antrenament pentru olimpiada la română sau cădere la-nceput de an

A nins peste oraşul meu murdar, îmbâcsit de minciuni, de vechi, de tristeţi molipsitoare. A nins şi, pentru o clipă, am crezut că a dispărut urâţenia, durerea, teama. Era alb în jurul meu şi cădeau fulgi, cădeau neîncetat, ca şi când ar fi vrut să îngroape în zăpadă fobiile, bipolarităţile, iubirile neîmplinite, căderile, ca şi când ar fi vrut să astupe canalele lacrimale, ca şi când ar fi vrut să blocheze orice drum pe care puteau circula cuvinte grele, violenţe fără rost, scandaluri lipsite de sens. Vorbind la telefon, zâmbind tâmp, dansând pe străzile albite de o nouă speranţă, credeam că mi se va respecta dreptul la fericire. Habar nu am avut că lumea mi se poate prăbuşi în secunda imediat următoare, că fulgii de nea prăbuşesc de fapt cerul peste mine, fragment cu fragment. Nu ştiam, naivă din nou şi prea încrezătoare, că moleculele lor nu aveau formele spectaculoase pe care le aşteptam, ci erau schimonosite şi, pe deasupra,atârnau greu... Purtam fulgii pe palton, în păr, pe ramele ochelarilor şi simţeam că mă afund în zăpadă, că mă înghite cu totul strada. Chinuită de un sentiment de o stupiditate incomensurabilă, eram convinsă că mă cufund într-o fericire ce urma să nu aibă sfârşit. Când colo, duceam cu mine greutăţile tuturor greşelilor mele, eşecurile, speranţele năruite, demoralizările, căderile din care mi-a fost nespus de greu să mă ridic... probabil purtam pe umeri un butoi imens de melancolie, ce aştepta să mă împiedic ca să se verse din nou.

S-a oprit ninsoarea. S-a transformat în ploaie. Încă plouă, ce s-o mai lungesc, iar eu am căzut din nou. Furtuna m-a găsit în zăpada topită, cu volumele în care-mi povesteam dragostea, prietenia, frumosul din viaţă ude, murdare, rupte, împrăştiate-n jurul meu. După ce-au coborât, încet-încet, cerul peste mine, fulgii s-au preschimbat în stropi reci, meniţi să mă trezească la realitate. Şi ce-nseamnă realitatea pentru mine? Credinţa că eram iubită cu adevărat sfărâmată, cel despre care credeam că mă cunoaşte cel mai bine devenit o mare dezamăgire, cel care speram că mă va ajuta să mă vindec, dispărut subit din peisaj, iar eu rămasă pierdută-n spaţiul ce mi-l imaginam familiar. Unde să alerg, în braţele cui să mă adăpostesc, în cine să mai am încredere?

Plouă şi ploaia găseşte un suflet tare, se loveşte de el şi se prelinge încet pe o suprafaţă plină de asperităţi. Sufletu tare e-al meu, sufletul cu asperităţi sunt eu. Mi-am strâns ultimele fărâme de nădejde în palmă, amintirile a ceea ce a fost prima mea (mare) dragoste, prieteniile destrămate, legăturile rupte şi cojile unor cicatrici ce încă dor, le-am adunat şi le-am ascuns. Le-am ascuns bine de tot, încât să uit şi eu unde le-am pus. Le-am ascuns sub capitole întregi de anatomie şi fiziologie a sistemului nervos, sub formule ale termodinamicii, sub timpuri verbale ale limbii franceze. Le-am ascuns sub dorinţa de-a deveni un lider de lupişori excepţional, le-am ascuns sub nebunia caracteristică adolescenţei mele, le-am ascuns sub toate prieteniile care s-au dovedit tari şi sub imaginile tuturor oamenilor ce mi-au stat aproape cu adevărat. Le-am ascuns sub o cantitate enormă de nepăsare, sub o puzderie de rugăciuni şi o hotărâre ce cântăreşte o tonă: aceea de a merge mai departe. Cu fruntea sus, cu sufletul tare, cu grijă. Ca ninsoarea să nu mă mai poată doborî, ca nimeni să nu-mi mai ştirbească vreodată ambiţia, ca niciun gând stupid ce ţine de domeniul predestinărilor, lucrurilor care se întâmplă cu un motiv sau al minunilor lipsite de rost şi sens să mă mai abată de la convingerea că e alegerea mea proprie cum îmi trăiesc viaţa, pe cine iubesc şi cum îmi construiesc "soarta". Ca nimeni şi nimic să nu mă mai întoarcă din drumul pe care am pornit-o... maturizarea.