În deciziile luate cu toată inima, nu am simţit niciodată vreo urmă de minciună. Am fost lucidă până la sânge şi sinceră până la os. Atât de tare a durut mereu să mă hotărăsc. Am pierdut, am pierdut de multe ori oameni care puteau să îmi rămână alături, am ucis poveşti în faşă, am lăsat să-mi alunece printre degete suflete pe care puteam să le ţin mai aproape de mine. Din simplă sinceritate faţă de sufletul meu. Aşa s-a întâmplat şi acum. Am lăsat verii ce era al verii. Cu regretul înnodându-se în gât şi o urmă de lamă tăioasă, sinceră, în privire, cu un ton repezit şi emoţionat, am rupt o punte între două suflete. Şi aşa era destul de slabă: de aceea mi-a fost atât de uşor să o destram.
Mi-a venit mereu greu să îmi încep toamna. Încă nu sunt convinsă că e aici. Până nu o să ies afară cu o eşarfă care să-mi ascundă zâmbetul inexpresiv înfăşurată-n jurul gâtului şi cu umbrela ascunsă-n geantă, nu voi crede pe deplin că a început toamna. Soarele străluceşte prea tare, pisicile nu miaună să intre în casă, iar eu încă am resemnarea sfârşitului de vară întipărită în privire. Aş vrea să mă părăsească furtunile, sleită de puteri, ca să biciuie geamurile caselor, să bată-n sufletele altor visători. Oricum, începutul acesta de toamnă m-a secat. Nodul din gât a strâns şi lacrimile şi nu mai am ce să plâng. Poate nu mai am pentru ce să plâng, nici eu nu îmi dau seama prea bine. Cert e că tuşesc. Tuşesc ca să te dau afară din plămâni, fiindcă te-am respirat îndelung. Tu nu eşti dintre punţile uşor de sfărâmat. Tu eşti în miezul fiinţei mele, cu privirea ta căpruie în palma mea şi mâna ta odihnită în jurul meu. Şi acum plec. Uită-te la părul ce-mi flutură în vântul acesta călduţ de septembrie, fotografiază-mi râsul sincer şi ochii ce-ţi spun, tacit, că te iubesc. Şi păstrează-mă în amintire. Pentru că eu plec. Nodul de rămas-bun mă doare prea tare, poate pentru că ascunde şi ultimele tale cuvinte acolo, minciuni înghiţite de prea multă vreme şi naivităţi trăite la extrem. Toamna ne va uita. Va veni un alt 18, de octombrie, şi vom realiza din nou că nu putem să stăm drepţi în faţa ploilor unul fără celălalt. Dar eu nu mă voi mai întoarce. Aşa, doborâtă de-o despărţire prea grea, dărâmată de iluzii prea înalte şi de îmbrăţişări fugare, voi zăcea la marginea drumului nostru. Poate toamna te va învăţa ceea ce iarna, primăvara sau vara nu au reuşit să-ţi aşeze în suflet. Şi poate vei avea curajul să vii şi să mă ridici. Poate nu. Şi-atunci voi tuşi în continuare, înecându-mă cu toamna propriei mele iubiri.
P.S.: a 300-a postare pe blog. 300 de emoţii, de sentimente trăite la intensitate maximă, de hohote de râs nestăvilite, de lacrimi curgând şiroi, de zboruri frânte, de căderi înalte, de matematici îndrăgostite, de filozofii târzii, de doruri aprinse şi iluzii stinse-n depărtări, 300 de fragmente de timp, 300 de chipuri diferite, aceeaşi iubire...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu