Cioburi de cer

Am plecat devreme de acasă. Când oraşul încă dormea, un taxi mă purta pe sub cerul senin, atât de senin încât privirea mă durea de la albastru. Soarele răsărise din nou peste iarna căzută în letargie şi aurea ramele ferestrelor. Geamurile erau atât de albastre încât blocurile păreau oglinzi imense, cu cioburi de cer lipite alandala. Şi fiecare mă privea într-un fel ciudat, se uita la mine cu ochii lipsiţi de gene, clipind des şi scurt, ca să nu observ stratul de polistiren ce le cădea peste strălucire, închipuind o ninsoare. Dimineaţa era dură, dură ca o lamă de cuţit şi la fel de scânteietoare. Albastrul mă înconjura de peste tot, până şi ochii taximetristului erau la fel de albaştri ca şi geamurile ce nu mă iertau nicio clipă. Îmi iscodeau drumul şi toată ziua le-am simţit undeva în spatele meu, împungându-mă cu reproşuri şi remuşcări, încercând să strige întregului oraş despre durerea pe care o mascam atât de bine. Nu puteam să fac mii de cioburi de albastru să tacă... Dacă albastrul ar fi fost calm, poate aş fi reuşit asta. Însă albastrul prins în sticlă era violent, răzvrătit, dornic de răzbunare, întocmai ca şi mine. Sub toate reacţiile chimice pe care le-aş fi vrut stăpânele minţii mele în acea duminică, clocotea un ceai amar, un ceai de nuci al căror miez e plin de amintiri. Anul trecut, pe vremea aceasta, puteam spune că sunt fericită. Dar cât de inconştientă eram... Nu ningea, la fel ca şi acum, dar nu era niciun ciob de înger care să îmi spună că greşesc.

A trecut un an şi de atunci nu am mai îmbrăţişat pe nimeni. Cel puţin, nu aşa încât braţele să mă doară şi în suflet să se strecoare sentimentul că nu aş vrea ca strânsoarea să mă slăbească vreodată. Şi totuşi, nu mă simt sfârşită. Aş plăti oricât ar cere papa ca o indulgenţă de-a lui să mă facă să uit totul, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi când buzele mele ar fi sărutat doar obrazul bunicii. Geamurile albastre strâng din gene tare de tot şi polistirenul cade, albind ciornele goale, în care reacţiile se amestecă, generând un soi de zahăr pentru ceaiul meu de amintiri. Am mărturisit că îmi pare rău şi ele, cioburi de cer, nu vor să asculte asta. Vor să sufăr, să mă zbat între lacrimi de pocăinţă. Ei bine, am făcut asta destul. De acum, o să mă plimb pe stradă sfidându-le albastrul, strigând în tăcere că am învins, că m-am învins, că nu am nevoie de nicio îmbrăţişare vreodată.

Pe cine încerc să mint aici? A sosit deja noaptea, scaunele roşii de la teatru vor să mă primească şi să îmi fure visele, iar eu, care abia aştept să scap de ele, alerg ca o nebună spre spectacol. Pe lângă mine, pe stradă, trec, liniştite, cupluri. Fără să povestească nimic, se ţin de mână şi, din în când în când, îşi fură câte o sărutare. În restaurante sau magazine, în faţa bisericilor, pe sub copacii plini de muguri îngheţaţi, dragostea e peste tot, sau cel puţin aşa credeam anul trecut. Acum, geamurile albastre, care au coborât genele peste priviri, îmi şoptesc, din somnul lor, că totul e o minciună. Că, de fapt, braţele nu-s pentru îmbrăţişat şi inima nu e pentru iubit. Că fericirea nu e un ciob de cer, gata să mă privească în ochi şi să mă aştepte să urc până la ea, să o consum între două îmbrăţişări şi apoi să mă declar împlinită. Am ajuns la teatru, m-am cuibărit în scaunul meu roşu şi am aşteptat să simt visele cum îmi dispar. Însă, dacă vreau să trăiesc asta, ar trebui să îmi deschid venele şi să înroşesc scaunul şi mai mult, ceea ce mi-e imposibil. Pentru ca să îmi tai tubul de la perfuzia cu iluzii, am nevoie de un fragment de geam albastru. Şi geamurile nu sunt albastre decât în lumina cerului. Când rupi un colţ de ciob, albastrul dispare, se cuibăreşte la tine în vene şi te face să te crezi regele pământului, pentru ca, în secunda următoare, să îţi dai seama că eşti o mare himeră, tânjind după o îmbrăţişare, fie ea şi nesinceră.

M-am trezit în lunea următoare şi cearşafurile mele, albe cândva, erau acum împroşcate cu vise albastre. Spărsesem geamul camerei mele şi îmi tăiasem perfuzia. Dintr-o dată, eram realistă, lucidă până la sânge, şi scăpasem de toate visele inutile. Curgea tristeţea din mine şi se cernea sub lumina mult prea albă. Afară, ningea din nou, iar geamurile nu mai erau albastre. Eu, însă, devenisem la fel de tăioasă ca şi un ciob de cer... aruncată departe de tine, izgonită din raiul îmbrăţişării tale mincinoase.