Cântec de dragoste

Noi ne-am iubit demult, într-o toamnă,
Când frunzele zburau peste noi ca nişte vise frânte;
Şi când, între săruturi, loveam câte o castană,
Se stârnea mereu un vânt ca să ne cânte.

Noi ne-am iubit undeva, într-o pădure,
Printre mormane de frunze uscate,
Şi din când în când ploaia venea să ne fure
Îmbrăţişarea, ca să ne-o închidă în a uitării cetate.

Dar noi ne ţineam foarte strâns,
Şi nimeni n-ar fi putut să ne despartă...
Ne-am iubit ca un foc abia aprins,
Ce nu ştia că văpaia avea să rămâna cândva uscată.

Chemam veveriţe la noi,
Ca să le dăm nuci şi puţină fericire;
Şi ne bucuram ca nişte copii amândoi,
Atunci când ne atingeau palmele, privindu-ne cu multă iubire.

Şi atât de tare ne-am iubit,
Încât într-o noapte rece şi-nstelată,
Un război plin de durere am stârnit,
Lăsând dragostea noastră cu uitarea să se bată.

Şi-atunci când am văzut că iubirea noastră a pierdut,
Ne-am strâns visele de toamnă şi-am plecat;
Lepădând în iarbă ultima speranţă ce-am avut
Şi uitând acolo corzile pe care iubirea a cântat.