Paștile copilăriei mele

„Veniţi de luaţi lumină!” spunea, cu un glas de o duioşie nemaiîntâlnită, cu o privire în a cărei strălucire se oglindea întreg Cerul cu sfinţii Săi, cu o smerire a fiinţei ce-l înălţa până la Hristosul pe care-L ţinea, cu grijă, în mâini şi în suflet, dăruindu-L tuturor cu dragoste şi cu bucurie, părintele Crăciun, părintele nostru. Aşa începeau Paştile copilăriei mele, cu tresăriri de inimă mângâiată, cu grijă, cu pace, de Însăşi Maica Domnului, cu glasul tatălui meu, cel împreună-slujitor cu părintele sfânt, cântând stihurile cele binevestitoare, cu încercări timide de a-mi alătura şi eu glasul firav celor care vesteau, cu veselie răsunătoare, Învierea, cu rugăciuni abia şoptite şi o linişte ce curgea, în miez de noapte, din înaltul cerului deschis asupra noastră şi pentru noi...
„Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pre noi, pre pământ, ne învredniceşte, cu inimă curată, să Te mărim.” În ritmuri de toacă, cu sufletele ţinându-se de mână cu sfinţii ce coborau din icoane spre a se bucura împreună cu noi, cu cerul spuzit de stele întinzându-se şi clipind încet deasupra creştetelor noastre, cu natura întreagă înmiresmându-se şi legănându-se în bătăi de aripi de înger luminos, aşa înconjuram, cu inimile tresăltând a emoţie, biserica mică, din vârful dealului, spre a-L găsi pe Hristos înviat în mijlocul nostru, aşa cum a fost dintotdeauna, aşa cum este neîncetat, aşa cum va fi în veci. Dangătul clopotelor prelungea suspinul de dragoste al inimilor noastre, ce tânjea după Dumnezeul alături de care s-au străduit, măcar pentru o frântură de timp, să se răstignească, paşii şubreziţi de veacuri şi niciodată obosiţi ai părintelui Crăciun călcau cu nădejde peste patimi şi neputinţe, făcând să răsară, din pământul proaspăt arat al sufletelor, florile duhului şi iarba hrănitoare a virtuţilor, fumul de tămâie se îngemăna cu aburul ce ieşea din căldarea fiinţei noastre lăuntrice, în care fierbea dorul de Hristos şi rugăciunea de căinţă, înălţându-se tăcute şi, totuşi, curajoase spre înaltul plin de nădejdi, iar icoana Învierii, purtată cu mândrie şi cu grijă de mâinile mele slabe, scânteia în braţele mele, cu Hristos zâmbindu-le oamenilor izbăviţi de moarte prin moartea Lui.
În faţa bisericii, acolo unde primeam vestea cea înaltă, ascultând glasul încet şi blând al părintelui Crăciun citind Evanghelia, se preschimba o lume, se dărâmau spaime şi se înălţau, în locul lor, flăcări de credinţă şi turnuri de dragoste. Cântând „Hristos a înviat!” şi rotindu-mă, cu luare-aminte, în jurul tetrapodului, cu lumânarea cea din care izvora întreaga noastră bucurie, având grijă să nu-L pierd cumva pe Hristos cel primit din mâinile bătrâne şi alinătoare ale părintelui Crăciun, mi se părea că nicio bucurie nu era la fel de întreagă ca cea pe care o simţeam icnindu-mi în piept şi niciun cânt la fel de frumos ca cel pe care-l îngânam cu toţii, părinţi şi copii, spre a ne întări şi mai vârtos pe piatra mormântului celui gol, din care ne-a izvorât băutura cea nouă, a Vieţii.
La intrarea în biserică, atunci când părintele smerit se ruga cu tare mult curaj şi cu o hotărâre ce izbutea să facă crucea să bată cu putere în uşile cele încuiate ale lăcaşului de taină, mi se părea că trăiesc, măcar pentru o clipă, intrarea în Cer, iar momentul în care uşile se deschideau, biruitoare, spre a-L lăsa să intre pe Împăratul Luminii îl asemănam ridicării porţilor celor veşnice în faţa sufletelor drepţilor... Mai puteam doar să murmur, în neştiinţa mea, către îngerul meu păzitor, să mă ajute să cresc în aşa fel încât să mă bucur şi eu de acea infinită Lumină ce stăpânea, pesemne, sufletele sfinţilor celor ce au trecut în ziua cea neînserată a Împărăţiei Lui Hristos.
Canonul Învierii am învăţat să-l cânt în strana bisericii de sus, din vârful dealului, biserică ce avea ştergare ţesute de mână la icoane şi un tavan ce-nchipuia cerul şi care mă fascina prin albastrul lui curat. Încet-încet, am învăţat glasurile de veste bună pe care se cântau stihurile ce făceau să crească inima-n noi de bucurie. Totuşi, mică fiind, mă cutremuram în acea veselie ce ne împodobea privirile, atunci când mă gândeam prin ce suferinţe cumplite şi prin ce pătimiri greu de închipuit pentru mintea mea de copilă a trecut Hristos spre a ne putea dărui acea Lumină ce ardea în sufletul şi-n mâinile părintelui Crăciun. Icoana sub care stăteam, în strană, era veche şi înfăţişa răstignirea Mântuitorului: şi cât de frumos se prefigura calea mea în lumina blândă ce curgea, împreună cu sângele şi apa, din coasta Lui Hristos, atât de frumos încât nu mai voiam nimic, în afara acelei slujbe târzii şi pline de dragoste. De câte ori părintele sau tata ieşeau cu cădelniţa, spre a înălţa din nou fum de rugăciune şi ardere de tot a egoismului spre Hristos, mi se lărgeau chipul şi inima într-un zâmbet, răspunzând tare şi hotărât că Hristos cu adevărat a înviat – şi-n acest răspuns îmi trăiam, bucuroasă, vârsta plină de mângâierea Maicii Domnului.
La sfârşitul slujbei, ştiam că citeţul mă va lăsa pe mine să citesc Cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, aşa că îmi adunam toate puterile spre a citi tare şi spre a le arăta părintelui Crăciun, tatălui meu şi tuturor oamenilor adunaţi întru dragoste cât de tare mă bucuram eu de Învierea Lui Hristos. Mereu, însă, îmi tremura vocea şi citeam prea încet, însă nu mai puţin hotărât. Atunci când primeam binecuvântarea, împărţită cu atâta blândeţe în glas de părintele nostru, părintele Crăciun, simţeam cum toată liniştea s-a pogorât din mâinile lui în inima mea, aşezându-se, cuibărindu-se, desăvârşindu-se şi făcându-mă aşa cum îmi doream neîncetat să fiu: un prunc al Lui Hristos.
În biserica din vârful dealului, sub privirea cea atotcuprinzătoare, smerită, ce ne îmbrăţişa pre toţi întru dragoste a sfântului părinte Crăciun, aşa mi-am trăit eu Paştile copilăriei: primind un cadou mai frumos decât orice s-ar fi gândit aşa-zisul iepuraş să-mi aducă, Bucuria Învierii, şi îmbrăcându-mă în haine mai luminoase decât orice rochiţă mi-ar fi cumpărat mama pentru Liturghia din ziua de Paşti, Haina Pătimirii şi Biruinţei Lui Hristos. Acum, părintele Crăciun coboară, împreună cu sfinţii din icoane, în noaptea Învierii, spre a ne aşeza în inimi, dimpreună cu dragostea lui ocrotitoare, conştiinţa nepieritoare şi ziditoare a Luminii Lui Hristos, întru care a păşit, pesemne, aşa cum păşea în biserică spre a cânta Canonul Învierii: cu smerenie, cu curaj, cu neţărmurită bucurie. Iar eu, mică-mică, caut în fiece clipă să-mi subţiez sufletul îngreuiat de patimi, spre a putea să simtă din nou acea veselie pe care doar un sufleţel curat o poate percepe şi spre a se lăsa inundat de acea Lumină ce preschimbă tot răul în bine; caut, cu fiecare rugăciune ce o înalţ, să umblu pe calea ce-am întrezărit-o, la fiecare slujbă de Înviere a copilăriei mele, în icoana de deasupra stranei în care am crescut pentru Dumnezeu; caut să nu uit, nicicând, dragostea din privirea părintelui Crăciun şi grija cu care ţinea lumânarea şi rugăciunea, spre a nu-L pierde, niciodată, pre Hristos.