Suflet deschis

Am început să mă obişnuiesc cu zâmbetul tău. Ceea ce nu e bine deloc. Nu e bine să te obişnuieşti cu zâmbetul cuiva atunci când el nu e obişnuit cu zâmbetul tău. Dar mi-ai devenit necesar, fiindcă fără tine poate nu aş mai fi zi de zi atât de fericită. Te văd trecând alături de ea, râzând, ţinându-vă de mână, şi îmi pare rău. Nu, nu îmi pare rău că nu sunt eu cea care te ţine de mână. Îmi pare rău că nu am şi eu pe cineva care să zâmbească numai pentru mine, care să mă ţină doar pe mine de mână, pe cineva pe care să îl îmbrăţişez când vreau şi cu care să mă bat când vreau. Cineva care să mă facă să râd oricând, să cânte alături de mine, cineva cu care să mă plimb nebună pe străzile îngheţate. Şi mă uit la zâmbetul tău, şi văd că m-am obişnuit cu el şi mă contrazic pe mine însumi, şoptind încet: "Ce frumos ar fi să mă plimb eu cu el!". Da, uneori mă doare că nu eşti prinţul meu. Fiindcă eşti exact ca un prinţ din poveşti. De ce a trebuit să mă obişnuiesc cu zâmbetul tău de prinţ? Of, ieşi odată din inima mea! Ieşi, fugi, nu lăsa nimic în urmă...de fapt, lasă-mi zâmbetul tău, fiindcă fără el nu pot trăi. Ai terminat să mă gâdili? Bine, atunci poţi pleca. Nu mă mai înnebuni, lasă-mă să îmi aştept tăcută prinţul. Fiindcă există un prinţ şi pentru mine. Dar tu îmi dai multe bătăi de cap. Şi nu pot să te scot din suflet atât de uşor cum te-am lăsat să intri. Eşti, totuşi, un prinţ şi îmi place să mă ştiu îndrăgostită de zâmbetul unui prinţ. Dar acum a sosit timpul să încerc să te las prinţesei tale şi să îmi caut sufletul-pereche. Însă zâmbetul, zâmbetul tău...ai început să păşeşti încetişor spre lumea din afara sufletului meu. Aş fi vrut să fugi, ca să nu te pot opri. Dar aşa, păşind încet şi zâmbind, mi-e greu să te las să pleci. Aşa că ţi-am oprit drumul. Mai vreau să fii prinţ şi pentru mine, măcar puţin. Apoi, îmi voi lăsa sufletul deschis...ca un mare zâmbet.