vara e pe sfârşite, o simt cum se sforţează să-şi târască trupul greoi, alunecând tot mai greu peste zilele prea înnăbuşitoare şi prea tensionate. o parte din sufletul meu s-a lipit de o bucată din coapsa acestei veri atât de abundente în trăiri şi, sub transpiraţia rece a tegumentului înfierbântat al acestui anotimp, ce-l apasă cu fiecare metru parcurs, suspină. în urma fragmentului de suflet desprins de vară (probabil din cicatricea de la genunchi sau din zgârietura de pe braţ), a rămas un ţesut incomplet, care, deşi cunoaşte toate mecanismele unui răspuns imun, e incapabil să reacţioneze ca atare, preferând să supureze, ca şi cum ar plânge. iar eu îl privesc, neputincioasă, cu un nod în gât şi o vorbă nerostită pe buze.
se simte în aer acea mireasmă de sfârşit dureros, de despărţire iminentă, de responsabilitate grea de dus, de început de luptă crâncenă, de umeri uzi ce-ar vrea să se cuibărească în palmele ce le cunosc fiecare cută şi să nu mai plece, niciodată, de acolo. în jurul meu, ba chiar în mine însămi, se rostesc cuvinte mari, ce seamănă cu bolovanii imenşi de pe traseele montane, care se desprind încetişor din peretele de stâncă şi cad cu un zgomot înfundat, zdrobind flori prea îndrăzneţe sau animale neastâmpărate în zborul lor spre pământ. facultate, teste pentru medicină, tren, dragoste la distanţă, program de studiu, examene, absolvire, toate răsună îngrozitor de tare în capul meu, îmi determină artera carotidă comună să se zbată, pulsând nebuneşte, şi mă transformă-ntr-o persoană peste poate de irascibilă, nervoasă mai mereu, tresărind a agitaţie şi impulsivitate, incapabilă să accepte, tacit, Voia Lui Dumnezeu, mersul timpului, blândeţea...
mi se pare că tot ce se întâmplă în afara fiinţei mele vrea să-mi răpească şi ultima urmă de copilărie. mi se pare că niciodată sfârşitul unei veri nu a fost mai dureros, mai semnificativ, mai întunecat decât al verii celei mai dragă mie, al verii dragostei mele...
nevoinţa e tot mai grea, lupta dintre carne şi duh care se dă în măruntaiele mele tot mai sfâşietoare, dorinţa de cer, de linişte, de lumină tot mai acerbă, iar neputinţa o resimt tot mai adânc. mi-e tot mai silă de mine însămi, de păcatul care se joacă cu toată fiinţa mea în neştire, de lipsa de voinţă în spatele căreia mă ascund, căutând justificări mândriei sau răutăţii. aş pleca oriunde, să fiu singură cu zbuciumul meu, până când, dobândind măcar o părticică din liniştea la care tânjesc atât de mult, m-aş întoarce, gata să dau piept cu acest sfârşit ce mă minte, spunându-mi că e un început. dar ştiu că nu trebuie să fug mai departe de Hristos şi nu pot găsi pacea în altă parte decât în potirul Liturghiei. însă nevrednicia mi-e prea mare, iar răbdarea prea puţină...
vara îşi târăşte trupul greoi peste ultimele zile cu soare, iar eu abia-mi trag sufletul după mine, încercând să-l cuminţesc.
Floarea din asfalt
Acum 2 săptămâni
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu