Cord deschis

Mi-am deschis sufletul sub ochii unui cer în prag de furtună. Și vântul necontenit mi-a surprins visele întinse sub stele și mi le-a furat. Am rămas despuiată de speranță, doar cu o biată inimă strigând după ajutor, chemându-ți numele mereu. Dar nu mai ești eroul meu…Cel puțin nu în noaptea asta.

Oare ai idee cât de mult îmi lipsești?

Cerul a început să râdă de mine când m-a văzut lipsită de vise. Și nu am putut să râd înapoi. Nu am putut, fiindcă fără vise nu mai sunt nimic. Așa că mi-am cuprins genunchii cu mâinile și am rămas singură în mijlocul unei străzi cenușii. Simgurătatea doare. Doare exact în mijlocul pieptului, și se adună într-un nod pe care nu ai cum să îl scoți afară din tine și să-l strivești cu tălpile care, apropos, nici nu mai pot călca bine. Nodul dureros se extinde, nu rămâne doar în piept. Și mă dor toate, mă doare singurătatea, mă doare iubirea…Am nevoie de zăpadă…

Vino și strânge-mă in brațe! Oh, am uitat, e imposibil…

Cerul a râs destul de mine și cred că acum vrea să mă facă iar fericită. Așa că a trimis mii de fulgi albi spre mine, ca să îmi cicatrizeze rănile și să îmi aducă alte vise. Dar zăpada care se așterne e o zăpadă murdară în esența ei. Fiindcă nu îmi aduce vise noi, ci fragmente din vechile mele speranțe. Și praful acesta de stele, de iluzii prea îndepărtate, se așterne încetișor peste mine și mă învăluie într-o haină albă, argintată de lacrimi. Da, odată cu dansul fulgilor, am început și eu să plâng. Cu lacrimi mari, sărate, cât să creeze o mare albastră între noi. Să mă plimb pe o plajă pustie, ninsă, și să știu că pe țărmul celălalt și tu faci același lucru. Dar o mare nu se poate naște din lacrimi de iubire. Așa că mă strâng mai tare în brațe, îmi iau și sufletul înapoi în mine și tac…

Vreau să-mi vezi lacrimile acum, cât de frumos se preling lângă zâmbetul meu veșnic.

Tăcerea s-a prelungit la infinit. Încă ningi peste mine, dragul meu. Dar rănile nu vor să se cicatrizeze, iar inima nu vrea să te uite. Parcă are voința ei proprie și nu mă pot împotrivi vrerii ei. Așa că mă ridic și încerc să zbor din nou spre cer, ca să îmi recapăt visele. Dar nu pot zbura numai cu o aripă…Cealaltă mi s-a rupt atunci când ai plecat. Oare îți mai amintești cum am ajuns până la marginea curcubeului și am privit cum se naște steaua noastră? Acum am căzut de acolo, fiindcă nu mai suntem împreună. Unde ești?

Am nevoie să mă ții de mână și să îmi spui că totul va fi bine. Poți să faci asta?

Ninsoarea a încetat. Vântul s-a domolit, și-a cerut iertare și mi-a adus visele înapoi. Așa că am cusut repede un buzunar sufletului meu și am prins bine visele înăuntru, ca să nu mi le mai poată fura nimeni. Am vrut să pun acolo și iubirea mea, și partitura de la valsul nostru, chiar și singura noastră îmbrățișare. Dar mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să mă agăț de o nălucă, deși inima îmi strigă din răsputeri să o las liberă, să continui operația pe cord deschis. Însă nu mai pot să o văd cum se zbate și la fiecare pompare de sânge mi te trimire în vene și mă inundă cu prezența ta. O să mă decuplez de la perfuzia de imaginație, o să cos pe inimă chipul tău și o să te închid acolo. O să îți dau voie să mă sâcâi doar atunci când vreau eu să îmi reamintesc de tine, să îmi fie dor doar când vreau eu să-mi fie. Să te scot din gândurile mele și să îți interzic să mai alergi nestingherit prin venele mele. Încetul cu încetul, durerea o să se aline. Dar mi-e greu să te uit. Cum să te las să pleci, când vreau să stai aici și să ne plimbăm împreună?

Vreau să dansăm seara asta sub lumina lunii…

Aș vrea să ascult din nou cântecul nostru. Dar oare avem un cântec al nostru? Inima, zbătându-se în continuare, îmi răspunde că eu l-am compus și că trebuie să mi-l reamintesc. Așa că m-am așezat în fața unui pian și melodia a început să curgă de la sine. Și atunci mi-am dat seama…Pot să termin operația pe cord deschis, să cos toate visele de un colțișor al sufletului meu, pot să fac orice. Inima mea va continua să zâmbească, iar tu vei fi mereu lângă mine, cu mine, chiar dacă ești departe. Fiindcă așa a fost să fie, fiindcă așa a vrut Dumnezeu. Și nu ne putem împotrivi Voii Sale, nu ne putem obliga inimile să nu mai iubească. Suntem oameni și asta ne e menirea: să iubim. Chiar dacă uneori ne greu, chiar dacă suntem despărțiți de munți de obstacole. Așa că o să îmi lepăd singurătatea, o să îmi strâng visele și o să încerc să ajung la tine. O să putem zbura împreună și o să fim fericiți.

Vrei să mă iubești?