Luni. Plecarea în hike-ul de la Sarmizegetusa Regia. Dimineaţă însorită, păşune cu flori, cercetaşi mergând în şir indian. Am obosit destul de repede, dar ne-am revenit uşor. Gherman spune că trebuie să ajungem la Piatra Roşie, pe spaniolă, la Petra Roha. Alin şi Ozana au încercat să mă provoace la o discuţie despre căsătorie, dar nu au reuşit. Am povestit cu Luisa, Ruxi, apoi am avansat, am ajuns la Ania şi Mihai, iar am rămas în urmă, Iulian m-a întrebat dacă vreau să fiu prietena lui, i-am zis că nu, aşa că mi-a spus să plec de lângă el şi să ajung odată mai în faţă. Am făcut prima oprire, unde Iulian ne-a învăţat să avem răbdare, simplitate şi compasiune. Adică să împărţim totul între noi, dar mai ales, să împărţim totul cu el. Ceea ce am şi făcut... La următoarea oprire, Iulian mi-a băut toată apa. Am umplut din nou sticla şi am mers mai departe. Am trecut 50 de oameni printr-o poartă, Luisa a rămas ultima şi a dărâmat lemnul care susţinea poarta. Am mers mai departe şi acum... Şi am tot mers, ronţăind bomboane, simţind că ne dăm duhurile pe pantele interminabile pe care le urcam sau pe coborârile unde ne forţam genunchii să nu cedeze. Într-un final, am ajuns la următoarea oprire, unde am stat mai mult, fiindcă aveam semnal. Am vorbit cu draga de Anca şi am aflat că rudele ei poloneze stau în Lodz, în oraşul în care stă şi mai noua mea dragă Ania, aşa că am planificat o viitoare escapadă în Polonia. Apoi, cu burţile pline de viermişori coloraţi, am plecat spre Poiana Omului. Am mers voinicieşte de data aceasta, am ţopăit, am vorbit cu Neus, Alba şi Maria, spanioloaicele cu care m-am înţeles cel mai bine, am râs cu Gherman şiiii, într-un final, am ajuns. Poiana Omului este poiana în care se presupune că s-ar fi sinucis Decebal şi e un loc foarte frumos, aflat în bătaia razelor soarelui şi cu mulţi cai zburdând printre flori. Am făcut poze, am mâncat glucoză şi ne-am jucat cu amnarul, apoi am pornit spre stâna la care aveam să mâncăm. Mai întâi, ne-am umplut sticlele cu apă rece de la izvor, apoi ne-am aşezat şi am mâncat. Pateu, brânză, castraveţi, ardei, caş, salam şi, la sfârşit, bomboane. Aer de munte, râsete, prieteni... a fost un prânz perfect. Am aflat şi că parcursesem aproape jumătate din drum, aşa că, plini de voioşie, am început să coborâm multele pante care ne despărţeau de sat. Am compus o poveste cu trei pitici împreună cu Luisa şi Mihai, am mâncat, din nou, glucoză, am povestit cu Ania... şi mi-am ucis, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, genunchii. Însă, după lupte seculare, căzături în noroi şi alte peripeţii, am ajuns în sat. Am sperat să găsim magazinul deschis, dar nu mai exista deloc, aşa că liderii au plecat să caute un loc unde puteam mânca sau bea ceva. Între timp, noi ne-am bucurat de râul de munte ce curgea lângă noi. Polonezii au început să înoate, alţii s-au udat din cap până în picioare, iar eu priveam liniştită, până când... Mihai şi Ania au complotat împotriva mea şi m-au stropit până am fost udă din cap până în picioare. Un zâmbet larg mi-a indundat faţa şi da...am fost fericită! Ne-am oprit, apoi, la o pensiune, unde am băut muult suc, apoi am plecat, cântând, spre Sarmizegetusa. Am povestit, am râs, am inventat cântece... "Jacek, your... [cum se zice la şiret?]... ŞNUR!!!"... hainele începuseră să se usuce pe mine. După opt ore şi jumătate de mers, voie bună şi oboseală, am ajuns la locul de campare. Corturile erau montate de cei care au venit din camp cu maşina, aşa că am făcut o baie rece pe picioare în râu, ne-am trântit bagajele pe unde am apucat şi am plecat spre cetatea dacică, unde mă aştepta un moment foarte frumos... depunerea promisiunii de cercetaş.
Cei patru kilometri care ne despărţeau de cetate i-am străbătut cântând la chitară. Însă, când am ajuns sus, răsuflarea mi s-a tăiat şi am rămas mută de uimire. Istoria veche de milenii mi se aşternea la picioare. La primul zid dacic ieşit în calea noastră, Gherman m-a chemat să îmi arate Murus Dacicus, iar eu l-am întrebat dacă sunt mure pe zid [murus înseamnă zid, în latină. Am aflat şi eu:)]. Cetatea mi s-a părut de o frumuseţe aparte, încărcată de mister. M-am plimbat, am admirat totul din toate unghiurile posibile, apoi ne-am adunat să facem poze. Multe poze, zâmbind larg, salutând cercetăşeşte sau sărind sus, către visele noastre. Apoi, ne-am strâns lângă sanctuarul circular şi noi, cei care vroiam să devenim cercetaşi adevăraţi, ne-am dus în centru. Roxi, Luisa, eu, Vlad, Karla şi Delia, şase copii cu aceeaşi dorinţă în suflete... de a lăsa lumea mai bună decât am găsit-o. Am rostit emoţionaţi, dar hotărâţi, promisiunea, apoi, pe rând, ne-am ales naşii şi un cântec şi am mers să ne primim eşarfele. Eu am avut două naşe minunate, două prietene dragi, pe Ruxi şi pe Ania, iar cântecul pe care mi-am depus promisiunea a fost Wonderwall de la Oasis, în interpretarea lui Mihai. Cu greu m-am abţinut din plâns, aşa că a trebuit să compensez cu ceva... un zâmbet întins până la urechi. La sfârşitul ceremoniei, am fost acoperită de o grămadă care cerea vârf... dar e bine să fii sufocată de prieteni. Apoi am plecat, încetişor, către locul de campare, lăsând în urmă cetatea promisiunilor noastre. Am avut parte de o cină delicioasă... cârnăciori fripţi în focul de tabără, fiindcă eu l-am scăpat pe al meu în jar, noroc cu Luis, care mi-a salvat mâncarea. După masă, am stat şi am privit cerul. Vlad şi Cristina mi-au arătat constelaţiile, apoi s-a lăsat liniştea peste cercetaşi... eu am continuat să îmi pun dorinţe, fiindcă am văzut câteva stele căzătoare...am adormit ocrotită de Cer şi de copilăria mea, prinsă şi ea de stele.Marţi. Am avut Nutella la mic-dejun şi am fost în culmea fericirii. Repede-repejor, ne-am strâns lucrurile şi am pornit-o spre casă. Am urcat panta interminabilă pe care, cu o zi înainte, ne bucuraserăm să o coborâm. Pentru câteva momente, am crezut că voi fi transportată acasă pe targă, dar, cu ajutorul Lui Dumnezeu, am reuşit să ajung pe culme. De acolo, cu mult curaj şi nădejde, am plecat spre casă. Mai cu opriri, mai cu guri de apă băute pe nerăsuflate, am reuşit să ajungem la un magazin. De la magazinul-birt, mai aveam de parcurs două ore şi eram acasă. Doar că... am cumpărat pufuleţi, îngheţată, suc, cornuri şi am tot mâncat. Apoi am început să râdem, să ne hârjonim şi... să dormim. Când ne era somnul mai dulce, ne-a trezit Gherman, ca să plecăm. Şi am urcat iar şi din nou, dar, într-un final am ajuns la Piatra Roşie şi am ştiut că mai avem foarte puţin şi suntem acasă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Am fost în culmea fericirii. Deşi mâncarea nu era gata, că doar fetele ce rămăseseră erau ocupate cu clătitele lor şi hainele pierdute, iar coada la duş era interminabilă, noi eram bucuroşi că am ajuns cu bine. Ne-am echipat cu costumele de baie şi, alături de Irina, am făcut un duş răcoritor, apoi ne-am spălat pe cap... la vălău. Mihai a avut parte şi de două găleţi cu apă rece turnate în cap de polonezi, moment în care toată lumea a izbucnit într-un râs de neoprit. Într-un final, am primit şi cina. Rupţi de oboseală, dar cu chef de distracţie, liderii şi marea parte a rumânilor s-au bucurat de seara cu mireasmă de ţuică. Spaniolii cântau fericiţi în casă, iar eu şi încă o mână de oameni fericiţi să privească cerul ne puneam dorinţe şi discutam despre spitale. Până la urmă ne-am dus în casă, unde am aflat că Gherman se spală doar cu apă caldă. Am dat fuga în şură apoi, ca să le povestesc şi celorlalţi, dar acolo nu erau decât Emma, Sergiu, Gabi şi Teddi. Am râs într-una şi nu băusem decât Sprite. Vreţi să ştiţi şi de ce? Păi la ce schimburi de replici am avut...Par example, Emma: "Gherman ăsta e cam prost câteodată!" Gherman, de afară: "Ce ai zis? Sunt la duş!" sau Eu: "Ce faci, Gherman?" Gherman: "Mă spăl unde s-o opărit ăla, spaniolul!" Emma: "Şi merge?" Gherman: "Merge, merge!" Emma: "Eu credeam că stă". Şi aşa am continuat până când râsul ne-a trimis direct în braţele somnului dulce de după hike...
Miercuri. Ziua în care Gherman a plecat acasă, împreună cu alţi hunedoreni, ca să se pregătească pentru campul din Germania. Zi în care a trebuit, teoretic, să facem bani prin nişte ateliere. Eu şi Ozana am ales să dăm lecţii de dans şi să oferim consiliere psihologică. Normal că nu am câştigat niciun ban, doar i-am cheltuit. Pe ce? Ei bine, pe clătite şi masaj. A fost superb... să mănânci clătite cu gem, în timp ce citeşti şi spatele tau se relaxează. Păcat că a început ploaia. Aşa că ne-am retras în casă, unde ne-am jucat şi am cântat. Apoi, am avut un chef grozav de scris, aşa că am luat jurnalul de Cioclovina şi am scris, am tot scris acolo, aşa încât toţi cei care vor citi să ştie că la Cioclo am regăsit fericirea...Era seara internaţională, aşa că atât spaniolii, cât şi polonezii, ne-au pregătit mâncare tradiţională. Mergând prin sat să căutăm ouă, am aflat dramele amoroase a doi mallorchezi şi m-am distrat copios. Însă, pe lângă distracţie, am şi mâncat foarte mult. Strachina mi-a fost plină cu câte o bucată din fiecare fel de mâncare pregătit. După această cină extraordinară, pentru mine, cel puţin, am avut parte de unul din cele mai frumoase focuri de tabără. Am mâncat cozonac, mere şi am cântat până ne-a durut gâtul, toate cântecele pe care le ştiam sau nu. Pentru mine, a fost ultimul foc de tabără de la Cioclovina, aşa că am rămas până târziu, alături de Ania, privind cerul, ascultând cântece poloneze şi amintindu-mi cu drag şi ochi înlăcrimaţi de cele două săptămâni atemporale petrecute la Cioclo...
Joi. Dimineaţa în care au plecat polonezii. Aveam ochii înecaţi în zâmbet. Am făcut multe poze, am dat şi am primit foarte multe îmbrăţişări şi ştiam că îmi va fi tare, tare dor de ei, mai ales de Ania mea dragă. Cu convingerea că ne vom revedea şi cu prietenia mai tare decât orice distanţă în suflete, ne-am despărţit. Am continuat ziua cu un joc ameţit...la propriu. Ne-am împărţit pe echipe şi fiecare participant din fiecare echipă trebuia să ia o cană cu apă, să alerge cu ea până la un par, să se învârtă de zece ori în jurul parului, apoi să ia cana şi să alerge cu ea înapoi, ca să o verse într-un lighean. Echipa cu cea mai multă apă în lighean câştiga. Evident că ne-am distrat pe cinste. Am căzut în cap, ne-am rostogolit, ne-am udat, mergeam ca şi când am fi fost toţi beţi şi, ceea ce e mai important, echipa mea a câştigat! Care a fost premiul? O sticlă de Pepsi şi o ciocolată, delicatese pentru noi. Am împărţit şi cu ceilalţi, mai mult din suc, fiindcă ciocolata a dispărut în primele secunde. După joc şi prânz, am stat în camera polonezilor, goală acum, şi am ascultat răpăitul ploii pentru ultima dată în acest camp. Apoi, am petrecut alături de spanioli. Am făcut o grămadă de poze, am râs şi am scris în continuare în carneţelele de amintiri. Însă a venit vremea să plec acasă... aşa că l-am rugat pe Tomeu să ne conducă pe mine şi pe Luisa, ne-am luat la revedere de la toţi şi le-am promis că vom veni următoarea zi să ne plimbăm cu ei prin Hunedoara şi Deva, ceea ce am şi făcut. Însă nostalgia m-a cuprins de îndată ce am părăsit Cioclovina. Mi-am luat rămas-bun şi de la ea, asigurând-o să nu plângă, atâta vreme cât nici eu nu plâng... mă voi reîntoarce cu siguranţă.
Vineri. Ultima zi alături de spanioli. De dimineaţă, m-am întâlnit cu Luisa ca să plecăm la Hunedoara. Autobuzul ni s-a stricat pe drum, însă, pline de speranţă [= dacă nu vine următorul autobuz, facem autostopul], am aşteptat până ce microbuzul următor a sosit, ne-am îmbarcat şi am ajuns cu bine la Hunidoara. Însă... muream de foame, nu ştiam cum să ajungem la Teatru, aşa că am intrat într-un magazin, ne-am luat ceva de mâncare şi am întrebat pe unde să o luăm. Într-un final, am ajuns şi ne-am revăzut dragii mallorchezi, alături de Emma şi Sergiu. Ne-am îmbrăţişat, am început să povestim şiii am plecat spre castel. Odată ce am ajuns acolo, am început să facem poze pe pod, să le explicăm spaniolilor că fabricile româneşti nu mai funcţionează şi că locul în care ne aflam este plin de istorie. În castel, ei au plecat să se plimbe pe unde aveau chef, iar eu cu Irina, Luisa şi Mihai ne-am retras în sala cea mare a castelului, pe care abia atunci am descoperit-o, deşi am mai vizitat castelul când eram mai mică. Mi se părea o minunată sală de bal, în care bătrânul care cânta la xilofon era un menestrel, iar eu eram prinţesa care dansa...până când am ajuns la panoul cu informaţii, unde mi se spunea că sala era de fapt locul în care se întâlnea consiliul. Am trecut peste dezamăgire explorând restul castelului. Am regăsit unele locuri dragi mie, am aflat altele noi şi m-am bucurat cu adevărat de un timp regal. Însă, după toate priveliştile văzute şi toţi paşii făcuţi, ne-a apucat pe toţi foamea, aşa că am dat comandă la pizza, ne-am adunat la o terasă şi am aşteptat. Am tot aşteptat, am băut suc, am râs şi le-am explicat spaniolilor că Inna e româncă, până când a sosit divina pizza. Am mâncat în doi timpi şi trei mişcări, pe iarbă, că doar trecuse numai o zi de când nu mai făcusem asta. Apoi, ne-am făcut siesta şi am pornit-o spre Deva. Unii au adormit pe drum, alţii au schimbat priviri pline de zâmbet, dar niciunul dintre noi nu vroia ca acea zi să se termine. Când am ajuns în Deva, i-am condus pe Emma şi Sergiu la gară. Am plâns, am făcut poze, ne-am îmbrăţişat strâns, cu sufletele pline de dragoste şi dor... ştiam, însă, că ne vom revedea, cândva. După ce toată lumea şi-a luat la revedere, am plecat să ne plimbăm prin oraş. Am vizitat ambele centre comerciale [închipuiţi-vă un Meli Melo plin cu spanioli], am cumpărat, împreună cu Tomeu şi Luis, haine pentru băieţi şi ne-am jucat în parc, alergând, legănându-ne sau sărind alături de Catana, fata grasă a lui Iulian [e o căţelusă ecologistă]. Apoi, am mers cu toţii la Casa Rustică să mâncăm. Am tradus tot ceea ce spuneau mallorchezele şi am enervat-o la culme pe chelneriţă, fiindcă fetele protestau ba că apă plată are bule, ba că burgerii sunt reci. Într-un final, mi-am putut savura şi eu gyrosul în pace. Am asistat la rămas-bun-ul dintre Miguel şi Carla, apoi am vorbit cu el, ca să nu îl lăsăm să plângă de dor. Pe la zece şi jumătate, am plecat de la restaurant, după o ploaie bună, care a lăsat în urma ei o mireasmă de străzi ude, de vară. Credeam că la ora doisprezece fix, autobuzul care îi ducea la Cluj va fi în autogară, însă ne-am înşelat. Am aşteptat în McDonald's aproximativ două ore. Am mâncat, am râs, am dormit, ne-am consolat reciproc, ne-am plimbat, am cântat chiar, până când, din noaptea neagră, a apărut autobuzul. Ne-am îmbrăţişat cu toată dragostea şi prietenia pe care le dobândisem în cele două săptămâni petrecute împreună, ne-am pupat într-una pe obraz şi ne-am promis unii altora o revedere. Însă, când autobuzul a plecat, am realizat că timpul verii, timpul viselor noastre, s-a încheiat. Nostalgia începea să ni se cuibărească în suflete, însă, fiindcă era 1 noaptea şi muream de somn, am decis să mai râdem puţin şi să ne îndreptăm spre case. Aveam tot somnul la dispoziţie să visăm cu Cioclovina noastră dragă... ce ne aşteaptă cu braţele deschise.
Pot spune cu mâna pe inimă că au fost cele mai frumoase două săptămâni din această vară, că au fost timpul vacanţei mele. Am trăit totul la intensitate maximă, am râs necontenit, am savurat fiecare moment petrecut unii alături de ceilalţi, fie el amuzant sau nu. Am iubit, ne-am împrietenit, am legat suflete unele de altele şi sperăm că distanţa nu le va putea dezlega. Am călcat prin locuri minunate, ne-am plimbat pe cărările munţilor şi am promis că vom lăsa lumea mai bună decât am găsit-o. Iar la Cioclovina, în tărâmul unde mi-am regăsit fericirea, acest lucru chiar părea posibil. Mulţumesc, cercetăşie dragă, pentru tot ceea ce ne-ai dăruit! Iar tu, Cioclo, fii sigură că ne vei găzdui din nou sub prunii tăi, curând, foarte curând...:)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu