Calul-de-mare

duminică, septembrie 27

| | | 0 comentarii
Stăteam singură pe malul mării, cu vântul aducându-mi tot nisipul in păr. Era toamnă şi plaja era goală, câţiva pescăruşi zburând doar din când în când. Cerul era plin de nori şi frigul era parcă palbabil, dar eu stăteam doar în acea rochiţă ce i-a plăcut atăt de mult şi visam. Visam că vara nu s-a terminat şi nici nu se va termina, că el nu a plecat şi că mi-a mai lăsat măcar cântecele la chitară. Dar mă minţeam singură: plecase şi lăsase în urma lui un gol imens. Mi-a luat tot: visele, soarele, bronzul, chitara, plimbările pe faleză, versurile...Tot. Şi eu am rămas goală în faţa unei mări vineţii, cu nisipul rece lipindu-mi-se de obrajii uzi.
M-am ridicat, cu tot sufletul strâns în privire, şi m-am îndreptat spre fosta noastră terasă. Şi acolo era gol. Aşa că m-am dus spre dig, unde speram să revăd tot ce s-a petrecut în ultima noastră seară. Dar amintirile erau la fel de reci ca şi stabilopozii şi nu reuşeau să reînvie vara, doar redeşteptau în mine sentimente furtunoase. Eram de nedespărţit, în fiecare zi înotam împreună sub apă şi ne jucam cu căluţii-de-mare, ne iubeam ca doi copii şi atunci când ploua şi toată lumea fugea de pe plajă, noi stăteam şi râdeam, stârnind mai tare furtuna. Îmi cânta în fiecare seară la chitară şi tot în fiece seară eu îi spuneam poveşti cu final fericit şi totul părea un vis nemaivăzut. Şi s-a sfârşit totuşi într-o noapte rece de septembrie. Mi-a spus că se întoarce acasă, uitând că eu nici nu ştiam unde locuieşte şi că ne promiseserăm că acasă va fi de acum doar la mare, m-a asigurat că nu mă va uita, fiindcă am fost marea lui iubire, că îl voi găsi mereu în fiecare val al mării. Şi a avut dreptate, chiar a plecat, dar sunt sigură că nu mă mai ştie...Şi nu pot să cred că ultimul sărut s-a stins atât de repede în nisip, că ultima îmbrăţişare nu mai e doar a mea, ci e a întregii plaje, că focul şi toate cântecele au fost îngropate pe fundul mării. Şi nu pot să cred că e toamnă şi eu sunt goală de orice speranţă şi încă aştept în Vama Veche să îmi regăsesc perechea.
Se înserase deja şi frigul se înteţise. Dar cum, aşa cum îmi spunea mereu, "sunt o nebună minunată", m-am gândit să înot, fiindcă mi-a promis că îl voi găsi în fiecare val al mării. Şi m-am aruncat în apa aceea vânăta şi rece, neţinând cont de nimic. Şi l-am regăsit. Era acolo, întreg, cu acelaşi păr blond şi cu ochii mari, verzi, şi cu zâmbetul copilăresc. Era în fiecare cal-de-mare pe care îl găseam. Şi am fost atât de fericită, încât am uitat să mai ies la suprafaţă. Am adormit acolo, în marea albastră şi aproape îngheţată, cu zâmbetul mult-iubit lângă inima mea...
M-am trezit a doua zi dimineaţă pe nisip, cu rochia sfâşiată lângă mine şi cu pielea încreţită. Soarele îşi plimba razele pe trupul meu alb şi înfrigurat şi eu zâmbeam. Totuşi, nu-mi puteam da seama cum am ajuns acolo, fiindcă eram aproape sigură că eu adormisem în mare alături de iubitul meu blond. Dar când m-am ridicat în lumina soarelui, l-am zărit şi am ştiut că el m-a salvat. Un micuţ cal-de-mare stătea întins pe rochiţa mea şi era stins...Murise ca să ma reînvie pe mine. L-am luat în palmă şi l-am sărutat, după care am îmbrătişat pentru ultima oara marea sărată şi parcă acum dureroasă. Şi am plecat, lăsându-mi în urmă iubirea stinsă într-un amurg vânăt de septembrie...

Început...

duminică, septembrie 13

| | | 0 comentarii
Mâine începe liceul. Şi mâine am prima întâlnire ca exploratoare la cercetaşi. Mâine toate începuturile vin peste mine, cu avalanşa lor de sentimente în urmă: prietenie, fericire, bucurie, iubire, visare, mirare...tinereţe. Mi-e sufletul plin de întrebări şi toate se bulucă la ieşirea spre lume ca să îşi afle răspunsurile. Eu însumi sunt o mare mirare, foarte emoţionată şi nerăbdătoare să găsească toate celelalte mirări care, ca şi ea, speră la o lume mai bună şi visează la Făt-Frumos şi cred că Dumnezeu le va ajuta să îşi realizeze visele. Şi mai ştiu că liceul va fi foarte frumos şi abia aştept să înceapă. Şi mai ştiu că pâna la urmă şi la explo va fi fain şi ne vom distra şi vom cunoaşte multă lume şi vom merge la UP[unde voi cânta în duet cu Ozzy:)]. Începuturilor, vă iubesc! Şi abia aştept să văd ce mi-aţi pregătit! Aşa că ...început fericit!

P.S.: Fiindcă e început, împărtăşesc cu voi o piesă superbă. Şi totuşi, unde eşti,Făt-Frumos?

Leapşa:)

luni, august 31

| | | 0 comentarii
Well, am văzut-o şi eu pe un blog, mi-a plăcut, aşa că...am furat-o:). Şi i-am dat shuffle la Winamp şi uitaţi ce a ieşit. Poate să o ia cine vrea, cred.

1.How are you feeling today?
Nirvana - Smells like teen spirit [azi am fost plină de viaţă şi de...spirit de tinereţe:)]

2.Will you get far in life?
Vama - Pe sârmă [eh da, asta îmi place]

3. How do your friends see you?
Vama - Suflet normal [piesa mi se potriveşte perfect]

4. Will you get married?
Vama Veche - Nu am chef azi [azi nu am chef, dar în viitor...cu siguranţă]

5. What is your bestfriend's theme song?
Vama Veche - Ana [nu o cheama asa, si nu prea e cantecul ei, dar...ma rog!]

6. What is the story of your life?
Vama Veche - Vino să visăm sub apă [da, merge:)]

7. What was high school like?
Abia din toamnă încep, dar winamp-ul spune că...Ţapinarii - Sunt fericit.

8. How can you get ahead in life?
Vama Veche - Zmeul [hm...nu ştiu ce să zic]

9. What is the best thing about your friends?
Vama Veche - Cântec prost [încep să nu se mai potrivească cântecele cu întrebările:)]

10. What is in store for this weekend?
Vama Veche - Vara asta [se potriveşte iar:D]

11. What song describes you?
Vama Veche- Buze blonde [nu comentez]

12. To describe your grandparents?
Vama Veche - Vama Veche [se potriveşte:-? oare?]

13. How is your life going?
Vama - Scrisoare catre Fat-Frumos [hm!]

14. What song will they play at your funeral?
Vama Veche - V.S.T [îmi convine, e unul din cântecele mele preferate:)]

15. How does the world see you?
Vama Veche - Omul plajei [hell yeah! îmi convine de minune]

16. Will you have a happy life?
Vama - Alt oras [da, când voi pleca din Deva sau când se va schimba, voi avea o viaţă fericită]

17. What do your friends really think of you?
Vama Veche - Primăvara [??:)]

18. Do people secretly lust after you?
Vama Veche - La radio [huh?]

19. How can I make myself happy?
Vama Veche - Iubeşte [perfect de acord]

20. What should you do with your life?
Vama Veche - Calul din Marlboro [asta a fost aşa, de sfârşit:)]

În concluzie, Irinuşo, dacă îmi citeşti blogul, ia leapşa. Neapărat!:).

Toamnă [sau schimbare]

miercuri, august 26

| | | 0 comentarii
"Nu vreau să mă schimb, pentru că nu ştiu cum să mă schimb. M-am obişnuit cu mine însumi." Am descoperit întâmplător acest citat din Paulo Coelho şi mi-am dat seama că într-un fel mă defineşte. Fiindcă sunt foarte încăpăţânată şi de neschimbat. Dar am o latura a mea dornică să preia fiecare rază de soare, fiecare val, fiecare cântec, fiecare moment din viaţa mea, să-l prelucreze şi, ca rezultat final, să mă schimbe. Aşa cum m-a schimbat moartea bunicului meu, în toamna anului trecut. Şi a trecut deja un an fără el, un an plin de schimbări. Şi am ajuns la concluzia că orice lucru, cât de neînsemnat, mă poate schimba. De la un zâmbet la focul de tabără, la moartea cuiva drag. Acum, când se împlineşte un an, îmi dau seama că încă nu pot conştientiza că el a murit şi nu mai e aici. Aştept în fiecare dimineaţă să aud un claxon şi să-l văd în căruciorul lui, venind de la piaţă şi zâmbind. Şi când îmi dau seama că niciodată nu va mai fi aşa, tremur. Tremur, fiindcă în astfel de momente îţi dai seama cât de efemeră e viaţa asta, şi cum trebuie să traieşti cu adevărat fiecare clipă, să iei din fiecare moment ce e mai frumos şi să îţi construieşti un caracter. Hotărât, încăpăţânat, vesel, trist, realist, visător, credincios, să fie puţin din toate, să fie aproape de desăvârşire. Schimbările astea sunt benefice pentru mine, mă ajută să îmi consolidez caracterul, să îmi dau seama ce e bun în el, ce nu e bun să încerc să transform, ca să fiu mai blândă, mai iertătoare. Ca să mă pot mântui. Ca să nu mai simt la moartea cuiva drag că nu o să-l mai revăd niciodată. Fiindcă o să îl mai revăd cu siguranţă, dacă sunt aşa cum ar trebui să fiu. Dar...întrebarea vine: cum ar trebui să fiu? Ce este acest "eu însumi"? Sau acest "aproape de desăvârşire"? Ştiu că scriu non-sensuri, sau că mă contrazic, sau că nu am coerenţă în gânduri. Dar sunt plină de întrebări, ca o mare mirare ce se încăpăţânează să răzbată din marea de oameni şi să atingă sus de tot cerul. "Eu însumi" ar trebui să fie acum vesel sau trist? "Eu însumi" iubeşte mai mult marea sau muntele? Şi ce e mai greu, fiindcă "eu însumi" îl pot egala cu o cercetaşă veselă, plină de viaţă şi credincioasă, dar "aproape de desăvârşire" cum mai e? Devine complicat:). Şi afară e soare şi cer senin, chiar dacă vine cu paşi repezi toamna. Nu mai scriu coerent. Fiindcă vreau să îmbrăţişez totul deodată şi să potolesc toate mirările din mine cu muulte răspunsuri. Vreau să ştiu totul deodată. Să scriu despre toamnă şi să râd, în timp ce ascult Vama Veche şi mă schimb sub soare. Vreau să cresc şi să rămân în acelaşi timp un copil. Vreau să găsesc acest "eu însumi aproape de desăvârşire" şi să fiu fericită. Şi într-o zi o să pot face toate aceste lucruri, pentru că nu am primit eşarfa de lider degeaba. Şi într-o zi o să schimb lumea, o să îmi realizez visele şi o să fiu în Rai. Şi atunci voi fi definitiv schimbată.
Dar până atunci, lupt cu încăpăţânare pentru tot ce e al meu, pentru ce vreau să fie, pentru vise şi speranţe, pentru Dumnezeu. Şi-mi pun sufletul pe hârtie [sau computer], ca să ştiţi şi voi că, deşi e un suflet incoerent şi nebun, care se zbuciumă şi visează exagerat de mult, e un suflet plin de dragoste, de credinţă, de speranţe şi poveşti, de cântece şi prietenii. E un suflet cercetaş, un suflet cuminte şi neastâmpărat în acelaşi timp. E un suflet de copil, necuprins, care se bucură deplin doar când e în valurile mării, lăsat să se usuce la soare, sau pe potecile muntelui, legănându-se în vânt. E un suflet fericit deplin doar când stă în tăcerea bisericii şi se împărtăşeşte. E un suflet colorat, care cântă la chitară şi spune poezii de Eminescu sau citeşte o carte. E sufletul meu. Şi sunt mândră de el. Pentru că iubeşte tot ce e frumos, pentru că se schimbă când cineva drag îi zâmbeşte sau când Dumnezeu îi ia în Cer un bunic. Pentru că nu îi pasă că vine toamna, ci cântă în continuare că vrea la mare sau că îi e dor de Padiş. Pentru că e un suflet care ştie să se bucure de viaţă. Pentru că e fericit.

Luna în cascade

luni, august 17

| | | 0 comentarii
http://www.trilulilu.ro/sobypunk/594cdf3bb9ca78

Aş fi vrut să fiu
Nici eu nu mai ştiu
Aş fi vrut un munte
Cu plete cărunte
Aş fi vrut o stea,
Nor de peruzea,
Aş fi vrut izvoare
Şi păduri în soare.

Stelele să-mi stea
Lângă tâmpla grea,
Să aud cum cade
Luna în cascade.

Aş fi vrut un vis
Sus în paradis,
Mii de creste albe
Ale mele salbe,
Şi ce-aş mai fi vrut
Să mă fi durut
Când moare un brad
Şi stelele cad.

Stelele să-mi stea
Lângă tâmpla grea,
Să aud cum cade
Luna în cascade.

P.S.: Mi-e dor de serile din Padiş şi de cântecele la chitară în jurul focului. Mi-e dor...
P.P.S: Pentru articolul oficial despre ScoutLand 2009[scris de mine],intraţi pe http://devascouts.blogspot.com/.


Aproape de...ploaie[sau Padiş]

| | | 0 comentarii
În sfârşit, după multe aşteptări, noi, temerarii C.L. Deva, însoţiţi de Alexandra şi Radu, am plecat în ieşirea pregătitoare pentru campul din Padiş. Ieşirea avea loc pe Valea Nandrului, aşa că de dimineaţă[fiindcă cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge, lucru valabil şi pentru Teddi şi Raluca-întârziaţii zilei], am pornit spre Nandru. După ce le-am dat rucsacii grei lui Teddi, Ralucăi si lui Zaha, am plecat cercetăşeşte spre locul de campare, care era situat după un castel[aşa indica fragmentul de hartă primit în autogară]. Am făcut şi câteva opriri, în care am citit documentul primit, şi într-un final am ajuns. Plini de entuziasm, am ridicat corturile, băieţii au făcut vatra, iar eu, Diana şi Andreea am filtrat apa. Apoi, ne-am adunat cu toţii în centrul campului, unde am primit rolurile din jocul "Îngeraşul" şi am început să ne cunoaştem mai bine. Fiindcă începuse ploaia, ne-am mutat în cortul băieţilor, unde am continuat discuţia. După ce ploaia s-a oprit, Maia şi Raluca au început să facă mâncarea, în timp ce eu, Diana şi Andreea construiam masa. Dar s-a iscat o nouă ploaie şi deşi era torenţială, noi am plecat în pădure după lemne ude:). Când ne-am întors, uzi leoarcă, Andreea şi Maia s-au dus dupa lemne în sat, dar nimeni nu a vrut să le dea. Între timp, eu şi Diana am început să facem sandvişuri, căci muream toţi de foame. După o rugăciune personală la Dumnezeu, Alexandra şi Radu s-au hotărât să mergem în "castel", adică în cabana Ocolului Silvic. Acolo, uzi leoarcă, a trebuit să decidem dacă vrem să stăm sau nu. Chiar dacă am fost singura care a spus printre lacrimi că vrea acasă, până la urmă ne-am liniştit cu toţii şi l-am aşteptat pe nenea Uţu, care fiind crâsnicul tatei în Josani, nu mi-a adus doar haine uscate, ci a făcut rost şi de lemne, aici ajutându-mă şi statutul meu de "fata popii din Josani". Între timp, a sosit şi Mircea, iar după ce el s-a întors la Deva, la fel de indignat ca şi mine de situaţia în care ne aflam, a sosit tatăl Dianei, care a luat-o acasă. După ce şi ei au plecat, am făcut focul, am pus bocancii şi hainele la uscat şi am mâncat din "ciorba-minune" a Maiei. Chiar dacă ochii "ne picau în gură" de somn, eu, Teddi şi Zaha am încercat să descifrăm documentul proaspăt-găsit, dar am adormit ca nişte bebeluşi.
A doua zi a fost mult mai frumoasă. Ajutată de Alexandra şi Radu, am reuşit să dezleg cele 2 documente care, ca şi în Cireşarii, erau legate unul de altul prin acelaşi nr de rânduri. Mesajul aflat era acesta: "Unul din cele mai bune locuri pentru a ascunde ceva ce nu ai vrea să fie găsit decât de cei curajoşi şi care îşi doresc acel lucru cu adevărat este în foc". După micul dejun[griş cu cocoloaşe:)], am primit un indiciu["La coroana tre' să ajungi, harta de vrei să o întregeşti, dar până acolo drumul e lung şi nu ştiu dacă ai să reuşeşti. Mergi pe drum tot înainte, râul în stânga să-l vezi. Tot pe stânga e şi nucul, dar şi mărul plângător. Ai grijă numai să ceri voie de la paznicul de piatra să treci râul cu piciorul, că de nu îl treci înot."] şi am plecat în căutarea comorii. Urmând toate indiciile, am găsit un borcan pe care l-a spart Adi cu o piatră şi în care erau o altă bucată de hartă şi un alt indiciu["Învaţă semnele de pistă şi apoi în grabă mare treci mai-napoi de măr şi nuc, treci iar apa şi 3 porţi, până la cetatea mare. Vezi că undeva-n tufişuri ţi-am lăsat ce ţi-am promis"]. Am învăţat semnele de pistă şi am ajuns la "cetatea mare", trecând râul în braţele lui Teddi şi ale lui Adi:). Acolo am găsit rucsacul cu mâncare şi semnul de pistă care ne trimitea la vatra unde trebuia noi sa stăm. Am ajuns uzi la picioare şi acolo, folosindu-ne de indiciul dezlegat de mine, am început să săpăm în vatră. Am găsit eşarfele luate de Alexandra de la temerarii vechi pentru a fi toţi egali şi eşarfele noi pentru mine şi Zaha. Totodată, erau acolo şi badge-urile. După ce fiecare şi-a ales badge-ul după cum s-a autoevaluat, eu, Andreea şi Zaha am trăit ceva deosebit, prin care trece fiecare cercetaş: am depus promisiunea. A fost cu adevărat emoţionant să rostesc printre lacrimi ceea ce a spus însuşi Baden-Powell. Apoi "naşii" [pentru mine-Maia, pentru Zaha-Alexandra şi pentru Andreea-Raluca] ne-au dat eşarfele şi toţi ne-am salutat cercetăşeşte. Obosiţi şi înfometaţi, am plecat spre cabană, unde am mâncat, am strâns tot, ne-am luat la revedere de la Nandru şi am plecat spre casă cu puţină fericire în suflet, chiar dacă prima zi fusese o adevărată provocare:).
Pot spune că ieşirea aceasta mi-a deschis ochii şi m-a făcut să văd,să aud şi să simt ce e cercetăşia. Aşa că acum pot striga sus şi tare atât "Putem zbura, putem învinge!"[deviza "Acvilelor Prietenoase"], cât şi "Cercetaş! Gata oricând!". Chiar dacă prima zi a fost aproape de ploaie, a doua zi a fost aproape de soare şi de fericire[atât la propriu, cât şi la figurat]. Aşa că... Gata oricând!

Omul plajei

duminică, august 16

| | | 0 comentarii
Da, sunt omul plajei, la fel ca în cântecul de la Vama Veche. Aşa că şi anul acesta mi-am făcut bagajul şi am plecat la mare[a fost primul an singură la mare, căci unui frate de al meu i s-a făcut rău şi m-am dus doar cu prietena mea Anca din Bucureşti şi părinţii ei]. Doar că înainte de mare, am dat o raită prin Bucureşti şi am vizitat Tineretului, minunatul Cişmigiu, unde m-am dat cu bărcuţa şi am încercat să vâslesc[evident, doar am încercat:)], şi am văzut tot centrul: Unirii, Universitate, Piaţa Romană şi am băut un cocktail pe Lipscani[asta doar într-o zi jumate']. Apoi am plecat la mare, la Cap Aurora, unde am avut parte de muultă apă, muuult soare şi muuultă distracţie. Doar că în prima zi am avut ghinion la fel de mult: am aflat că ai mei nu mai vin, am ajuns acolo şi nu am primit camera de hotel decât după 3 ore şi am fost anunţaţi că băieţelul celor de dinainte făcuse caca pe balcon:), restaurantul s-a deschis cu o oră mai târziu decât de obicei, am dat cu capul de 2 umbrele etc:). Dar apoi am mers la plaja, am plonjat în apă şi am îmbrăţişat-o cu tot dorul adunat în mine şi m-am simţit grozav: liberă, fericită, copilă. Şi aşa am continuat în fiecare zi: răsărit pe care nu îl prindeam:), plajă, gogoşi, iar plajă, apă multă, băieţi drăguţi, prânz, somn, plajă, apă:), baclavale, cină şi plimbare. A fost superb. Îmi amintesc perfect chipul băiatului blond lângă care înotam:), glumele mele şi ale Ancăi[pui prăjit, hai în laaarg! că e fooaarte mare apa!], săritul peste valuri, rostogolirile în apă, înotul, fiecare râset, fiecare privire, fiecare cuvânt, pentru că a fost un timp perfect. Căci de ce ai nevoie, decât de mare, soare şi prietenie? Aşa că la despărţirea de mare m-au podidit lacrimile şi am îmbrăţişat-o iar, ca să îi simt atingerea încă un an de dor, şi am plecat spre Bucureşti.
Revenind în oraşul mare şi zgomotos, am mai vizitat într-o zi Herăstrăul, Bucureşti Mall[unde am mâncat de la KFC...yummy] şi Plaza, apoi m-am pregătit de plecare, şi a doua zi, m-am urcat în tren şi dusă am fost, lăsându-mi în urmă cele mai bune prietene, pe care le iubesc la fel de mult: Anca şi marea. Cu marea-n suflet şi cu scoica mea, am revenit în micul meu orăşel şi am început să mă pregătesc pentru camp, dorind să-mi fac un nou prieten bun: muntele.:) Şi pentru a descrie în câteva imagini prietenia mea strânsă cu marea şi cu Anca, puteţi privi aici.
Ne revedem în următorul post, care va fi despre mica ieşire cercetăşească pe Valea Nandrului. Până atunci...somn uşor!:)