În concertul răsunător al clopotelor, ale căror unde sonore se ciocnesc de pereţii cerului şi se-ntorc cu un fragment din oscilaţiile tăcute şi sfinte de dincolo de nori, în trandafirii care au început să se usuce în grădinile vecine, plecându-şi capetele resemnate sub povara toamnei, în plânsul înghiţit cu resemnare al unei prietene dragi, în îmbrăţişarea dureroasă şi mult prea scurtă de rămas-bun, în ciocolata prea amăruie înghiţită pe stomacul gol de fluturi şi plin de noduri triste, în privirea obosită şi blândă a mamei ce-ar vrea să-mi ştie durerea, în fiecare fragment legat de-un altul cu un fir de poveste, mult prea tensionat de forţele sufleteşti ca să nu se rupă, zace o parte din mine. În fiecare vânare de vânt, în fiecare început de zbor, în fiecare lacrimă împărtăşită, în fiecare hohot de râs înţeles doar de prieteni, în fiecare cuvânt frumos ce mi-a fost adresat de oscilatoarele armonice omeneşti cu care rezonez, în fiecare gest făcut de cei apropiaţi inimii mele doar pentru a-mi creiona un zâmbet în butoiul cu melancolie în care alunecam... m-am regăsit, încetul cu încetul. În chiar răutăţile rostite ca nişte bolovani prăvăliţi peste cei consideraţi inferiori de fiinţele prea pline de ele însele, în încercările eşuate de a salva prietenii ce nu sunt menite a fi, în conversaţiile purtate sub semnul entuziasmului de a cunoaşte persoana cu care îţi dai seama că ai tot mai multe în comun, în scurtul schimb de replici dintre un profesor drag mie şi fiinţa-mi umilă, în mijlocul unei lecţii complicate de fizică, în rândurile cărţii de care m-am îndrăgostit, în versetele citite în fiecare seară, în rugăciunea înălţată dintre cearşafuri calde şi lacrimi arzânde, în cântecul ascultat până la suprasaturare de prea mult dor şi drag, în dedicaţiile notate de mâini prieteneşti pe cărţi primite-n dar de ziua mea, în fotografiile de când eram copil... acolo m-am refugiat şi de acolo mă străduiesc să mă reconstruiesc. Nu e deloc uşor: ai nevoie de un cuget mult prea puternic, înmulţit cu o voinţă dublată de dragoste neţărmurită, adunat cu nădejde fără sfârşit, ridicate toate la puterea unei smerenii ce nu poate fi cuprinsă în expresii matematice sau fizice... nici măcar în chimia organică. Un zâmbet e compus, mai nou, din prea multă încredere. Dar eu sunt gata să mă dăruiesc, la infinit, celor pe care îi iubesc. Fără raţiune, fără oprelişti, din inimă. Sunt gata din nou să sufăr.
"...Sânt o căprioară. Oamenii m-au rănit în inimă, iar în loc de sânge au izvorât lacrimi...
Ceruri milostive, vă spun taina mea: în loc de sânge în inimă, am lacrimi. De aceea plâng pentru toţi cei trişti, pentru toţi cei umiliţi, pentru toţi cei răniţi, pentru toţi cei nebăgaţi în seamă.
A FI este pentru mine acelaşi lucru cu A IUBI. Prin abisuri înfricoşătoare şi prin prăpăstii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru, spre tine, omule bun, spre Tine, Preabunule şi Preagingaşule Doamne!
Ştiţi, căprioara nu poate să urască. Ea poate doar să jelească şi să compătimească. Toate jignirile, toate grosolăniile ea le respinge prin tristeţe şi prin milă.
Mie mi s-a hărăzit: Fii tristeţe şi dragoste. Iar eu cu întreaga mea fiinţă împlinesc soarta mea: mă tânguiesc şi iubesc. Mă tânguiesc prin dragoste şi iubesc prin tânguire. Şi poate fi altfel în lumea asta locuită de oameni?" Sfântul Iustin Popovici, "Căprioara în raiul pierdut"
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!" I Corinteni 13, 4-8.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu