Analiză matematică a funcţiei - iubire

Am auzit de atât de multe ori vorbindu-se despre iubire ca şi cum s-ar vorbi despre vreme. A spune "te iubesc" a devenit la fel de uzual ca şi "bună dimineaţa". S-au scris atâtea şi atâtea păreri despre iubire, romane de dragoste, o infinitate de poveşti, mai mult sau mai puţin veritabile. Şi totuşi.. iubirea adevărată rămâne, de multe ori, nedescoperită. Sau lenea şi confortul înving dorinţa sufletului de a-şi găsi perechea şi, astfel, bărbatul devine mascul, femeia devine femelă şi dragostea este uitată... rămâne doar instinctul animalic. Aşa că eu vă propun o provocare: haideţi să privim iubirea dintr-un alt unghi. Să o căutăm cu forţe proaspete, convinşi fiind că, atunci când suntem pregătiţi să ne lăsăm copleşiţi de complexitatea ei simplă, o vom găsi. Sau ea ne va găsi pe noi... Haideţi să analizăm iubirea ca pe o funcţie. Definită pe domeniul sufletului nostru şi cu valori în codomeniul întregii lumi. O funcţie care trebuie rezolvată, mai devreme sau mai târziu... altfel, ea rămâne un dor imens, deşi bine ascuns între celelalte formule ce ne conduc viaţa.
Primul şi, aparent, cel mai simplu aspect al funcţii - iubire este domeniul ei de definiţie. Sufletul nostru. Fără existenţa lui, nici funcţia nu ar mai exista. Pare uşor să determinăm acest domeniu. Nu avem nevoie de nicio expresie prea complicată.. şi totuşi, nu putem spune cu exactitate unde este localizată dragostea. Sau pe ce valori bine delimitate este definită ea. Sufletul e chipul Lui Dumnezeu ascuns în noi şi posibilitatea noastră de a ne asemăna cu El. E parabola vieţii noastre, care se opreşte în vârf, acolo unde are loc desăvârşirea, transformarea vieţii trupeşti în viaţă îngerească, respectiv întâlnirea iubirii. Sufletul nostru e un domeniu de definiţie incomplet şi infinit. Nu îi putem ghici niciodată sfârşitul şi nici începutul. Rămâne pururea un interval deschis, de care trebuie să avem grijă, pe care trebuie să îl ascultăm şi al cărui mare dor... de a fi reprezentat printr-o imagine în codomeniu, trebuie să îl îndeplinim.
Aşa ajungem la cel de-al doilea element absolut necesar existenţei unei funcţii... codomeniul. Lumea întreagă. De la un capăt la altul, ar fi uşor de afirmat că sufletul nostru pereche poate trăi oriunde şi nu există niciun algoritm prin care căutarea noastră să aibă vreun rezultat. Dar nu e aşa. Am fost lăsaţi undeva în infintatea acestei lumi reale cu un motiv. Deşi codomeniul nostru e însăşi această lume reală, e, oarecum, limitat. Ca un R fără anumite elemente. De ce? Ei bine...expresia funcţiei-iubire e alcătuită în aşa fel pentru fiecare încât să poată fi rezolvată de-a lungul unei vieţi. Să poţi să îi urmezi graficul şi să găseşti vârful ei... adică valoarea maximă.. imaginea funcţiei tale.
Trecând la paragraful denumit "imaginea unei funcţii", iubirea devine complicată. Nu are o expresie fixă, deci imaginea ei nu poate fi calculată cu exactitate. Poate fi doar ghicită, palpată... Aici, devine ceva mai mult decât algebră. Intervine factorul sufletesc, care ridică totul la puterea necunoscutului şi amplifică o banală fracţie a unei inimi cu cel mai ciudat numitor existent: sentimentul. Aşa că imaginea funcţiei - iubire poate fi desemnată atunci când se studiază, în prealabil, factorul intrigant.. atunci când descoperim şi devenim prieteni cu sufletul nostru.
Graficul funcţiei - iubire este diferit la fiecare dintre noi. Am spus mai sus că poate fi o parabolă, al cărei vârf corespunde valorii sufletului pereche. Acesta ar fi graficul ei ideal. Însă iubirea poate fi reprezentată, de asemenea, printr-o hiperbolă la care cel mai înalt punct este jumătatea ta. Singurul grafic care e imposibil de aplicat funcţiei - iubire este graficul liniar. Această reprezentare ar uni doar cele câteva întâlniri din viaţa ta, fără a surprinde vreodată întâlnirea esenţială. Ceea ce înseamnă că funcţia nu există, de fapt. Căci ce domeniu - suflet e acela fără nicio imagine în codomeniu?
Ar mai urma nişte noţiuni care, după mine, sunt inaplicabile funcţiei iubire. Paritatea, de exemplu. Funcţia - iubire nu poate fi pară. Ar însemna ca inversul meu din această lume să aibă aceeaşi imagine cu a mea. Ceea ce e imposibil. Imparitatea, de asemenea. Aceeaşi valoare, dar cu un minus în faţă. Un suflet întors pe dos, pentru inversul meu... Inadmisibil! Apoi, urmează, la acelaşi capitol, periodicitatea. După un anumit număr de suflete, funcţia va avea aceaşi valoare. Şi se va repeta la nesfârşit. O singură imagine... pentru atâtea suflete. Ar fi mult prea dezamăgitor pentru matematica dragostei.
Monotonia funcţiei - iubire e însă un subiect mai vast. Fiind specială, această funcţie nu poate fi doar crescătoare sau doar descrescătoare. Dacă facultăţile mele sufleteşti sunt superioare faţă de cele ale altui om de pe Pământ, funcţia - iubire nu e neapărat crescătoare sau descrescătoare. Pot să am parte de un suflet mai puţin cultivat, de care să am grijă, sau de unul mai cizelat ca al meu, care să mă ajute să cresc frumos. Aşa că funcţia - iubire, în general, nu e monotonă... Fiecare dintre noi poate avea grijă să creeze o funcţie crescătoare, însă... Să ţintească spre imaginea lui ideală.
Cert este că funcţia - iubire e bijectivă. Câte suflete sunt în codomeniu, atâtea sunt şi în domeniu. Şi fiecărui suflet din domeniu îi corespunde exact o imagine în mulţimea complexă a lumii, imagine diferită de celelalte. Aşa că sufletul meu pereche e doar al meu, iar eu sunt doar a lui. Şi expresiile noastre sunt scrise în aşa fel încât să ne permită să ne găsim reciproc. Trebuie doar să îmi descopăr expresia şi să încerc să o rezolv. Să găsesc cheia pentru a descifra rezultatul problemei mele de minim şi de maxim, prin dobândirea maximului. Când voi reuşi să găsesc soluţia, valoarea mea în codomeniu, înseamnă că am găsit fericirea. Pentru că eu sunt imaginea sufletului meu pereche, aşa cum şi el e imaginea mea...
Cu alte cuvinte, funcţia - iubire există. E mai mult decât o senzaţie determinată de o substanţă chimică, e mai mult decât o reprezentare a psihicului nostru. Iubirea e complicată în definiţia ei, greu de rezolvat... dar oferă, atunci când îi găseşti valoarea, infinitul. E o funcţie matematică mai presus de fire, e o funcţie mai presus de înţelegerea omenească... E funcţia fericirii.