la ceas târziu şi-nsângerat

vrei să dormi. dar nu poţi să dormi, fiindcă te loveşti de gene, te zgârie visul pe sub pleoape, iar în gâtlej ţi se îneacă, în salivă, pruncul unui geamăt. copilul din flori al unui scâncet de dor şi-al unei tresăriri de despărţire răbufneşte pe muchia sufletului tău, aruncându-se în gol. nici nu mai vrei să-l opreşti, ba , mai mult, aştepţi să moară undeva pe fundul apei tulburi ce zace înăuntrul tău, şi ultima lui suflare să limpezească toate frustrările înalte, prea înalte pentru statura ta smerită[mai degrabă, cocoşată sub o iubire-parabolă]. oboseala ţi-a întipărit stihuri pe frunte, pe care ţi-e ruşine să le expui, la fel cum ţi-ar crăpa obrazul dacă ar trebui să arăţi lumii întregi petalele rămase din trandafirul primit de la prima ta iubire. în somnul tău zbuciumat, mângâi perna cu obrazul tău ca şi când ţi-ai odihni tristeţea pe un umăr drag. şi dintre faldurile de cearşaf revărsate peste piciorul tău dezgolit, geme propria-ţi odraslă de dor, pe care ai uitat să o hrăneşti cu promisiunile de seară şi cu ceaiul de nădejdi fără sens. arde o lacrimă în patul răscolit de atâtea gânduri şi frământat de-atâtea îmbrăţişări neterminate. nu mai ştii de ce lupţi. habar nu ai care e cauza pentru care te zabţi neîncetat. apoi, cântecul care-ţi răsună în suflet de-atâta vreme te trezeşte din letargie, îţi calmează copilul de durere şi îţi răspunde, cadenţat, tare, sincer, fără nicio rezervă, crud şi letal: iubire, iubire, iubire.