Zbuciumul fericirii...

Se spune că după orice furtună răsare soarele, şi dacă Dumnezeu simte că tu Îl iubeşti, poate va răsări şi un curcubeu...Sper ca şi eu să am parte de un curcubeu cât mai curând, fiindcă prea mult am orbecăit în întunericul relelor şi în ceaţa unei maturizări forţate. Da, sunt, după cum spunea şi părintele Vasile, forţată să mă maturizez prea devreme, forţată să dau piept prea timpuriu cu realitatea dură şi colţuroasă. Da, lumea e pătratica, şi eu sunt la un capăt, iar fericirea, pacea la celălalt. Şi îmi caut zbuciumată, neliniştită, cu tot părul adunat pe faţă, cu tot sufletul ţinut în mâini, îmi caut drumul pe diagonala spre fericire, spre împăcare. Caut ca o nebună, şi nu mă pot opri. Mă gândesc uneori să renunţ, să mă aşez în mijlocul drumului şi să încep să plâng, să ţip, să mă răzbun pe cer, pe ploaie, pe tot ce stă împotriva fericirii mele. Dar fiindcă sunt ambiţioasă şi încăpăţânată şi foarte hotărâtă să-mi urmez calea, continui să mă lupt cu toate morile de vânt, continui să escaladez toţi munţii din lume şi să mă caţăr pe fiecare stâncă, doar pentru că ştiu că, la capăt, mă aşteaptă fericirea, cu braţele deschise. Şi tot ce pot face ca să mă ajut e să mă rog, să iubesc, să iert şi să nu îmi pierd, orice obstacol ar fi, speranţa şi credinţa. Fiindcă, oricât de greu este, Dumnezeu e cu mine!
P.S.: Un cântec de suflet...poate e chiar cântecul sufletului meu, cântecul pe care-l fredonează lacrimile şi zâmbetele mele...Cântecul iubirii mele, cântecul suferinţei mele...Cântecul meu!