Lumea de astăzi nu mai ţine cont de nicio regulă. Normele după care imperiile s-au condus de-a lungul mileniilor nu mai sunt recunoscute ca fiind o limitare. Tehnologia, ritmul alert al vieţii zilnice au făcut din omul frumos un om al modernului, fără niciun Dumnezeu, a cărui existenţă e prea aglomerată pentru dragostea adevărată. Însă, în vâltoarea în care sentimentele sunt aruncate şi învârtite ca într-o centrifugă distrugătoare de vise, există suflete care mai cred în iubire. Şi, de cele mai multe ori, dragostea lor infinită se loveşte de ziduri prea groase pentru a le sparge şi prea înalte pentru a le sări. Aceste ziduri sunt ridicate din principii lumeşti, din orgolii înrădăcinate din moşi-strămoşi, din diferenţe ce par imposibil de depăşit. Dar ce e imposibil atunci când dragostea ţi-e ocrotită de Dumnezeu?
Iubirea imposibilă nu există, de fapt. Iubirea nu poate fi constrânsă de nişte dogme interpretate diferit, de modul diametral opus de a-L percepe pe Dumnezeu, pentru că El, mai presus de toate atributele sale, este Iubire. Diferenţele stabilite de oameni echivalează cu efemeritatea trupului fiinţei în faţa Instanţei Supreme. Doar pentru că ortodoxia recunoaşte Tradiţia şi, spre exemplu, neo-protestantismul nu, nu înseamnă că iubirea între două suflete aparţinând acestor culte diferite trebuie interzisă din faşă.
Sunt convinsă că Dumnezeu nu ar opri vreodată iubirea adevărată de la împlinirea sa, împiedicat fiind de o normă enunţată de un slujitor al Său. Astfel, iubirea interzisă de biserică în instituţionalitatea sa, lumească, bineînţeles, nu ar trebui să existe. Şi totuşi, în familiile a căror viaţă este apropiată de Dumnezeu, părinţii încă le interzic copiilor să iubească, invocând un motiv care, cred eu, se dărâmă într-o secundă în faţa Unicului Judecător: "Nu se poate, e din altă religie". Şi dacă sunt suflete pereche, dacă iubirea lor trebuia să conducă la mântuirea amândurora şi, prin interzicerea ei, fiecare o va lua pe o cale greşită, îndepărtându-se de Dumnezeu, în loc să refuze legile omeneşti? Păcatul acesta e mai grav decât o diferenţă de principii peste care amândoi decid să treacă. Şi atunci, de ce societatea de astăzi, care se autoproclamă protectoare a iubirii şi propovăduitoare a libertăţii, privează sufletele rămase curate după invazia mizeriei tehnologice de iubirea mântuitoare?
Cu alte cuvinte, iubirea adevărată ar trebui să nu se împiedice de limite umane, ci să caute să le depăşească, să se întindă pe tot cuprinsul lumii, până la infinit, pentru că interzicerea iubirii e un păcat mai greu decât împlinirea ei mai presus de legile firii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu