-Să cad alături de tine? şi vru să abată discuţia, de fapt, să o oprească cu o sărutare crâncenă, sufocantă.
Îşi desprinse buzele uşor de tot din sărut, se smuci din îmbrăţişare puţin mai brusc, apoi sări de-a dreptul din pat, adoptă o poziţie ofensivă şi dezlănţui furtuna.
-Da, să cazi. Nu de alta, dar mi-ai dat drumul de atâtea ori şi, chiar dacă ai promis că mă vei prinde, ai fugit.
-Nu am fugit niciodată. Am rămas în spatele tău, mereu, privindu-te cum cazi şi întrebându-mă cât de puternică poţi fi. Niciodată nu ai avut, de fapt, nevoie de mine. Te-ai scuturat de praful deznădejdii şi m-ai privit din nou, încrezătoare, în ochi, gata să mă săruţi apăsat şi să mă strângi cât de tare puteau braţele tale, îi spuse şi o trânti din nou, peste el, strângând-o tare la piept.
-Puternică? Mă prefăceam aşa, dragule, strângeam din dinţi şi din suflet, ca să nu izbucnesc în plâns, ca să nu mă prăbuşesc sub povara remuşcărilor, ca să lupt mai departe, ca să...
-Şi asta nu e tărie de caracter? Asta nu e putere sufletească? o întrerupse cu un sărut fugar.
-Nu. E o încercare disperată de a rămâne om, suflet, suflare, dragoste. În primul rând pentru tine. Mă temeam că nu mă iubeşti aşa, căzută, ruptă în patru zări de suferinţă şi neîncredere, dărâmată de frustrări şi plânsă, răvăşită de furtuni interioare şi bătută de vântul zborurilor întrerupte, suspină, cuibărindu-se cuminte între braţele tari şi calde.
-Ţi-am văzut cele mai crunte tristeţi şi am fost acolo atunci când nu vroiai decât să tac lângă tine, să îţi ţin capul pe umăr şi să-ţi şterg, din când în când, lacrimile. Eu eram cel care te asculta ţipând şi care trebuia să primească pumnii cu care le erai datoare altora, mereu. Eu te purtam pe braţe când erai sleită de puteri şi aveai nevoie de un prieten drag... Şi chiar crezi că nu te iubesc atunci când cazi? îi declară, cu o tristeţe dureroasă şi demnă de toată dragostea din lume, în timp ce îi aşeza, cu grijă, sărutări în plete, pe obraji, pe frunte...
-Mereu am crezut că nu ai destulă forţă cât să mă strângi tare, că nu înţelegi prin ce trec, că nu eşti capabil să cazi împreună cu mine. Dar se pare că ai căzut înaintea mea, ştii deja cum e şi, mai cu seamă, ştii deja cum să ai grijă de rănile pe care mi le fac singură. Tratament medicamentos sufletesc, ha? îi şopti chicotind, aşezându-i blând părul răvăşit.
Nu îi mai răspunse. Îi acoperi toată răzvrătirea cu o suflare atât de cunoscută, menită să-i îndepărteze toate firele de păr de pe chip. Îi strânse mâna tare de tot, iar cu celălalt braţ o cuprinse de talie şi şi-o apropie brusc, lipind-o de pieptul său şi sufocând-o într-o îmbrăţişare dureros de frumoasă. Lumina unor constelaţii îndepărtate şi totuşi desenate în ochii fiecăruia dintre ei îi învăluia în camera prea mică pentru atâta suflet plutind nebun de fericire. Luna îi privea cum încercau să doarmă aşa, îmbrăţişaţi, zâmbind... Persista mirosul lui, atât de puternic şi ameţitor, împletit cu parfum de cărţi vechi şi amintiri din copilăria ei. Mâna lui se odihnea atât de grea şi, totuşi, mângâietoare peste obrazul ei ars de soare. Din când în când, îi răsucea câte un fir de păr pe degete, o învăluia într-o privire scânteietoare şi mult prea căpruie, o sufoca din nou într-o îmbrăţişare atotcuprinzătoare şi o lăsa din nou suspendată undeva între cer şi pământ, coborând cuprinsă într-un strop de ploaie sau înălţându-se odată cu aburul răsuflărilor ce se înghiţeau una pe alta. Peste prima ei jucărie se aşternuse praful primei ei iubiri, privirea blândă a bunicului din poză cunoscuse acum că nepoţica lui crescuse puternică şi, totuşi, atât de vulnerabilă, iar icoanele de pe perete ascultau atente rugăciunile atât de schimbate ale unui copil devenit, dintr-un zâmbet, adolescent, la fel de hoinar, la fel de idealist, doar că puţin (mai mult) mai îndrăgostit.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu