dar n-o să-ţi spun, caută-mă tu!

mă aşteaptă testele la termodinamică pe birou, scrisoarea pentru Alexandra, ce mai are destule gânduri de cuprins într-însa, precum şi culegerea de teste de biologie. mă doare capul, mi-e greaţă şi se-nvârte lumea cu mine. am rezistat, rezist în continuare, îmi spun că sunt puternică şi că pot. că pot să merg mai departe, că pot să fiu liberă, că pot să-mi concentrez toată atenţia şi să-mi investesc toată energia în a învăţa pentru medicină şi a deveni un lider bun de lupişori. mă risipesc, luptându-mă să-i fac pe toţi din jurul meu fericiţi, rup din mine ca să aduc un zâmbet pe feţele celorlalţi, îmi sacrific timp, enorm de mult timp, dau sfaturi în stânga şi-n dreapta, îmi umplu ziua cu proiecte, planuri şi scheme de maturizare, de învăţare, de trăit. teoretic, mă rog în fiecare dimineaţă şi seară, încerc să împlinesc Voia Lui Dumnezeu, încerc să fiu bună în tot ceea ce fac, să fiu acea Petra care aduce voie bună şi fericire în sufletul oricui şi a cărei prezenţă luminează camera... încerc.

dar nu-mi iasă. şi când nu-mi iasă, se nimereşte vreun majorat, cu exact atâta tequila câtă e necesară unei viitoare studente la medicină să uite. nu-mi iasă şi dansez până la epuizare, nu-mi iasă, şi ascult numai muzică tristă, nu-mi iasă, şi aplaud spectacolul penibil ce se joacă undeva în spatele sufletului meu. nu-mi iasă, şi mă cuprind momente ca acesta, în care ascult Taxi, repetitiv, până la epuizare, în care îmi vine să iau telefonu-n mână, să te pun din nou la apeluri rapide, să te sun şi să plâng doar, iar tu să mă asculţi, aşa cum făceam mai demult. nu-mi iasă, şi mă uit ca o cretină la singurele noastre fotografii, făcute de prieteni dragi la geamul nostru, sau citesc fragmente din vechi conversaţii ce tindeau la infinit. nu-mi iasă, şi atunci îmi vine să plâng, să-mi strâng capul în mâini până plesneşte, să uit de viitor, de toate celelalte braţe ce m-au ţinut, de toate săruturile pe care le-am dat sau le-am primit, de fiecare pseudo-relaţie jalnică pe care am avut-o vreodată. nu-mi iasă nimic, şi mă gândesc că, după un an, după cel mai frumos an din viaţa mea, după un an în care am suferit ca un câine şi am fost fericită mai presus de fire, după un an în care, orice-am făcut, m-am întors la tine, am îndrăznit să pun punct. ştiu că, dacă ar citi aceste rânduri, tata, părintele duhovnic, prietenii mei buni, mi-ar zice că o să mă bată, oricât de departe de mine ar fi, fiindcă tot ce fac aici se numeşte auto-distrugere. ştiu că raţiunea, că raţiunea mă urăşte momentan, poate chiar Dumnezeu mă consideră infamă. acum, exact acum, nu-mi pasă de tot ce cred ceilalţi. fac 17 ani miercuri, şi tot ce-a fost bun, frumos, înălţător, tot ce m-a izbit cu fruntea de stele, totul e legat de tine. fac 17 ani miercuri şi, dincolo de dorinţa de a ajunge la naţională la biologie, dincolo de nădejdea că tata va susţine un concert-conferinţă şi anul acesta, dincolo de pretenţiile materiale, inima mea strigă că te vrea pe tine. aici, acum, aproape, în faţa casei mele, în camera mea, la vreo bancă de-a noastră, oriunde. ştii, am întinat încă o amintire de-a noastră, ştiu însă că m-ai ierta că l-am dus pe cel ce trebuia să mă facă să uit de tine la un loc drag de-al nostru. mă urăsc, momentan, mă urăsc, pentru că sunt slabă, pentru că sunt dependentă, pentru că te iubesc. mă urăsc pentru ce-am ajuns, pentru că nu mai am ambiţie, statornicie, stăruinţă. mă urăsc pentru c-am decăzut, în ochii tăi. nu-mi pasă, am uitat, uit de toate complicaţiile dintre noi, de duplicităţi, minciuni, de toate durerile pe care mi le-ai provocat şi lacrimile pe care le-am vărsat din cauza ta. mă urăsc că, exact acum, te vreau lângă mine...

nu mai am nicio siguranţă, nicio aşteptare, am doar o nădejde puternică în Dumnezeu. evident, peste 5 minute voi fi la birou, lucrând din greu, fiindcă vreau să devin o studentă eminentă, evident, mâine dimineaţă mă voi trezi şi voi falsifica un zâmbet toată ziua, pierzându-mi pauzele prin clasă, evident, nu te voi suna şi nici nu voi îndrăzni să vorbesc cu tine. evident, mă voi preface că, de fapt, nu-mi pasă, că sunt împăcată, fericită, liniştită. mă voi preface, la spovedanie, că mi-am aşezat viaţa pe făgaşul ei normal şi voi tânji, în taină, după braţele tale. evident, nu vei şti nimic din toate astea... evident, încă te mai iubesc şi, la fel de evident, mâine nu voi mai recunoaşte asta. dar acum e momentul în care nu mai am amnezie, în care mi-au dispărut problemele de memorie, în care sunt sinceră, în sfârşit, cu mine însumi. mai am câteva minute din această clipă suspendată-n timp. şi recunosc că mi-e dor de tine...

"Da, pentru mine asta a însemnat dragostea. Să trăieşti o scurtă iluzie şi apoi să suferi, pentru totdeauna, de nostalgia după ceva ce nici măcar nu a ajuns să fie." (Portretul unui bărbat imatur - Luis Landero)