Cântec despre suflet

Seara se lăsase peste sufletul meu. Visam în tăcere că vei veni, că mă vei îmbrățișa și îmi vei spune că mă iubești. Și fredonam încetișor vechiul nostru cântec. Mă întrebam dacă îl mai știi, dacă și pe tine te surprinde seara privind stelele și cântând...Dar nu! Probabil că deja m-ai uitat, probabil că acum îi cânți altei fete la pian, și probabil că melodia noastră a devenit doar o partitură uitată pe un pian vechi și dezacordat al unei iubiri fără speranță. Îți mai amintești oare seara aceea? În care am compus simfonia dragostei noastre...Am privit cerul în tăcere, ne-am luat de mână și am dansat. Și dansul ni se părea cel mai normal mod de a ne contopi sufletele, când de fapt să dansezi în lumina lunii, într-o seară înzăpezită, era cel mai nebunesc lucru pe care îl puteam face. Eram nebuni, dragul meu...Eram nebuni de fericire! Acum poți spune că ești fericit?

Și nu ne era frică niciodată. Fiindcă știam amândoi foarte bine că dacă vom cânta, ne vom iubi mereu. Și cântecul nostru nu era despre răutatea acestei lumi. Era despre iubire, credință, speranță. Era un cântec simplu, despre suflet, fiindcă noi, împreună, eram fericiți și eram o singură inimă. Dar, într-o zi, tu ți-ai uitat partitura. Și cântecul a sunat pentru prima oară fals. Iar noi ne-am împiedicat pentru prima oară în timpul valsului și așa ni s-au despărțit sufletele. Al meu încă te așteaptă. Fiindcă am un suflet încăpățânat, care te iubește foarte mult. Și care te așteaptă noaptea sub stele, crezând că dansul lunii te va aduce înapoi. Tu...mă mai aștepți?

Știi, la începutul iubirii noastre, am cumpărat amândoi un bilet spre infinit. Ne-am promis unul altuia că va fi biletul spre fericire, că vom alerga împreună spre orizont și vom privi cum stelele se nasc, doar fiindcă noi ne iubim. Și la jumătatea drumului, tu ai fost doborât de cerul prea albastru, mult mai albastru decât ochii tăi. Am încercat să te încurajez, să te strâng tare în brațe și să îți spun că totul va fi bine, că vom ajunge la marginea orizontului și vom zbura. Dar nu m-ai crezut, și m-ai lăsat singură pe drumul spre fericire, fiindcă ai alergat într-un suflet spre acasă, uitând că acasă este locul unde suntem noi doi și puțină iubire. Și totuși, am găsit puterea să ridic din nou ochii spre Cer și să îl rog pe Tatăl meu să îmi dea speranță. Așa am ajuns să sper tot mai mult că te vei întoarce într-o zi și vom găsi împreună linia orizontului. Oare vei veni?

Mi-a mai rămas doar valsul nostru. Fiindcă nu poți uita să dansezi. Așa că ies din mine în fiecare noapte și mă iau în brațe și dansez. Luna îmi argintează sufletul și după ce valsez cu amintirea ta frumoasă, intru înapoi în mine și mă simt iar tristă...fiindcă nu știu dacă tu mai vrei să dansezi același vals fantastic cu mine. Așa că spune-mi, dragule, accepți o invitație la vals?

Și adorm mereu cu chipul tău în gând. Te simt lângă mine, întreg, și câteodată sunt sigură că am cântat simfonia iubirii, că am alergat din nou spre infinit, că am privit stelele născându-se pe cerul fericirii...că am dansat din nou același vals magic sub lumina lunii. Chiar ai fost tu?

Poți să știi că te voi aștepta mereu. Că voi fi aici, scriind cântece despre suflet și dansând sub lună. Voi fi mereu gata să te iau de mână și să zburăm. Te voi strânge tare la pieptul meu, te voi săruta pe frunte și vei ști că te iubesc. Și dacă vreodată chiar îți va fi dor de mine, poți să mă cauți în vechiul tău pian, în zăpadă sau în lumina lunii. Sau poți fredona cântecul iubirii noastre. Fii sigur că te voi auzi și voi cânta cu tine, privind stelele care se sting fiindcă ne-am despărțit. Dragule, hai să cântăm un vals despre suflet! Vrei să mă iubești?