşi deja Maramureşul. Mi-ai ascultat toată vara peroraţiile despre planoare şi aviaţie, am citit împreună cărţi scrise de Eliade şi ai stat mereu lângă mine, gata să mă asculţi când vorbeam de viitorii studenţi la medicină dragi mie. Aşa a trecut prima noastră vacanţă de liceene şi a început clasa a 10-a... Ne-am îndrăgostit, teoretic, de acelaşi băiat şi... nu, nu ne-am certat, dimpotrivă, l-am împărţit. Vrei să îţi amintesc? Perfecţiune, frumuseţe, înger etc...Cum ne plimbam noi în lung şi în lat, cum vorbeam seara şi dimineaţa la telefon, deşi ne vedeam la şcoală zilnic, cum povesteam despre iubire, credinţă şi Dumnezeu, cum am reuşit să ne adaptăm orelor de după-amiază, cum plănuiam noi excursia de la Orşova, cum erai pe aproape când dădeam cu capul de lambriuri din prea multă îndrăgosteală, cum am plecat fără părinţi care să ne conducă la autobuz, cum am râs de numa', cum ne-am cumpărat biscuiţi de la Plus, cum am făcut cunoştinţă cu coşmarul vieţii tale [ nu m-am putut abţine:))], cum am dansat împreună, am cântat împreună, ne-am făcut una alteia confesiuni, cum am râs de Brăneţ şi ale lui concepţii, cum ai luat tu toată pătura şi m-ai lăsat să îngheţ de frig, cum am dormit pe drum spre Porţile de Fier, cum am îngheţat împreună pe vapor, cum ne-am făcut dragostea celebră, având în vedere că toată lumea vorbea de ea, cum am aflat tot ce ne interesa, cum am făcut poze pentru FaceBook, cum ne-am costumat în seara de Halloween, cum am râs de patul tău cu mânere, cum am ajuns acasă târziu în noapte, cum am mers la Maxxa şi apoi la Cristina acasă şi eram super uber fericite, cum ai dat tu ECDL-ul şi l-ai luat, cum ne holbam împreună la ştii tu cine, cum cântam şi dansam prin clasă, cum am trecut şi de tura asta de teze, cum te-am trezit spunându-ţi că la Alba Iulia ninge, cum sunt lângă tine atunci când eşti tristă, cum eşti lângă mine atunci când nu ştiu ce să mai cred şi ce nu, cum eşti acolo când vreau să plâng, cum sunt aici când vrei să îmi vorbeşti de frustrări şi melancolii, cum rămân la tine noaptea târziu şi tata Trifon nu vine după mine din cauză că mai are patru copii acasă, cum mă iubeşti, cum te iubesc, cum ne-am căsătorit, cum suntem amândouă îndrăgostite de Rusia, cum mă înveţi poloneza, cum o să fim studente la Cluj la medicină, cum tu o să găteşti, cum eu o să fac curat, cum o să fim mereu împreună, cum o să ne căsătorim, eu la Ghelari, tu la Castelul Maria, cum o să fii domnişoara mea de onoare, cum nu o să te părăsesc niciodată, cum nu o să mă laşi niciodată, cum, cum, cum... Vezi câte momente am adunat împreună? Câte mici fericiri avem una pentru celalaltă oricând? Vezi cum putem să vorbim la nesfârşit fără să ne plictisim? Vezi cât de tare te iubesc?
Sper ca Moş Crăciun să îţi aducă toată dragostea din lume... Eu am făcut ce am putut, colaborând cu Moş Nicolae...

Cu mult drag,
a ta Trifon Perfect.
P.S.: Să nu uiţi... Extazul e al tău, Topitura a mea. Nimeni şi nimic nu va schimba asta!>:D<

UP XII + I [sau cum să dai de fericire pentru un weekend]

Petra: "Ai luat pozele, steagul, hand-made stuff?"
Irina: "Da! Tu ai luat proiectul scris, ai cătrinţe şi alte lucruri tradiţionale?"
Petra: "Da! Sper să fie totul bine! Ne vedem la 11 jumate' în gară."
Aşa s-au finalizat pregătirile pentru Festivalul Unitate şi Prietenie. Lungi seri de selectat articolele pentru prezentarea centrului local, de inspectat medalioanele, brăţările şi inelele de eşarfă, de răscolit podurile în căutarea costumelor populare şi de certat doar pentru că fiecare vroia să facă cât mai bine ce avea de făcut. Într-un final, cu tabelul de participare nesemnat [nicio problemă, nu a observat nimeni], cu ceai fierbinte în termos şi cu zâmbete largi pe chip, ne-am văzut urcaţi în tren, mergând spre Alba Iulia. Râsete, glume în stil de cercetaş devean şi multe dansuri ciudate în personalul 2306 ne-au făcut să uităm cât de repede trece timpul şi să ne trezim în gara din Alba Iulia, unde ne aşteptau dragii noştri albanezi: Ale, Erika, Manase, Drula şi Antonia. Ne-am îmbrăţişat, ne-am cumpărat bilete de întoarcere şi am purces spre sala de sport a Colegiului Naţional "Horia, Cloşca şi Crişan" [pe scurt, HCC], ca să ne lăsăm bagajele. Evident că am povestit tot timpul drumului, am râs de pantalonii roz ai cercetaşului cu valiză şi am cântat, să audă toată Alba că devenii au ajuns la UP.
După ce ne-am părăsit bagajele în curtea colegiului, am plecat să ne plimbăm prin frumosul oraş din inima Ardealului. Degetul meu a avut hemoragie timp de vreo trei ore [probabil din cauză că am aflat notele la teza la mate... plângea degeţelul pentru Andrei], dar era amuzant să mă simt vampir. Am stat cam o oră în parcul de la Ciori, povestind şi cunoscându-ne mai bine, descoperind lucruri interesante, precum notele Luisei la oral la mate, şi am râs până ne-au îngheţat obrajii. Atunci, am decis să mergem undeva unde să fie cald şi primitor. Albanezii ne-au dus în Friends, o cafenea genială: aveau cărţi şi radio Guerrilla şi ciocolată caldă înnebunitor de delicioasă. Albanezii au aflat de orele noastre de chimie, noi de orele lor de psihologie, ei de cursurile noastre de supravieţuire, noi de expediţiile lor, şi cu toţii ne-am distrat pe cinste. Apoi, agale, ne-am îndreptat spre gară, după hunedoreni, după care am luat-o la pas prin cetate, peste dealuri şi pe lângă Obelisc, ca să ne întoarcem la HCC.
Acolo, devenii ajunşi mai devreme au întins izoprenele şi au pregătit culcuşurile fiecăruia dintre noi. Fericiţi, ne-am întins să ne odihnim puţin, am mâncat, că nu mai puteam de foame după o zi în care nu împărţiserăm decât ciocolată, nicio conservă de pateu, nici măcar una!, apoi am chitărit puţin, să se vadă că UP-ul e pe cale să înceapă. Pe la vreo nouă seara, ne-am strâns cu toţii în faţa HCC-ului şi am început să zbierăm. "DEVA STRIGĂ MAI TARE, MAI TARE, MAI TARE! DEVA STRIGĂ MAI TARE, MAI TARE DECÂT TOŢI!" şi aşa ne-am făcut gâturile praf. Dar nu contează, ceea ce a urmat a fost mai mult decât minunat. La Ryma, în şanţurile cetăţii, stelele fuseseră înlocuite cu gulguţe, temerarii şi exploratorii erau străjeri cu torţe în mână, iar zidurile cetăţii deveniseră pereţi imenşi, inscripţionaţi cu gânduri despre ultimele ediţii ale festivalului. Pe scenă, trupa Om cânta muzică frumoasă, gazdele albaneze se învârteau printre cercetaşi, servindu-i cu prăjituri, iar eu, pe umerii lui Vulky, mă plimbam printre deveni. Când masa mea devenise insuportabilă pentru spatele lui Alex, m-am dat jos şi am privit, cu sufletul la gură, jongleriile cu focul, impresionante, ca de obicei, doar le făceau cercetaşe dragi mie [Laura şi Crisu]. După ce întreaga cetate fusese cuprinsă de flăcări de cercetăşie, ediţia XII + I a UP-ului a fost declarată oficial deschisă. Am strigat, am cântat şi, cu mâinile degerate, am plecat spre HCC.
Noaptea a fost superbă... Nu vă spun că au furat bocancii şi au făcut o floare de crin din ei, nu vă spun că am purtat discuţii ciudate cu liderul nostru, nu vă spun că am mâncat vreo două pungi de jeleuri... Nu spun asta. Tot ce spun e căăă... A NINS! Prima ninsoare din acest an ne-a găsit cu zâmbetele pe buze, fericiţi, cercetaşi până în măduva oaselor, îndrăgostiţi şi dansând sub cerul îngheţat. Ningea, ningea şi nu se mai oprea. Ni se prindeau fulgii pe sacii de dormit, pe ochelari, pe limbile scoase afară ca să guste zăpada. După ce am prins, împreună cu fulgii, pneumoniile în braţe, ne-am întors în sala de sport, ne-am băgat în sacii de dormit şi am privit ninsoarea până ce am adormit... sau până s-a aşternut zăpada, să ne putem scrie dorul pe ea. Peste toată lumea fericită, a răsărit, într-un final, soarele. Cu chef sau nu de o nouă zi, ne-am trezit şi am alergat afară, la o bulgărealăăă. Agitaţi, am mâncat, am stat cel puţin o jumătate de oră la coadă la baie şi ne-am pregătit pentru o plimbare luuuuuungă prin Alba Iulia. Am tras la sorţi bileţelele cu atelierele la care urma să mergem sâmbătă, apoi am început să negociem ca să ajungem la atelierele la care vroiam şi, după ce ne-am atins obiectivele, am mers să ne înregistrăm oficial ca participanţi la ce activităţi vroiam noi. După ce am făcut şi asta, am fost repartizaţi în diverse patrule, am început să ne căutăm unii pe alţii şi să ne pregătim de traseul plin de provocări pregătit pentru noi de albanezi. Ne-am găsit, am făcut cunoştinţă şi am plecaaaaat. Jocuri de cunoaştere, pătrate făcute din sfoară, legaţi la ochi, exerciţii matematice, pânze de păianjen, orientare cu busola, melodii ciudate interpretate cât mai amuzant cu putinţă, grădina zoologică de cercetaşi, luptă pe bârnă cu izoprenele şi multe jocuri între patrule... cam în asta a constat ziua de vineri... până pe la cinci după-masa [normal că totul ţine până la ora 5, d'oh!]. Atunci ne-am întors la HCC, am încins o horă în mijlocul curţii, după care, lihniţi de foame şi rupţi de oboseală, ne-am refugiat pe izoprene. Am mâncat pe fugă, ne-am îmbrăcat frumos, că doar urma Târgul de prezentare al Centrelor Locale şi trebuia să arătăm bine. Am plecat, împreună cu Irina, să ne aranjăm standul. Din fericire pentru ea, ca printr-o minune, standul nostru era exact lângă cel al Giurgiului. Din nefericire pentru mine, nu era semnal în "Gothic", aşa că nu puteam ţine legătura cu devenii mei dragi. Ne-am mobilizat şi am întins steagul, am aranjat cătrinţele şi toate vasele de lemn, am desfăcut toată marfa pe care o aveam de vândut [medalioane, inele de eşarfă, brăţări etc] şi nu ne mai vedeam capul de treabă. Între timp, au ajuns şi ceilalţi şi am reuşit să aranjăm standul foarte frumos... Ozana cu Yoyo şi-au luat rolurile de negustori în serios şi au convins o grămadă de cercetaşi că produsele hand-made in Deva sunt cele mai bune. Am vizitat celelalte standuri, am participat la tombole cu premii-îmbrăţişări, am făcut o grămadă de poze, am mâncat pe gratis, am fost ştampilaţi de cei de la Mureş [încă e vizibilă o urmă de ştampilă pe mâna mea stângă], am băut mult suc şi am descoperit ce cercetaşi frumoşi sunt în România. La târg, a sosit draga mea Irinaaaa, din îndepărtatul ei Cluj, şi s-a lăsat cu multe îmbrăţişări. Când Yeti a declarat târgul închis, am strâns repede obiectele tradiţionale, cele câteva medalioane şi inele rămase şi am plecat prin frig spre HCC. La sală, am cântat, am vorbit, ne-am jucat şi... ne-am culcat devreme, copii cuminţi, că eram rupţi de oboseală după o aşa zi. Dar şi prin somn, tot am văzut cum bocancii au fost legaţi în ghirlande şi atârnaţi între coşurile de baschet.
Zorii sâmbetei au adus cu ei o tragedie: pierderea ochelarilor mei. Am căutat cât am căutat după ei, am pus anunţ pe uşa de la intrare şi, un pic chioară, am făcut cunoştinţă cu colegii de atelier. Ceilalţi deveni plecaseră la atelierele lor, unii la Turda la Salină, alţii la jonglat, alţii la gătit. Eu, cu ceilalţi oameni cu imaginaţie bogată, am purces cu două mâini drepte, la pescuit de idei, atelierul Irinei şi al Laurei, dragele mele lidere de la Cluuuj. Am avut parte de câteva indicii până să ajungem la sala unde se ţinea atelierul, am jucat chiar şi Hora Unirii şi am intrat în trei săli greşite până am ajuns la atelierul nostru. Acolo, ne-am jucat, am făcut pizza [masaj] unul pe spatele celuilalt şi ne-am împărţit în echipe. Am pescuit, la propriu, ideile cu care urma să jonglăm. Unii trebuiau să reconstituie un desen, evident, în viziunea lor, alţii trebuiau să facă o piesă de teatru de păpuşi, iar echipa din care făceam şi eu parte avea de scris un articol despre un camp cu vedete şi, de asemenea, de făcut un colaj cu poze din reviste pe această temă. Ne-am distrat pe cinste, am compus o poveste frumoasă, în care Beyonce fără machiaj arăta ca un extraterestru, iar Paris Hilton era noua Barbie Scout şi am scris un articol geniaaaal. Colajul era şi mai amuzant, iar prezentarea proiectului i-a făcut pe toţi să râdă. Cu siguranţă, am pescuit idei şi am descoperit că putem crea orice, atâta timp cât încă gândim. După pauza de masă, am mers la atelierul de daaaaaaans. Am făcut cunoştinţă... uşor timizi [mai mult timide, aveam doar trei băieţi cu noi], apoi am făcut exerciţii de încălzire şiiii ne-am aşezat pe perechi. Mihai cel cu ochi albaştri şi căciulă şi cu Petra cea împiedicată şi fără ochelari au constituit o pereche tare talentată. Am învăţat pasul de bază din West Coast Swing, şi anume Sugar Push, apoi am învăţat să dansăm Hustle. Şi am tot dansat... învârtirea fetei, învârtirea băiatului, blocaj, schimbare de loc şi tot felul de alte figuri. A fost minunat, având în vedere că poţi dansa West Coast Swing pe orice melodie în patru timpi... Acum, depinde şi de partener, dar eu am avut noroc. Normal că după ce s-a terminat cursul de dans şi ne-am întors în sală, am dansat într-una cu Miţă, ba chiar Vulky ne-a învăţat câteva figuri de tango. Dar nu am apucat bine să facem câţiva paşi, că am şi plecat, deveni mândri ce suntem, să mâncăm în oraş. Am ajuns la Erol, cu chiu, cu vai, şi am căutat repede-repede ceva cu peşte, că doar era dezlegare. Am comandat creveţi, deşi habar nu aveam să îi curăţ, dar exista o Irina care m-a ajutat. Lor le-a venit pizza, mie creveţii şi ne-am pus pe mâncat şi râs [acum, că ajunsese şi Gabi la UP]. Deşi am fi stat multă vreme la poveşti, trebuia să ne grăbim să ajungem la festivitatea de închidere a festivalului. Aşa că am alergat la sală, ne-am mai pus o pereche de mănuşi şiiii am zbierat din nou mai tare decât toţi, am sărit cu tot Ardealul să le arătăm celorlalţi că suntem cei mai tari şi ne-am dat în spectacol... că doar suntem Deva. Într-un final, am plecat spre Ryma, din nou, unde aceleaşi gulguţe pe post de stele şi aceleaşi ziduri inscripţionate ne aşteptau. 340 de oameni se ţineau de mână, jucându-se, strigând şi cântând. După ce am vizionat din nou spectacolul de jonglerii cu foc, ne-am adunat cu toţii în faţa scenei şi am cântat, ne-am îmbrăţişat mult de tot, din cauză că ne era tare frig şi am stat cu dragii noştri prieteni noi. Apoi, a avut loc decernarea premiilor. La locul doi, s-a auzit un nume... Patrula 0... şi noi avem o patrulă 0... centrul local Deva. Hei, noi suntem! Am luat locul II la UP! Eram aşa de fericiţi, strigaaaam şi aplaudam, mândri de noi înşine şi de tot ceea ce realizasem în cele trei zile de festival, mândri de cortul şi primusul primite... mândri de toţi prietenii noştri. Ne-am întors la sală, înfriguraţi, dar incredibil de fericiţi. Ne-am tot învârtit printre adormiţi, până când, împreună cu Manase, Ale, Maia şi Luisa, am plecat în Friends, noaptea pe la ora 2. Am dat acolo de alţi cercetaşi, doar că mai erau destui oameni dubioşi, aşa că am băut un Pepsi şi am plecat să ne plimbăm prin Alba Iulia. Am povestit vrute şi nevrute, am râs până când a trebuit să facem opriri din cauza prea multor glume spuse pe secundă şi am consolidat prietenia noastră cu albanezii. Întorşi la HCC, ne-am jucat jocul cu apa [cine ţine cel mai mult apa în gură], am mâzgălit oglinzile cu pastă de dinţi, am mimat şi am râs până am scuipat apa pe toţi pereţii. Apoi, ne-am întors în sală, am târât oamenii cu tot cu izoprenele prin toată încăperea, am dezumflat saltele şi am râs, am râs, am râs.
Duminică dimineaţa am început să ne luăm la revedere unii de la alţii, să jucăm o ultimă Stea sau Gaşcă, să facem poze de grup şi să cântăm Râpa sau Visul. După ce sala de sport se golise de tot, ne-am lăsat bagajele la staff şi am plecat să bem o ultimă ciocolată caldă de UP. Au venit şi Miţă cu Paul cu noi, ne-au luat la o plimbare pe bloc şi la un Seven Up şi, apoi, ne-am întors repede de tot după bagaje, am alergat la gară, am făcut schimb de ecusoane, ne-am tot îmbrăţişat şi ne-am urcat repede de tot într-un personal care mergea prea repede, care ne ducea prea brusc departe de Alba Iulia...
A fost cu siguranţă un sfârşit de toamnă minunat. Prieteni noi, cântece, prima ninsoare, West Coast Swing, Gaşca, Steaua, muzică folk, pateu, ghirlande de bocanci, fericire adunată într-un weekend... Unitate şi Prietenie, asta e cercetăşie!:)
P.S.: Ochelarii mei erau în geanta Irinei. Era de aşteptat să nu îi găsesc, abia îşi găseşte ea lucrurile acolo.
P.P.S.: Cântecul UP-ului... Mi-e dor!:)