Am stat o săptămână întreagă acasă, gripată, cu pneumonie, nici doctorii nu ştiu prea bine cu ce. A fost, poate, cea mai frumoasă săptămână din viaţa mea, iar inima mea ştie cel mai bine asta. Miercuri am fost la o lansare de carte a părintelui Vlad, la noi la liceu, deşi la ore nu mergeam, ca să mă întâlnesc cu draga mea Iulia, să râdem de preoţii învechiţi şi de limbajul lor de lemn [domnule preot:))] şi să povestim de încurcăturile în care se bagă mereu inimile noastre nebune... Joi a avut tata un concert-conferinţă [sau, după spusele unuia, un "concert cântat"-probabil vroia să spună o conferinţă cântată] despre Iubire, tot la liceul meu. Normal că la şcoală nu m-am dus, dar la concert da... Aveam nevoie să îl ascult şi să îmi las inima să viseze, dincolo de orice constrângere... Vineri, am trăit cu adevărat în afara timpului, mai presus de fire, într-o fericire atât de dureroasă, că mă sufoca în îmbrăţişarea ei... din care nu aş mai fi evadat vreodată. Dar a sosit ziua de sâmbătă şi am fost la olimpiada de română, unde am ieşit a doua pe judeţ [ieeeeei!:)], după care am dat o fugă la sediu la cercetaşi, să mai discutăm ceva despre proiectul nostru cu luptătorii anticomunişti şi să facem evaluarea orientării temerarilor. Apoi a venit ziua de luni, în care m-am întors la şcoală, am fost şi la cercetaşi [unde am stabilit o grămadă de chestii faine], şiiii, într-un final, a sosit marţea, 22 februarie, Ziua Cercetaşului. Îmbrăcaţi cu toţii în cămăşi, cu eşarfele şi buna-dispoziţie la gât, am ajuns la şcoală, am aranjat sala festivă şi am făcut o prezentare a cercetăşiei pentru copiii din gimnaziu, am cântat şi am râs cu ei şi, bineînţeles, ne-am ales cu nişte viitori temerari curajoşi. Apoi, am făcut un flash-mob [ceva de genul http://www.facebook.com/video/video.php?v=168872879810321&oid=121191134559974&comment]. Ideea e că am împietrit cu toţii la strigătul "Cercetaaaaaaaaşi!" şi, după ce Irina ne-a scos eşarfele de sub geci, am strigat cu toţii "Gata oricând!", iar lumea de pe centru se uita dubioso-curios la noi. La şcoală, am scris la fiecare dată [inclusiv la test la mate] Ziua Cercetaşului, ne-am jucat Ha! în pauze, ne-am purtat mândri uniforma şi zâmbetele de cercetaş, am refăcut pozele din sala festivă pentru că nu ieşiseră bine cele de la prezentarea de dimineaţă şi directorul le vroia perfecte şiii, când am terminat orele, am mai făcut un flash-mob. Apoi, am fost la conferinţa despre iubire a lui Dan Puric [extaz! extaz! extaz!] îmbrăcată tot în uniforma de cercetaş şi am ascultat cu inima fericită, sorbind fiecare cuvânt al acestui om atât de genial. M-am întors acasă la 10 şi jumătate noaptea, după ce plecasem la aceeaşi oră, dimineaţa. Am dormit ca lemnul până azi dimineaţă, când m-am trezit devreme să fac nişte dvd-uri cu conferinţele tatei, pe care le-am pus într-un plic ca să i le dau lui Dan Puric la spectacolul de pantomimă din această seară. Am plecat la şcoală în mare grabă, am trecut şi pe la tata pe la lucru, am ajuns într-un final la ora de engleză şi am băgat o scuză bună pentru ca "vrăjitoarea şefă" să mă lase pe mine şi pe Erika să intrăm la oră. Ziua la şcoală se anunţa plictisitoare, până când m-am deplasat cu draga de Anca la geamul "rezervat" pentru iubire, râsete şi vise fericite, împinsă cred de un înger prea bun cu mine sau de un demon care vrea cu orice preţ să mă facă să sufăr. Am povestit mult şi multe, iar pauza următoare am revenit la un alt geam, pentru că fereastra sfântă şi "seacă" era ponegrită de un cuplu care se săruta: vă rog să înţelegeţi că geamul de lângă sala 39 nu a fost făcut pentru aşa ceva! Ziua nu a fost deloc plictisitoare, dimpotrivă, am fost plină de fluturaşi, sufletul mi-e răvăşit, am avut dezbateri la ora de română despre iubirea imposibilă [da, e minunat să îţi auzi colegele feministe şi părerile lor atât de libertine, e atât de uşor să vorbeşti despre iubirea care sparge orice ziduri, atunci când nu ai fost pus niciodată în faţa unuia] şi am trepidat toată, trăită din-afară de sentimente mai presus de mine. Seara s-a încheiat admirabil! Am fost la "Vis", spectacolul de pantmomimă-dans-minunăţie al lui Dan Puric, care m-a captivat din toate punctele de vedere, m-a făcut să râd cu lacrimi şi să visez nestingherit... La sfârşit, vroiam neapărat să mă întâlnesc cu el, să fac rost de un autograf şi să îi dau pachetul din partea tatei... Cu ajutorul unor persoane minunate, am ajuns în culise, am primit autograful mult-visat, i-am dăruit plicul şiiii am făcut chiar şi o poză cu el, Omul Frumos, de care mi-e atât de drag... Nu îmi mai încăpeam în piele de fericire, de emoţii, de toate sentimentele care se îngrămădeau în zâmbetul meu. Încep să iubesc miercurea şi vinerea, sunt zilele mele cele mai bune...:)
În altă ordine de idei, viaţa mea e momentan o înşiruire de surprize, de dureri şi zâmbete, de migrene şi lacrimi de fericire, de iertări şi resemnări, de veselii şi putere... Am şaisprezece ani şi trăiesc! Voi ce mai faceţi? V-aş lua pe fiecare la un ceai bun [pe Paula, la o apă la temperatura potrivită sau la o primă beţie de-a mea] şi aş povesti cu voi, mi-ar plăcea să aflu mai multe despre cititorii mei, cât de puţini or fi ei... Aşa că vă îndemn să mai povestim puţin... Tuturor ne face bine comunicarea... Noapte bună!
P.S.: Un cântec frumos, din toată inima, pentru voi...:)
1 comentarii:
Multumesc frumos pentru urari:*
Trimiteți un comentariu