Nici sfârşit, nici început, ci un urcuş continuu

Nu îmi plac introspecţiile publice, e ceva şubred în a-ţi face analiza sufletească altundeva decât în Scaunul Spovedaniei, în a-ţi cerceta sufletul şi a-ţi stabili ţeluri altundeva decât în Taină. Aşa că nu o să fac o tipică listă a realizărilor şi alta a viselor. Tot ce pot spune la sfârşitul acestui an e că mulţumesc şi mă minunez neîncetat. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru toată răbdarea pe care a avut-o şi o are cu mine, pentru delicateţea-I inimaginabilă, pentru dragostea neţărmurită, pentru cât de frumos m-a schimbat, deschizându-mi ochii cu grijă şi dăruindu-mi, strop cu strop, Lumina Adevărului.
M-am schimbat aşa cum nu m-aş fi aşteptat niciodată să mă schimb într-un singur an. Am crescut aşa cum n-aş fi crezut că o să cresc într-un singur an. Am ajuns să iubesc aşa cum nu-mi imaginam că o să ajung să iubesc într-un singur an. Pentru că a fost acolo să mă prindă în caz că aş fi căzut, atunci când escaladam panoul de stâncă din prăpastia de păcat spre Calea către Adevăr, pentru că m-a învăţat din nou să păşesc, pentru că mi-a aşezat, în drumul spre El, cărţi ziditoare de suflet, oameni purtători de Lumină, lecţii nepreţuite, obstacole menite să-mi şlefuiască toate asperităţile sufleteşti şi să-mi subţieze orgoliul, culmi de fericire şi adâncuri de deznădejde, ca să-mi testeze credinţa şi să-mi lămurească tot mai deplin rostul meu pe Pământ, pentru că mi-a descoperit ce înseamnă Dragostea şi nu oboseşte niciodată să mă-nveţe să mă las trăită de Ea, pentru tot şi toate, pentru minuni şi vise neîndeplinite, pentru lacrimi şi zâmbete, pentru vârfuri înalte, atinse fie trupeşte, spre a-mi arăta că m-am vindecat de toate suferinţele şi bolile ce m-au chinuit, fie sufleteşte, spre a mă-ntări în lupta cea bună, pentru prăpăstii de necaz şi durere, din care am ieşit puţin şifonată, dar mult mai credincioasă, pentru prietenii pierdute şi prieteni câştigaţi, pentru curajul de care m-a făcut conştientă şi viitorul pe care mi-L prefigurează c-un zâmbet subtil de acolo, din icoană, pentru că m-a întors 180 de grade, indicându-mi cu blândeţe că trebuie s-o iau înspre Cer, iar nu înspre pierzanie, pentru că-mi arată neîncetat cum şi ce trebuie să fac ca să dobândesc Împărăţia, Îi mulţumesc Lui Dumnezeu.
La-nceput de an, nu am dorinţe, ci rugăciuni, nu am aşteptări, ci nădejdi. Şi sper din toată inima ca anul acesta să-nvăţ să iubesc desăvîrşit sau, cel puţin, cât mai aproape de desăvârşire. Iar vouă vă doresc să vă deschideţi inimile, cu încredere, lepădând mândria şi încrederea prea mare în forţele proprii şi lăsându-vă în voia Lui: vă va conduce pe cărări neştiute şi neumblate, la care nu v-aţi fi aşteptat, însă vă va scoate mereu, fără preget, la Lumină şi la Viaţă, împlinindu-vă visele, dăruindu-vă cele de folos, desăvârşindu-vă ambiţiile şi aşezându-vă acolo unde vă e locul, cu multă smerenie şi blândeţe, atât de multă, încât e abia sesizabilă. Doamne ajută, inimă bună, un an cu pace şi cu bucurii!
(nu ştiu de ce, dar îmi vine să scriu aici un mare "Hristos a înviat!", spre întărire, poate, şi spre bucurie, cu siguranţă)