Toamnă [sau schimbare]

"Nu vreau să mă schimb, pentru că nu ştiu cum să mă schimb. M-am obişnuit cu mine însumi." Am descoperit întâmplător acest citat din Paulo Coelho şi mi-am dat seama că într-un fel mă defineşte. Fiindcă sunt foarte încăpăţânată şi de neschimbat. Dar am o latura a mea dornică să preia fiecare rază de soare, fiecare val, fiecare cântec, fiecare moment din viaţa mea, să-l prelucreze şi, ca rezultat final, să mă schimbe. Aşa cum m-a schimbat moartea bunicului meu, în toamna anului trecut. Şi a trecut deja un an fără el, un an plin de schimbări. Şi am ajuns la concluzia că orice lucru, cât de neînsemnat, mă poate schimba. De la un zâmbet la focul de tabără, la moartea cuiva drag. Acum, când se împlineşte un an, îmi dau seama că încă nu pot conştientiza că el a murit şi nu mai e aici. Aştept în fiecare dimineaţă să aud un claxon şi să-l văd în căruciorul lui, venind de la piaţă şi zâmbind. Şi când îmi dau seama că niciodată nu va mai fi aşa, tremur. Tremur, fiindcă în astfel de momente îţi dai seama cât de efemeră e viaţa asta, şi cum trebuie să traieşti cu adevărat fiecare clipă, să iei din fiecare moment ce e mai frumos şi să îţi construieşti un caracter. Hotărât, încăpăţânat, vesel, trist, realist, visător, credincios, să fie puţin din toate, să fie aproape de desăvârşire. Schimbările astea sunt benefice pentru mine, mă ajută să îmi consolidez caracterul, să îmi dau seama ce e bun în el, ce nu e bun să încerc să transform, ca să fiu mai blândă, mai iertătoare. Ca să mă pot mântui. Ca să nu mai simt la moartea cuiva drag că nu o să-l mai revăd niciodată. Fiindcă o să îl mai revăd cu siguranţă, dacă sunt aşa cum ar trebui să fiu. Dar...întrebarea vine: cum ar trebui să fiu? Ce este acest "eu însumi"? Sau acest "aproape de desăvârşire"? Ştiu că scriu non-sensuri, sau că mă contrazic, sau că nu am coerenţă în gânduri. Dar sunt plină de întrebări, ca o mare mirare ce se încăpăţânează să răzbată din marea de oameni şi să atingă sus de tot cerul. "Eu însumi" ar trebui să fie acum vesel sau trist? "Eu însumi" iubeşte mai mult marea sau muntele? Şi ce e mai greu, fiindcă "eu însumi" îl pot egala cu o cercetaşă veselă, plină de viaţă şi credincioasă, dar "aproape de desăvârşire" cum mai e? Devine complicat:). Şi afară e soare şi cer senin, chiar dacă vine cu paşi repezi toamna. Nu mai scriu coerent. Fiindcă vreau să îmbrăţişez totul deodată şi să potolesc toate mirările din mine cu muulte răspunsuri. Vreau să ştiu totul deodată. Să scriu despre toamnă şi să râd, în timp ce ascult Vama Veche şi mă schimb sub soare. Vreau să cresc şi să rămân în acelaşi timp un copil. Vreau să găsesc acest "eu însumi aproape de desăvârşire" şi să fiu fericită. Şi într-o zi o să pot face toate aceste lucruri, pentru că nu am primit eşarfa de lider degeaba. Şi într-o zi o să schimb lumea, o să îmi realizez visele şi o să fiu în Rai. Şi atunci voi fi definitiv schimbată.
Dar până atunci, lupt cu încăpăţânare pentru tot ce e al meu, pentru ce vreau să fie, pentru vise şi speranţe, pentru Dumnezeu. Şi-mi pun sufletul pe hârtie [sau computer], ca să ştiţi şi voi că, deşi e un suflet incoerent şi nebun, care se zbuciumă şi visează exagerat de mult, e un suflet plin de dragoste, de credinţă, de speranţe şi poveşti, de cântece şi prietenii. E un suflet cercetaş, un suflet cuminte şi neastâmpărat în acelaşi timp. E un suflet de copil, necuprins, care se bucură deplin doar când e în valurile mării, lăsat să se usuce la soare, sau pe potecile muntelui, legănându-se în vânt. E un suflet fericit deplin doar când stă în tăcerea bisericii şi se împărtăşeşte. E un suflet colorat, care cântă la chitară şi spune poezii de Eminescu sau citeşte o carte. E sufletul meu. Şi sunt mândră de el. Pentru că iubeşte tot ce e frumos, pentru că se schimbă când cineva drag îi zâmbeşte sau când Dumnezeu îi ia în Cer un bunic. Pentru că nu îi pasă că vine toamna, ci cântă în continuare că vrea la mare sau că îi e dor de Padiş. Pentru că e un suflet care ştie să se bucure de viaţă. Pentru că e fericit.