Frânturi, rătăciri, regăsiri

Uneori, când îmi ridic privirea de la asfaltul murdar de atâția pași ce poartă în ei neputințe, frământări și zbuciumări spre cerul curat, irizat cu tonuri de roșu, precum ramele mele noi, spre cerul brăzdat de aripi în zbor (fie de avioane, fie de planoare, fie de îngeri grăbiți), uneori, când mă opresc din goana nebună a celor douăzeci de ani proaspăt împliniți, devin brusc nostalgică. Nu știu de ce să privesc cerul la apus, atunci când dârele albe din urma avioanelor înscriu parcă foste sau viitoare drumuri pe care aș fi putut sau aș putea să merg, mă face să îmi amintesc, de-a valma, de tot ce am fost, de tot ce sunt, de toată maturizarea prin care nu știu dacă trec așa cum mi-am închipuit că voi trece atunci, demult, când încă aveam buzele nesărutate și sufletul naiv... Am constatat că, oricât de mult urăsc trenurile și drumurile lungi, viața mea, acum, poate fi asemănată cu un tren. Sunt mereu între două destinații: nu mă simt pe deplin acasă în locul ce mi-a fost acasă optsprezece ani, nu mă simt nici pe departe acasă în capitala agitată, înnebunitoare, aidoma unui carusel despre care habar nu ai avut, când te-ai urcat în el, că va alerga cu o viteză amețitoare, atât de amețitoare, încât planurile, nădejdile, visurile tale se amestecă și creează o supă de idei, precum supele de molecule din biologia celulară, sau devin spaghetti, așa cum se presupune c-am deveni cu toții dacă am traversa găurile negre. Sunt clipe în care trecerea timpului mă izbește dureros, așa cum te lovește vântul rece pe creste de munte. De câte ori revăd un prieten vechi, un loc drag ce a adăpostit o îmbrățișare cândva, în liceu, o stradă pe care m-am plimbat visând la cum avea să fie viața mea la douăzeci de ani demult, pe vremea rolelor și a primelor îndrăgostiri, mi se strânge inima. O simt cum se contractă cu durere, așa cum se contractă corpurile ce călătoresc cu viteze apropiate de cea a luminii. Pentru că în acele clipe încep să călătoresc în spațio-timp cu viteze nebunești, cu amintirile învălmășindu-mi-se în piept, ieșind din minte și coborând în inimă (cât de ușor se întâmplă aceasta cu frânturile de trecut luminos și cât de greu îmi e, în rugăciune, să trăiesc această stare). În acele clipe, pare că sunt mai degrabă o sumă de incertitudini, frustrări, frământări, căderi, întrebări, nelămuriri, nedefiniri, decât o Petra-piatră, zidită în credință, curajoasă, verticală... În acele clipe, mă simt neputincioasă, slabă, fragilă, precum o căprioară față în față cu un vânător. Însă nu m-am așteptat vreodată ca vânătorul să fie propriile mele așteptări, gânduri sau planuri. Să te simți copleșit de propriile alegeri, să te întrebi neîncetat ce să faci la următorul pas, să te lupți să te cunoști pe tine însuți, ca, la capătul ființei tale, acolo unde întunericul e mai dens și sufletul mai plin de asperități, unde iadul e mai iad ca oriunde altundeva, să-L poți cunoaște pe Dumnezeu, să te lupți, să te lupți cu toate forțele să înveți să iubești, să iubești cu adevărat, ieșind din tine însuți, din egoismul ce te încătușează, din orgoliul ce te îngenunchează și având curajul de a te dezbrăca de armura puternică a sinelui spre a-l întâlni pe celălalt, cu uimire, cu nerăbdare, cu dăruire deplină, nu credeam că voi ajunge, în vâltoarea medicinei, să cunosc aceste lucruri, să mă străduiesc să le găsesc firul logic, să înțeleg că nu pot fi supuse, întotdeauna, rațiunii, să fug de ele spre a mă întoarce, în cele din urmă, pe câmpul de bătălie, gata să pun umărul la cruce, să pricep că, uneori, bucuria vine tocmai în răstignire și libertatea tocmai în renunțare, nu, nu aș fi crezut că aceste trăiri se vor înghesui în inima mea mică, împietrită pe alocuri, la această vârstă a nebuniei și a entuziasmului.
Nu am mai scris demult. Am revărsat cuvintele toate în rugăciune, încercând să creez o relație cât mai statornică, mai caldă, mai reală cu Dumnezeu-Persoană, nu cu ceea ce credeam că este Dumnezeu, nu cu ideea unui Dumnezeu, ci cu Hristos cel Viu, care m-a iubit dinainte de a crea Universul, înainte de a-i stabili legile atât de minunate, care a venit în lume să mă caute și să moară pentru ca eu să pot trăi. Însă preaplinul sufletului meu caută acum să se reverse și în altfel de cuvinte, poate nu de viață ziditoare, însă cu siguranță de viață trebuitoare. Privind astăzi, la apus, cerul, mi s-a făcut un dor cumplit de a scrie, de a așeza, în vorbe mai mult sau mai puțin iscusite, nebuloasele din mintea mea, de a-mi privi tainele în față, cu ceva mai mult curaj, și de a-mi înfrunta limitele cu ceva mai multă nădejde că le pot depăși. Mi s-a făcut un dor cumplit să opresc toată fuga fără scop, toată graba fără rost, toată goana spre nicăieri și să mă adun, cu toate întrebările, mirările și certitudinile mele, într-un cuvânt cu miez, într-un gând trimis să zboare alături de avioane, planoare și îngeri grăbiți în cerul acela curat, care mă ademenește cu melancolii și nostalgii de februarie. Pentru că februarie a fost, pentru sufletul meu, cu adevărat luna dragostei, dincolo de toate clișeele ce au îmbrăcat-o în fals în ultima vreme. În februarie m-am bucurat ca un copil, căci copil entuziast și curios eram, de primul meu sărut, într-o ninsoare nebună. În februarie am spus pentru prima oară ”te iubesc”, cu trupul trosnind într-o îmbrățișare dureroasă, cu sufletul urlând de dor și durere, celui alături de care speram să pășesc în veșnicie. Și, iată, sunt trei ani de când, într-un februarie în care ningea ca-n povești, liniștit, calm, am cunoscut cu adevărat Dragostea, atât de diferită de cum mi-am imaginat-o, atât de minunată totuși, atât de blândă și de puternică... Uneori, liberul arbitru se așează, sfârșit, obosit, ajuns la capătul puterilor, în mâna caldă a Lui Dumnezeu, chiar fără voia lui, și se trezește după un somn menit să-i liniștească toate zbuciumările într-un prezent infinit mai bun, fără ca măcar să realizeze tot ce s-a petrecut cu el. Așa am fost și eu... În mijlocul unei adolescențe trăite din plin, în miezul unei furtuni nebune, trântită la pământ de prea multe încercări și nicio izbândă, am capitulat în fața Lui și am crezut că am ajuns la capătul lumii. Însă lumea mea abia a început să se contureze atunci, cu orizonturi infinit mai înalte, cu ceruri mai curate, brăzdate de gânduri ziditoare întru veșnicie. Iar acum, după nenumărate căderi și nesperate ridicări, după ce am cunoscut adâncul și am atins înălțimea, după ce am experimentat deznădejdea și bucuria, împietrirea și dragostea, pot spune că sunt într-un continuu proces de năpârlire și mi-aș dori mult de tot să știu când se va sfârși. Cad bucăți întregi din mine, din pielea mea aspră, tăbăcită de păcate și ratări de ținte, de neputințe și greutăți, și, pe alocuri, simt cum crește pielea nouă, de căprioară chemată să ierte și să iubească, să se roage, să se bucure, să se smerească... Doare cumplit de tare toată această metamorfoză, uneori simt că mă voi rupe cu totul în două și nu voi mai reuși să mă regăsesc, dar atunci, în acel apus pe care-l simt capăt de drum și de puteri, din cerul curat coboară, lin, o adiere, așa cum a coborât și peste Proorocul Ilie în pustiul Horeb și, chiar dacă nu primesc, dintr-o dată, puteri miraculoase pentru a merge mai departe, mă odihnește, mă adună din cele o mie de zări în care m-am risipit și suflă în direcția în care urmează să călătoresc... înspre care urmează să-mi port pașii pe cărarea spre Împărăție, pe calea către Cer...