Aproape de...ploaie[sau Padiş]

În sfârşit, după multe aşteptări, noi, temerarii C.L. Deva, însoţiţi de Alexandra şi Radu, am plecat în ieşirea pregătitoare pentru campul din Padiş. Ieşirea avea loc pe Valea Nandrului, aşa că de dimineaţă[fiindcă cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge, lucru valabil şi pentru Teddi şi Raluca-întârziaţii zilei], am pornit spre Nandru. După ce le-am dat rucsacii grei lui Teddi, Ralucăi si lui Zaha, am plecat cercetăşeşte spre locul de campare, care era situat după un castel[aşa indica fragmentul de hartă primit în autogară]. Am făcut şi câteva opriri, în care am citit documentul primit, şi într-un final am ajuns. Plini de entuziasm, am ridicat corturile, băieţii au făcut vatra, iar eu, Diana şi Andreea am filtrat apa. Apoi, ne-am adunat cu toţii în centrul campului, unde am primit rolurile din jocul "Îngeraşul" şi am început să ne cunoaştem mai bine. Fiindcă începuse ploaia, ne-am mutat în cortul băieţilor, unde am continuat discuţia. După ce ploaia s-a oprit, Maia şi Raluca au început să facă mâncarea, în timp ce eu, Diana şi Andreea construiam masa. Dar s-a iscat o nouă ploaie şi deşi era torenţială, noi am plecat în pădure după lemne ude:). Când ne-am întors, uzi leoarcă, Andreea şi Maia s-au dus dupa lemne în sat, dar nimeni nu a vrut să le dea. Între timp, eu şi Diana am început să facem sandvişuri, căci muream toţi de foame. După o rugăciune personală la Dumnezeu, Alexandra şi Radu s-au hotărât să mergem în "castel", adică în cabana Ocolului Silvic. Acolo, uzi leoarcă, a trebuit să decidem dacă vrem să stăm sau nu. Chiar dacă am fost singura care a spus printre lacrimi că vrea acasă, până la urmă ne-am liniştit cu toţii şi l-am aşteptat pe nenea Uţu, care fiind crâsnicul tatei în Josani, nu mi-a adus doar haine uscate, ci a făcut rost şi de lemne, aici ajutându-mă şi statutul meu de "fata popii din Josani". Între timp, a sosit şi Mircea, iar după ce el s-a întors la Deva, la fel de indignat ca şi mine de situaţia în care ne aflam, a sosit tatăl Dianei, care a luat-o acasă. După ce şi ei au plecat, am făcut focul, am pus bocancii şi hainele la uscat şi am mâncat din "ciorba-minune" a Maiei. Chiar dacă ochii "ne picau în gură" de somn, eu, Teddi şi Zaha am încercat să descifrăm documentul proaspăt-găsit, dar am adormit ca nişte bebeluşi.
A doua zi a fost mult mai frumoasă. Ajutată de Alexandra şi Radu, am reuşit să dezleg cele 2 documente care, ca şi în Cireşarii, erau legate unul de altul prin acelaşi nr de rânduri. Mesajul aflat era acesta: "Unul din cele mai bune locuri pentru a ascunde ceva ce nu ai vrea să fie găsit decât de cei curajoşi şi care îşi doresc acel lucru cu adevărat este în foc". După micul dejun[griş cu cocoloaşe:)], am primit un indiciu["La coroana tre' să ajungi, harta de vrei să o întregeşti, dar până acolo drumul e lung şi nu ştiu dacă ai să reuşeşti. Mergi pe drum tot înainte, râul în stânga să-l vezi. Tot pe stânga e şi nucul, dar şi mărul plângător. Ai grijă numai să ceri voie de la paznicul de piatra să treci râul cu piciorul, că de nu îl treci înot."] şi am plecat în căutarea comorii. Urmând toate indiciile, am găsit un borcan pe care l-a spart Adi cu o piatră şi în care erau o altă bucată de hartă şi un alt indiciu["Învaţă semnele de pistă şi apoi în grabă mare treci mai-napoi de măr şi nuc, treci iar apa şi 3 porţi, până la cetatea mare. Vezi că undeva-n tufişuri ţi-am lăsat ce ţi-am promis"]. Am învăţat semnele de pistă şi am ajuns la "cetatea mare", trecând râul în braţele lui Teddi şi ale lui Adi:). Acolo am găsit rucsacul cu mâncare şi semnul de pistă care ne trimitea la vatra unde trebuia noi sa stăm. Am ajuns uzi la picioare şi acolo, folosindu-ne de indiciul dezlegat de mine, am început să săpăm în vatră. Am găsit eşarfele luate de Alexandra de la temerarii vechi pentru a fi toţi egali şi eşarfele noi pentru mine şi Zaha. Totodată, erau acolo şi badge-urile. După ce fiecare şi-a ales badge-ul după cum s-a autoevaluat, eu, Andreea şi Zaha am trăit ceva deosebit, prin care trece fiecare cercetaş: am depus promisiunea. A fost cu adevărat emoţionant să rostesc printre lacrimi ceea ce a spus însuşi Baden-Powell. Apoi "naşii" [pentru mine-Maia, pentru Zaha-Alexandra şi pentru Andreea-Raluca] ne-au dat eşarfele şi toţi ne-am salutat cercetăşeşte. Obosiţi şi înfometaţi, am plecat spre cabană, unde am mâncat, am strâns tot, ne-am luat la revedere de la Nandru şi am plecat spre casă cu puţină fericire în suflet, chiar dacă prima zi fusese o adevărată provocare:).
Pot spune că ieşirea aceasta mi-a deschis ochii şi m-a făcut să văd,să aud şi să simt ce e cercetăşia. Aşa că acum pot striga sus şi tare atât "Putem zbura, putem învinge!"[deviza "Acvilelor Prietenoase"], cât şi "Cercetaş! Gata oricând!". Chiar dacă prima zi a fost aproape de ploaie, a doua zi a fost aproape de soare şi de fericire[atât la propriu, cât şi la figurat]. Aşa că... Gata oricând!