Foşnet de frunze

Mergeam singură prin pădurea muribundă. Cădeau sufletele copacilor, cădeau fără întrerupere şi foşneau sub tălpile mele, scânceau, crezându-se prunci lepădaţi de mamele lor. Iar eu nu puteam să le opresc plânsetul, nu puteam să le domolesc durerea. Strigau frunzele sub mine, încercând să cânte... Dar valsul lor suna atât de fals, încât m-am aruncat la pământ, să le astup gurile mici, arămii, prin care li se scurgea viaţa...
Am dat însă cu tâmpla de un trunchi de mesteacăn şi, în nebunia mea, am crezut că m-am lovit de o stea. Aşa că mi-am proptit întregul suflet în rană, iar rana am aşezat-o pe coaja albă, cadaverică, a trunchiului văratec. Am strâns pleoapele tare, tare, ca să pot vedea mai bine cerul, şi am adunat sufletele căzute la piept. Continuau să foşnească, iar linia melodică era agonizantă, chinuitoare. Am început să plâng şi eu alături de ele, sperând că îmi voi da tot sufletul afară din mine. Dar el se adunase în rană, lângă privirea-mi pierdută şi nu curgea nici prin lacrimi, nici prin sânge. Aşa că am strâns frunzele mai tare în pumni, până când am simţit că şi ultima lor fărâmă de iubire a fost sfâşiată... apoi am urlat la lună, la stele, certându-mă cu Cerul. Sufletele foşneau peste tot în jurul meu şi nu era nimeni lângă mine, în afară de ele. Eu însumi mă divizasem şi pierdusem noţiunea de întreg. Părea că sufletu-mi adunat în rană pulsa acolo, iar restul fiinţei mele delira. Îngerul ce ar fi trebuit să mă acopere cu aripa lui era departe, trimis de mine la geamul tău, să te cheme în Cerul meu. Credeam că atunci când foşnetul va înceta, vei apărea de undeva, dintre paginile vreunui roman încă necitit de mine sau din versurile unei poezii recitate demult, ca să opreşti tălăzuirea pădurii, să-mi luminezi ochii şi să îmi tamponezi rana de la tâmpla-mi rezemată de steaua codrului cu palma ta grea. Dar n-ai venit... frunzele au foşnit toată noaptea, până când mi-au ajuns la tâmplă... mi-au eliberat sufletul şi am simţit cum mâinile mi s-au umplut de propria mea iubire...
Dimineaţa, îngerul m-a găsit îngheţată, cu tâmpla lipită de mesteacăn. Pe gene aveam o peliculă subţire ca un praf de stele... era brumă. Între degete, strângeam sufletele moarte ale copacilor. Vedeam totul în ceaţă, auzeam frunzele foşnind în surdină şi te strângeam de mână. Dar tu erai risipit într-o nuvelă de Petrescu, concentrat la iubirea descrisă de alţii... Nu aveai cum să mă simţi, eram doar un suflet scurs printr-o rană. Aşa că m-am cuibărit înlăuntrul tău, aşteptându-mi tăcută îngerul, să mă ducă în cer...