Mai am cam jumătate de oră până când, oficial, împlinesc 17 ani (de fapt, după spusele mamei, abia la şase dimineaţa m-am născut). Am încă, lângă mine, cărţile de biologie şi chimie, însă nu îmi doresc chiar deloc să-mi petrec ultimele clipe la 16 ani învăţând. Aşa că o să încropesc o altă evaluare, în care cântăresc cât de mult am crescut, adun zborurile cu căderile, scad din fiecare bucurie stropul adiacent de tristeţe, înmulţesc iubirea cu dezamăgirile şi împart săruturile la călătorii. Am învăţat nenumărate lucruri noi: să schiez, să merg pe tocuri, să scriu şi să coordonez un proiect, să accept că sunt o învingătoare şi de pe locul doi, să rezist în condiţii ce necesită instinctul de supravieţuire specific fiecăruia, să dau tot ce am mai bun pentru a-mi demonstra mie însumi că pot, să-mi depăşesc limitele ca să ajung până la capătul unui drum, să nu-mi pese şi, totuşi, să fiu implicată trup şi suflet, să îmi pun priorităţile în ordine şi să nu mă mai consum pentru lucrurile neimportante, să nu mai alerg într-o mie de părţi ca să nu ajung nicăieri, ci să-mi aleg cu grijă calea pe care să merg, de-a lungul ei având tot timpul să fiu nebună şi spontană, am învăţat, nici mai mult, nici mai puţin, să comunic, să fiu eu însumi, să iubesc. Mi-am descoperit ţara, m-am plimbat prin oraşe în care nu mai fusesem vreodată, am ajuns la capătul pământului românesc, la Sulina, am cunoscut ce-nseamnă viaţa timp de doisprezece zile într-un mini-orăşel de cercetaşi, la RoJam şi-am folosit trenul, barca, bicicleta sau planorul pentru a mă deplasa unde-mi cânta inima. Am cunoscut o mulţime de oameni frumoşi, oameni de la care am ce învăţa, oameni ce mă ajută să cresc, oameni dragi. Mi-am făcut "superprieteni" la Craiova, Iaşi, Alba, Brăila sau Timişoara şi-am descoperit că un suflet cu care rezonezi îţi este aproape, deşi nu-ţi poate fi alături decât la telefon. Mi-am dat seama cine îmi sunt prieteni adevăraţi şi cine nu ar trebui să fie în viaţa mea, am creat şi-am rupt legături, pentru a mă defini pe mine însumi în raport cu lumea. Am avut iubiţi(i) ce îmi erau, de fapt, doar prieteni şi prieten pe care-l iubeam. Am sărutat, în lumina lunii, pe malul mării, în mijlocul a o mie de oameni, în cort, în centrul unui oraş total nou pentru mine, în gara în care am pierdut trenul, chiar în uşa trenului, pe străzile întunecate ale Devei sau în mijlocul Sibiului. Am îmbrăţişat până mi-au slăbit braţele, punându-mi toată dragostea, toată prima mea dragoste în acele îmbrăţişări, din parc, de pe banca din faţa fostului meu bloc, din noul meu pat, de pe dealul Cetăţii, de la poalele ei, de la geamul meu şi numai al meu, şi, mai apoi, de la caloriferul ce mi l-am însuşit. Am încercat să fumez, am fost ameţită, poate chiar beată, am dansat în picioarele goale, am alergat prin ploaie ca să mă împac cu oameni dragi, am pedalat către fericire, am fugit de-acasă noaptea, am făcut şi-am primit surprize de la cei mai buni prieteni ai mei, mi-am dat seama ce îmi doresc să fac cu adevărat în viaţa aceasta, am ales medicina ca drum şi vocaţie a mea şi Bucureştiul ca oraş ce-mi va ocroti sau, dimpotrivă, distruge tinereţea, am luptat până-n pânzele albe pentru crezurile mele, am sperat peste puteri şi-am avut curajul de a iubi, de a sări cu capul înainte, fără a şti în ce catastrofă îmi arunc sufletul. Am fost şi răutăcioasă, şi mândră, şi bârfitoare, am criticat, am judecat şi am lenevit, am pierdut vremea, timpul, zilele şi săptămânile, ca să nu-mi dorm, apoi, nopţile, muncind. Am cunoscut cele mai înalte culmi ale fericirii, cântând sau aplaudând sau, pur şi simplu, tăcând pentru a mă bucura de senzaţia euforică dată de impresia că am cucerit lumea, şi-am căzut şi-n cele mai crunte prăpăstii de deznădedji sau tristeţi. Am fost fiică, soră mai mare, prietenă (foarte) bună, cercetaşă cutezătoare şi hiperactivă, planoristă, scriitoare, iubită, copil, matură, nebună, dezamăgită sau îndrăgostită. Am crescut, am crescut, am citit şi-am crescut, am gândit şi-am crescut, am experimentat şi am crescut. Şi mă trezesc acum, cu cinci minute înainte de a împlini 17 ani, mai mare, mai curajoasă, mai ambiţioasă, mai iubită şi mai iubind, mai înaltă, mai frumoasă, mai rezervată în a-mi dărui sufletul, mai atentă în a avea încredere, mai sigură pe mine însumi şi, totuşi, mai confuză. Mă văd mai Petra, mai gata oricând, mai tristă, dar şi mai zâmbitoare, mai conştientă, dar şi mai nebună. Mă văd mai pregătită de viaţă ca oricând...
Primul lucru pe care îmi doresc să-l fac la 17 ani? Să zâmbesc din toată inima, să-I mulţumesc Domnului că mi-a dăruit tot ceea ce am, că nu mă uită, că mă iubeşte, că are încredere în mine şi-n potenţialul virtuţilor mele, să-mi strâng părinţii în braţe, şi-apoi să aştern aici, în jurnalul adolescenţei mele, o listă cu primele gânduri şi primele dorinţe ce răsar, curajoase, din sufletul proaspăt crescut şi demult dospit...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu