Feţi-Frumoşi...adevăraţi, falşi sau imitaţii

Mai ştiţi cât de mult doream săptămâna trecută o ploaie nebună, care să mă cureţe de toată răutatea? Ei bine, era vorba nu atât de o ploaie reală, cât de una metaforică, o ploaie, eventual, de lacrimi, de credinţă, de iubire revărsată. Totuşi, a venit însoţită de o furtună neîntreruptă afară şi de o împărtăşanie cu adevărat vindecătoare, aşa că acum pot spune că mă simt fericită. Am tot ce îmi doresc [mbine, aproape tot, mai lipseşte Făt-Frumos:)], şi, chiar dacă mâine dau test la informatică şi eu nu am repetat încă nimic, nu mă pot gândi decât la Praga, la capitala minunată, la tărâmul făgăduinţei, către care voi pleca joi seara. De aceea, m-am decis să mai scriu azi puţin pe blog, fiindcă mâine după-amiază am curs de supravieţuire la cercetaşi, iar marţi şi miercuri fac bagaje, cumpărături etc. Aşa că vă doresc o săptămână frumoasă şi, după ce mă întorc de la Praga, vă voi povesti cât de frumos a fost!
Subiectul pe care îl voi aborda astăzi e unul destul de delicat, şi anume primele iubiri. Ştim cu toţii cât de frumoase ni se par, cât de mult aşteptăm să le trăim şi după ce ai impresia că l-ai găsit pe prinţul viselor tale, ţac-pac vezi că nu e decât o imitaţie ieftină şi brusc îţi cade cerul în cap. Totul începe cu fluturaşii aceia mulţi, mulţi, care se aştern peste sufletul tău, acoperind aşa-zisa iubire şi încălzind-o. Urmează toate sentimentele acelea atât de curate şi uşoare, care parcă vin din altă lume şi te fac să uiţi de tine, de tot ce ai clădit cu multă greutate, de speranţele pe care le aveai şi te fac să te arunci orbeşte într-o relaţie care pare minunată şi fără niciun cusur. Şi starea aceasta persistă câteva săptămâni, poate chiar luni, şi, deodată, constaţi că ai devenit gelos, posesiv, că ţi-e mult prea dor de cel de care te-ai îndrăgostit şi care nu mai e acelaşi, că vrei o schimbare. Aşa că tragi cu dinţii de tot, lupţi să îţi împlineşti propriile dorinţe şi aşteptări de la prima iubire, fără a mai ţine cont şi de celălalt, fiind conştient că şi el face la fel. Astfel, toată dragostea frumoasă începe să se macine, şi se tot roade, se frământă, dospeşte, până când toţi fluturii te părăsesc, iar iubirea rămâne goală, limpede, la fel cum rămâne un lac de munte după ce toate aluviunile s-au depărtat de suprafaţa lui. Şi observi cu stupoare cum dintr-o sumedenie de aşa-zise puncte comune, de îmbrăţişări, săruturi şi vise unite, rămâne o bucăţică tristă de suferinţă, o lacrimă scânteind în lumina adevărului şi atât. Observi cu stupoare că despărţirea e iminentă, aşa că încerci să te rupi cu cât mai mult circ de cel drag ţie, tocmai ca să îi arăţi că ţi-a păsat, că el e vinovat, când, de fapt, eşti unicul vinovat că ţi-ai lăsat sufletul pradă fluturaşilor veniţi din oricare altă parte, dar nu de la Dumnezeu, fiindcă dacă prima iubire L-ar avea ca bază pe Iisus Hristos, ar dăinui până la adânci bătrâneţi. Aşa, constaţi că te-ai maturizat, că prima iubire te-a împins, cu forţa, pe porţile largi ale adolescenţei şi te-a lăsat acolo, cu un gol în suflet şi o cicatrice pe care vrei cu tot dinadinsul să o acoperi cu plasturi, să o tamponezi cu spirt, să o vindeci, ca să scapi de ea cât mai repede.
Problema e că prima iubire rămâne mereu în sufletul tău şi te gândeşti la ea cu nostalgie, încercând să îţi aminteşti doar ce a fost frumos, dar, inevitabil, memoria se lasă cuprinsă în mrejele aducerilor-aminte şi face totul ca să te chinuie, să îţi trimită lacrimi. Dar cum fiecare problemă are o soluţie, şi asta trebuie rezolvată, dar nu oricum, ci cu ajutorul Lui Dumnezeu. El te iartă, Se jertfeşte întreg pentru izbăvirea ta din păcat şi Te ajută, ca un Tată Bun şi Iubitor, să te reîntorci pe drumul către mântuire, cu credinţa fermă că îţi vei găsi sufletul-pereche, cu care vei putea întemeia familia creştină pe care o vrei şi cu care vei avea acea dragoste cu baza Iisus Hristos, dragoste frumoasă, dăinuitoare.
În concluzie, primele iubiri sunt frumoase atât cât ţin şi te ajută să îţi restabileşti priorităţile, chiar să decizi să îţi schimbi radical viaţa, încât să nu mai greşeşti aşa cum ai făcut-o deja. Pentru că prima dată iubim ceea ce avem noi în suflet ca ideal de persoană potrivită nouă, primele iubiri sunt iubiri egoiste. Dar iubirea nu este niciodată egoistă, dimpotrivă, dă totul, fără a cere nimic înapoi, deci primele iubiri nu sunt neapărat reale. De aceea, trebuie să crezi că toată tăria de care eşti capabil că va veni acel suflet-pereche hărăzit ţie de Tatăl, pe care îl vei iubi cu acea dragoste adevărată din Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel şi care te va iubi la fel. Aşa că fiecare dintre noi ar trebui să îşi pună nădejdea în Dumnezeu, să înveţe să iubească şi să îl caute sau să îl aştepte pe acel Făt-Frumos adevărat, alături de care iubirea devine mântuitoare.:)