Despre Dragostea cu D mare cu vorbe cu v mic

"Dumnezeu este Dragoste" spune Ioan evanghelistul.
Din moşi-strămoşi, am aflat că, atunci când îmbătrânise, nu-L mai numea pe Dumnezeu "Dumnezeu", spunându-I doar "Dragoste".
Iar noi,
în încrederea noastră oarbă în ştiinţă şi tehnologie,
în raţionalizarea vieţii,
în reducerea tuturor senzaţiilor, sentimentelor şi credinţelor
la lucruri palpabile, calculabile, măsurabile,
am ajuns să numim dragostea într-o mie de chipuri
de la orgasm la dopamină
de la egoism la serotonină
de la "cale bătătorită", ca un soi de reflex, în creier
la lipsă totală de emoţie sau sentiment.
Am ajuns nu doar să bagatelizăm dragostea,
ci să jonglăm cu ea,
ca şi când este un simplu mod de a ne satisface o nevoie,
ca şi când trebuie, pur şi simplu, să fim noi fericiţi,
ca şi când dragostea înseamnă binele propriu.
Spunem "te iubesc" mai mult decât spunem "bună dimineaţa"
şi, paradoxal, am uitat să iubim, aşa cum am uitat să avem dimineţi, după-amieze, seri, zile bune cu adevărat.
Vindem dragostea la schimb cu prezervativele,
cumpărăm dragostea la pachet cu injecţii cu hormoni,
facem dragoste, în loc să ne lăsăm noi făcuţi, preschimbaţi, metamorfozaţi de ea,
trăim dragostea, neştiind că dragostea, ea însăşi, e cea care ne trăieşte pe noi.
Înţelegem greşit, profund greşit Iubirea
şi, totuşi, ne ascundem în spatele unui paravan translucid de cercetări, rezultate biologico-chimice şi teste recente,
avându-le ca scuză,
deşi simţim, în adâncul sufletului, acolo unde încă zace chipul Dragostei, că nu sunt adevărate.
Înlocuim dragostea
cu surogate post-moderne,
fără să ştim că nu trebuie nici să o căutăm, nici să o provocăm, nici să o consumăm;
trebuie un minim efort de sinceritate
ca să ne deschidem inima
şi să ne lăsăm în voia
Dragostei cu D mare, cea eliberatoare, cea mai presus de fire, cea mântuitoare.