Am crescut în biserică, copilăria mi-am
trăit-o de mână cu Hristos și cu părinții mei, cu mult înainte ca tata să fie
hirotonit preot ortodox. Îmi amintesc și acum perfect de soba bisericii din
Ghelari, acolo unde am avut primul părinte duhovnic, lângă care, în serile de
iarnă, ne așteptam rândul pentru a-L cunoaște pe Hristos în Taina Spovedaniei,
pentru a face exercițiul construirii unei relații personale cu un Dumnezeu viu,
cu un Dumnezeu-Persoană, care ne aștepta să ne ia în brațe, să ne împace toate
neliniștile, să ne calmeze toate fricile și să ne ierte toate neajunsurile (pe
care, odată cu creșterea și maturizarea, de multe ori îmi era mie greu să le
iert). În adolescență, duhovnicul tuturor furtunilor, frustrărilor, întregului
zbucium de-nceput de zbor mi-a fost părintele Crăciun, ce a fost închis în
pușcăriile comuniste timp de opt ani, trecând pe la Canal, Pitești, Aiud…
Probabil faptul că părinții mei L-au cunoscut pe Dumnezeu și și-au schimbat
viața cu 180 de grade la vârsta tinereții, probabil faptul că tata a trecut
prin multe etape ale convertirii lui la ortodoxie și ale devenirii lui ca preot,
probabil preoții pe care am avut binecuvântarea
să-i numim părinți duhovnici, atunci, dar și cei ce ne sunt alături
acum, oameni frumoși, oameni în relații autentice cu Hristos cel Înviat, oameni
cu mintea deschisă, probabil toți acești factori ne-au ținut departe de tot ce
e fals, de tot ce e formă fără fond, de tot ce ce obicei sau ritual fără bază
teologică, de tot ce e superficial în trăirea credinței ortodoxe. Fiecare
slujbă are un miez de taină; fiecare ceas trăit în Biserică e o buclă a
timpului nostru, făcută-n Veșnicie, un răgaz în tinda Raiului, o geană de
lumină din Împărăția lui Hristos; Biserica nu ne cheamă la obiceiuri,
tradiții, cutume, rânduieli pe care să le bifăm de pe o listă, având garanția
că dacă am băut Aghiasmă Mare fix 10 zile, am aprins 50 de lumânări, am dat
acatiste și pomelnice sau am ținut strict rânduiala posturilor, gata, suntem
mântuiți. Biserica ne cheamă la a-L cunoaște pe Hristos, care nu e un
personaj mitic, ci e o Persoană, ce S-a născut, a crescut, a trăit toate cele
ale noastre, a cunoscut durere și tristețe, suferință și bucurie, a mâncat și a
băut în cele mai diverse companii, de la farisei și învățați ai vremii la
prostituate și vameși, a binecuvântat ospățul de nuntă din cana Galileii, a
repus femeia în drepturile pe care i le dăduse la Creație (vezi convorbirea Lui
cu femeia samarineancă, nu doar femeie, ci și de alt neam decât cel iudaic sau
cum prima persoană căreia i s-a arătat după Înviere a fost Maria Magdalena, o
prostituată ce se pocăise), dar o Persoană ce, prin viața, moartea și învierea
Sa, ne-a întins mâna și ne-a deschis o nouă cale: cea de a deveni și noi
dumnezei după har, de a trăi în așa fel încât să ne sfințim și să ne curățim
viețile, de a descoperi Împărăția ce e în inimile noastre deja, doar că noi
suntem orbi la ea. Biserica ne cheamă la a-L descoperi pe acest Dumnezeu, a ne
împrieteni cu El, a avea o legătură vie, personală, de dragoste, cu Cel ce ne
iubește pe fiecare-n parte infinit, indiferent de cine sau cum suntem, cu Cel
ce și-a dat viața pe Cruce pentru ca, printre opțiunile noastre (fiindcă ne-a
dăruit liber arbitru), să figureze și cea a Vieții Veșnice. Tainele Bisericii
pentru aceasta ne sunt date, pentru a fi cât mai intimi cu Dumnezeu, până la
Euharistie, adică până la a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Său; de
câte ori nu i-am spus persoanei iubite că ne vine să o mâncăm de drag, de câte
ori nu ne-am ținut frații sau copiii în brațe și am simțit atât de multă iubire
încât ne venea să-i mâncăm… Ei bine, atunci când ne e așa de drag de Dumnezeu,
pe El îl putem mânca, ba mai mult, ni se oferă spre hrană, tocmai pentru așeza
în noi, firimitură cu firimitură și picătură cu picătură, Duh Sfânt, suflare de
viață, har și putere spre a ne trăi aceste vieți atât de împrăștiate, agitate,
grăbite, zbuciumate, cu mai mult curaj, cu mai multă încredere, cu mai multă
bucurie, cu mai multă asumare.
Și-atunci, când acesta e mesajul Bisericii, când
aceasta e invitația ei extraordinară de a ne sfinți viețile și a ni le curăți,
cum putem reduce totul la forme fără fond, ”prescrise” uneori chiar de preoți?
La rânduieli greu de purtat sau neînțelese, la obiceiuri ce se perpetuează și
pe care oamenii le țin crezând că ASTA e credința ortodoxă? De ce ne e
atât de greu să facem catehism veritabil, să ajungă ACEST tip de mesaj în
lume? Eu una văd aici un eșec al educației religioase, fie că ține de ora
de religie, fie de catehismul făcut în parohii sau în familii. Suntem o
societate care se autointitulează ”ortodoxă”… în baza cărui fapt? În baza
numărului imens de oameni ce se bat pentru a lua o sticlă cu Aghiasmă Mare
pentru că știu că ”e bine” să bei ”apă sfințită”? Da, Aghiasma Mare ne
curățește, ne tămăduiește, dar când nu pui piciorul în biserică, ci te-nghesui
doar la coadă fiindcă așa s-a transmis de la familie/vecini/prieteni că e bine
pentru sănătate/belșug/să îți meargă bine, ceva înseamnă că e frânt în
posibilitatea noastră, de creștini, de a Îl face pe Hristos cunoscut lumii… Și
nu e vorba doar de înghesuiala și, uneori, circul din jurul sărbătorii Bobotezi
(vezi ierarhul ce a dus biserica la un alt nivel anul acesta, sfințind direct…
cisterna cu apă potabilă). E vorba de disponibilitatea noastră de a sta mai
degrabă paisprezece ore la coadă la moaștele Sfintei Parascheva sau la icoana
făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula sau la mormântul
dragului părinte Arsenie Boca, crezând că se întâmplă ceva ”magic” care ne
schimbă peste noapte viețile… sau că primim vindecări/bunăstare/căsnicii
împlinite/familii cu înțelegere/viață cu rost bifând o listă cu lucruri ”de
făcut” pusă la dispoziție de biserică… La prânz, sincer, am fost
revoltată; am fost revoltată și când am văzut că aici, în București,
preotul a evitat să intre și să sfințească casele celor ce nu i-au deschis ușa
la Crăciun (un obicei pe care în copilăria mea trăită în jurul atâtor preoți
deosebiți nu l-am întâlnit și care mi se pare un soi de cerșit, din nefericire;
să mergi ”cu icoana” spre a vesti Nașterea Domnului Iisus Hristos și a mai
căpăta 10-15 lei… mi se pare înjositor sincer, într-un secol ce abundă de
informație și cărți duhovnicești; cine vrea să ia parte la bucuria
adevărată a Crăciunului, aceea a Nașterii Pruncului, are răgaz de 3 zile de a
participa la Sfânta Liturghie și a săruta icoana Nașterii cât poftește… în
fine), lucru ce nu mi se pare absolut deloc în regulă, pentru că a merge și a
sfinți casele oamenilor se întâmplă din cele mai vechi timpuri, se binecuvânta
cu Aghiasmă Mare întreaga gospodărie, dar mersul cu icoana e ceva inventat nici
măcar de Biserică în integralitatea ei… Acum, răzvrătirea s-a mai domolit și a
rămas durere amestecată cu o dorință acerbă de dreptate, nu de dreptate a mea
personală, ci de a rosti cumva ceea ce e în preaplinul inimii mele; e
greu să-ți asumi schimbarea, pocăința, lupta, cărarea ta proprie și personală
spre Împărăție; e greu să ieși puțin din tine, din tot ce însemni, cu
egoism și orgoliu, cu frici și anxietăți, cu confuzii, frământări, frustrări,
întrebări, căutări, cu căderi și renunțări, cu ratări și eșecuri, cu slăbiciuni
și neputințe, dar merită, pentru că Singurul care ne poate oferi adevărata
vindecare de toate traumele, suferințele, rănile, durerile, bolile sufletești
și trupești adunate în noi e Hristos, Hristos ce azi ne arată un gest de
smerenie incredibilă, lăsându-se botezat de un om, tocmai pentru a Se descoperi
ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos ce azi ne descoperă taina unei prietenii
frumoase, precum cea dintre El și Sfântul Ioan Botezătorul.
Credem cu tărie că
la sărbătoarea de astăzi toate apele se sfințesc prin bunăvoirea Lui, de la cel
mai mic izvor de munte la valurile mărilor și-ale oceanelor, dărindu-ne o șansă
înnoitoare la fiecare început de an, spre a ne curăți și noi, spre a pune și
noi început bun vieților noastre… Ori începutul bun nu înseamnă să ”bifezi”
cele 10 zile în care se bea Aghiasmă Mare dimineața și să crezi că va acționa
într-un mod misterios și-ți va schimba radical viața și vei deveni peste noapte
un om mai bun, nu! Înseamnă să ne asumăm o relație cu El, să vrem să-L
cunoaștem, și de-aici să începem să căutăm cărți/podcasturi/conferințe care să
ne ajute să înțelegem mai bine care e oferta lui Dumnezeu pentru noi (pe
Facebook, recomand din suflet paginile Coffee with Sister Vassa și Abbot
Tryphon, prima e pagina de meditații pe teme biblice a unei monahii ortodoxe, a
doua e pagina cu gânduri tare frumoase a părintelui Trifon, starețul unei
mănăstiri ortodoxe din Vashon Island, USA), să începem să citim Sfânta
Scriptură, să căutăm un părinte duhovnic cu care să simțim că rezonăm și pe
care să-l ascultăm cu drag și să descoperim bogăția sufletească ce doar în
pridvorul Cerului se găsește. Părintele Steinhardt spunea atât de frumos că
Dumnezeu nu dă nimic cu măsură, ci, atunci când ne dăruiește, pune cu vârf, ca
și când ai merge la cofetărie și ți-ar umple vânzătoarea punga cu bomboane
fondante delicioase până dă pe-afară… ACEASTA este biserica din care sunt
binecuvântată să fac parte, iar faptul că încă există nenumărați creștini ce nu
înțeleg aceste lucruri, ce nu cunosc aceste lucruri, ce se reped ”la minuni
înainte”, e , pentru mine cel puțin, o mare durere, pe care azi am simțit mai
acut ca oricând nevoia să o revărs, așa cum se revărsau și apele Iordanului
ce-și recunoșteau Creatorul peste Hristos ce, smerit, se lăsa botezat de
prietenul său drag…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu