Statornicie

În concertul răsunător al clopotelor, ale căror unde sonore se ciocnesc de pereţii cerului şi se-ntorc cu un fragment din oscilaţiile tăcute şi sfinte de dincolo de nori, în trandafirii care au început să se usuce în grădinile vecine, plecându-şi capetele resemnate sub povara toamnei, în plânsul înghiţit cu resemnare al unei prietene dragi, în îmbrăţişarea dureroasă şi mult prea scurtă de rămas-bun, în ciocolata prea amăruie înghiţită pe stomacul gol de fluturi şi plin de noduri triste, în privirea obosită şi blândă a mamei ce-ar vrea să-mi ştie durerea, în fiecare fragment legat de-un altul cu un fir de poveste, mult prea tensionat de forţele sufleteşti ca să nu se rupă, zace o parte din mine. În fiecare vânare de vânt, în fiecare început de zbor, în fiecare lacrimă împărtăşită, în fiecare hohot de râs înţeles doar de prieteni, în fiecare cuvânt frumos ce mi-a fost adresat de oscilatoarele armonice omeneşti cu care rezonez, în fiecare gest făcut de cei apropiaţi inimii mele doar pentru a-mi creiona un zâmbet în butoiul cu melancolie în care alunecam... m-am regăsit, încetul cu încetul. În chiar răutăţile rostite ca nişte bolovani prăvăliţi peste cei consideraţi inferiori de fiinţele prea pline de ele însele, în încercările eşuate de a salva prietenii ce nu sunt menite a fi, în conversaţiile purtate sub semnul entuziasmului de a cunoaşte persoana cu care îţi dai seama că ai tot mai multe în comun, în scurtul schimb de replici dintre un profesor drag mie şi fiinţa-mi umilă, în mijlocul unei lecţii complicate de fizică, în rândurile cărţii de care m-am îndrăgostit, în versetele citite în fiecare seară, în rugăciunea înălţată dintre cearşafuri calde şi lacrimi arzânde, în cântecul ascultat până la suprasaturare de prea mult dor şi drag, în dedicaţiile notate de mâini prieteneşti pe cărţi primite-n dar de ziua mea, în fotografiile de când eram copil... acolo m-am refugiat şi de acolo mă străduiesc să mă reconstruiesc. Nu e deloc uşor: ai nevoie de un cuget mult prea puternic, înmulţit cu o voinţă dublată de dragoste neţărmurită, adunat cu nădejde fără sfârşit, ridicate toate la puterea unei smerenii ce nu poate fi cuprinsă în expresii matematice sau fizice... nici măcar în chimia organică. Un zâmbet e compus, mai nou, din prea multă încredere. Dar eu sunt gata să mă dăruiesc, la infinit, celor pe care îi iubesc. Fără raţiune, fără oprelişti, din inimă. Sunt gata din nou să sufăr.