Miros de brad şi iubire de zmei

Miroase puternic a brad. Începe să se usuce cu tot cu globurile în el... Când eram mică, mi-era teamă să nu se usuce atât de tare, încât să se încovoaie sub greutatea îngeraşilor şi să se prăbuşească peste lumea mea de jucării. Atunci, demult, după lupte seculare, prinţesa era salvată din braţele zemului şi sărutată uşor pe frunte. Ea afişa un zâmbet ce mi se părea sincer, credeam cu tărie că e fericită. Când am crescut, am învăţat că, uneori, prinţesa vrea să rămână cu zmeul. Sau că prinţul nu o va salva niciodată. Că zmeul poate fi tristeţe sau o stare de dor, că prinţul se lasă aşteptat îndelungă vreme, că nu am nicio certitudine a existenţei fericirii. Mi se pare, în noaptea aceasta, că zâmbetul prinţesei era fals de multe ori şi că povestea nu avea, de fapt, un final fericit. Poate sunt prea pesimistă... Nu neg existenţa basmelor atât de frumoase, în care fericirea radiază din fiecare vorbă bună. Doar că acum aş prefera o poveste care să mă doară... Mica Sirenă sau Lacul Lebedelor... Să iubesc până când iubirea mă face să sângerez. Să vreau să fiu luată în braţe şi să nu fie nimeni aici, în afară de mine şi tăcerea mea grea. Cred că poveştile în care nu mă simt prinţesă sunt cele care mi se potrivesc. Poveştile în care ea suferă în tăcere, afişând un zâmbet atât de frumos...

Mirosul de brad se stinge încet, lângă mine. Cu fiecare ac ce cade dintre globurile colorate, mai cade o fărâmă din tristeţea mea. Poate că atunci când părinţii mei vor scoate bradul afară, voi avea un zâmbet mare, fericit, de prinţesă din poveşti. De prinţesă din poveşti care s-a obişnuit cu braţele zmeului sau cu privirea lui şi nu vrea să plece de lângă el. De prinţesă care s-a îndrăgostit de zmeu, de cel care o face să sufere, şi vrea să fie salvarea lui... Păcat că nu poate face asta. Prinţesele nu au puteri magice...

Aşa că, dragul meu zmeu, o să rămân. O să rămân lângă tine, oricât ai vrea să mă goneşti, oricât m-ai urî. Până când brazii nu vor mai fi ninşi, până când prinţesele din vechile mele poveşti nu vor mai zâmbi fals, până când tristeţea va dispărea complet, ac cu ac, din sufletul meu. Zmeule iubit doar de mine, nu te voi părăsi niciodată... Nu îţi voi da drumul în apa rece a oceanului din lume... O să cutreierăm împreună codrii de brad şi o să prindem globuri colorate, ca să ne înveselim, printre răşină şi, apoi, o să dărâmăm brazii peste lumile de jucării ale fetiţelor cuminţi, ca să nu mai creadă că fericirea se găseşte doar în sărutul pe frunte al unui prinţ. Ca să fie pregătite pentru prima dezamăgire... şi anume că primul sărut nu e unul pe frunte, ci unul pe buze, nins şi el, dar nu purtător de fericire. Ca să ştie că zmeii pot deveni prinţi şi prinţii pot fi mai răi şi mai necruţători decât toţi zmeii din lume. Ca să înveţe să iubească cinstit, sincer, fără minciunile învelite în coperţi de basme cu final fericit.