Dimineață în altă viață

ANTE-SCRIPTUM: Astăzi dimineață, mergând spre școală, mi-a venit ideea acestui articol. Fiindcă iubesc diminețile, mi se par atât de frumoase și de curate. Ca un nou început. Așa că o să încerc să prezint o dimineață obișnuită, o dimineață a mea, plină de veselie, că doar în lumea mea, oamenii sunt fericiți. Vouă vă plac diminețile? Dacă da...cum decurge o dimineață normală în lumea voastră?:)

Mi se pare că văd printre gene lumina aprinsă la baie...deja e 7 și 10? Eh, lasă, vine tata să mă trezească, mai am timp să visez puțin la Făt-Fain. Dar cine cutează să îmi întrerupă visul? A, e tata, zice că e deja și 20 și nu mai apuc să mănânc. Așa că mă trezesc, cu ochii lipiți de praf de stele. Sper să nimeresc scara, având în vedere că dorm în patul de sus. O, am uitat să îmi iau mp4-ul. Eh, nu-i nimic dacă rămâne azi pe dulap, gata să se umple de praf. Am nimerit scara, am ajuns deja la baie...pasta pe dinți, ba nu, mai întâi pe perie. Apa e prea rece, cine naiba umblă la centrală?! Se aude un „Hai Petra!” nervos, e soră-mea, mă așteaptă. Fug să mă îmbrac...tricoul, lănțișorul, buff-ul cel de toate zilele...ah, trebuia să îmi scot de aseară brățările care mie îmi plac și pe profa de română o enervează. Gata, le-am luat! „Ți se răcește ceaiul...vezi că nu mai avem decât de tei. E bine?” - „Da, tati, orice e bine la ora asta!”. Deja e 8 fără 20, îmi pun repede bocancii, apoi îmi dau seama că Erika oricum întârzie, deci nu trebuie să mă grăbesc. Căștile în urechi, zâmbetul pe față, banii pentru mâncare în buzunar și...am plecat. Pe la fără 10 binevoiește și Erika să coboare, plecăm spre școală. E așa de frumoasă Deva dimineața, cel puțin pentru mine. Cerul e senin, frigul a încetat să mai pătrundă și în oase. Lumea are cafea în mâini, fețe adormite, picioare grăbite spre școală sau servici. M-am obișnuit deja cu anumite chipuri, le văd în fiecare dimineață. Un abur ușor se ridică peste oraș, e somnul care părăsește încet-încet casele și se ridică înapoi în cer, să se umple de vise noi. Lumina e peste tot, turnul catedralei sclipește, tot mai multă lume se ține de mână, nu știe nimeni dacă e iubire adevărată sau doar un sentiment copilăresc, dar îmi place, strada e mai frumoasă. Ia uite, o mamă își duce copilul la grădiniță și îi povestește despre Ileana Cosânzeana, și asta îmi place. Avem autobuze noi, foarte colorate. Mult praf, multe mașini, copii privind cu nasul lipit de geamul din spate..îi cred și eu, e mult mai frumos să mergi pe jos decât cu mașina. Mi-ar plăcea să schimbăm mașinile pe biciclete, Deva ar fi mult mai frumoasă, de fapt toată lumea ar fi mai frumoasă. Și mai curată. Parcă simt orașul pulsând a viață, îi miros dimineața. Miroase a covrigi, a cornuri calde...mmm, ce bine ar merge un corn cu ciocolată...lasă, am mâncat deja acasă. Soarele e sus, colorează totul. E plin de oameni, ocupați, dar noi. Fiindcă dimineața toată lumea e bună și iubește, nu contează ce frustrări urmează să le aducă ziua. Dimineața e un ritual de spălare, îmi place mult să fiu curățată de vânt, să adie pe lângă urechea mea și să ducă departe toate gândurile rele. Îmi scot pentru o clipă capul din nori, am ajuns deja în fața mall-ului nostru mic și urât. Erika povestește despre repetițiile de la cor, eu râd, îmi zboară gândurile spre depărtări numai de mine știute, Erika vrea să mă aducă cu picioarele pe pământ, fiindcă am ajuns la școală și era să intru direct prin ușă. Urc mecanic scările, îmi ascund zâmbetul în buff-ul verde, scot din când în când nasul ca să mai salut vreun cunoscut. Ajung în clasă, deodată fericirea îmi inundă toată ființa. Mi-e așa de dragă clasa asta, chiar dacă suntem prea multe fete. M-am obișnuit deja cu fața fiecăreia, cu glasurile lor, cu zâmbetele sau tristețea ce li se citește pe chip. Îmi place să le bucur pe colegele mele, să râdem împreună, să cântăm, să citim chestii dubioase din reviste și mai dubioase. Îmi place clasa mare și puțin murdară, mopul de șters tabla furat din altă clasă, fața Iuliei care mă gâdilă și mă pișcă de spate, Miruna cu broșele ei, Anca și Cristina care cântă Eminescu, Ozana cu care râd mereu și din orice...îmi plac toate colegele mele, chiar și cei doi băieți rătăciți pe aici. Dar să mă trezesc din contemplarea lor, că am aflat că avem chimie prima oră, ceea ce e destul de dureros. Începe o nouă zi, se aud deja zvonuri de teste și ascultări, automatul de cafea a început să zbârnâie de la prea multe solicitări, băieții din 11 F se joacă iar cu mingea...da, începe o nouă zi. Ador dimineața, cu umbrele colorate atunci când plouă, cu oameni adormiți, dar fericiți fiindcă încă visează, cu aer rece și proaspăt, cu soare care răsare de peste munți și are câteodată un chip drag în loc de raze...Dimineața e timpul meu, timpul copiilor, al zânelor și al basmelor cu prinți și prințese. Dimineața e începutul noii povești, e începutul noii aventuri, zilnică, dar niciodată la fel. Dimineața e timpul de care depinde toată lumea, fiindcă toate lucrurile bune încep dimineața.:)

P.S.: Fotografia e făcută tot de draga mea Ruxi și prezintă un răsărit de soare devean.:)