should I stay or should I go?

lipsă de inspiraţie. cântecele lui Adele nu ajută. nici franceza. nici măcar proiecţiile despre trecut. da, da, proiecţii, fiindcă obişnuiesc să-mi privesc trecutul aşa cum mi-ar plăcea să fi fost. ştiu că greşesc. şi accentele în compunerea despre lectură le-am pus greşit. modul în care zâmbesc e greşit. mă străduiesc să vorbesc cu mine însumi, dar în franceză, ca să mă înţeleg şi mai greu, să mă pot ascunde mai mult de adevăr. dar ce mai e adevăr, unde e minciuna? am vrut să cunosc prea mult din miezul lucrurilor, să percep mai mult decât undele mele sufleteşti pot înţelege. să depăşesc amplitudinea capacităţii mele de rezonanţă cu alte fiinţe şi să mă arunc în neştiut. am crezut că acolo o să găsesc linia fină dintre adevăr şi minciună, poate chiar şi curajul de a mă smulge de sub povara amândurora şi de a trăi aşa, neutru. aş fi fost tentată să spun fără vreun Dumnezeu, dar nu aş putea să merg mai departe fără încrederea, poate prea mare, în iubirea Lui. concluzia la care am ajuns nu se prea potriveşte cu raţionamentul meu, doar dacă aş fi vrut să mă reduc la absurd. să devin un concept ce cunoaşte Adevărul, totuşi. doar că asta înseamnă să recunosc minciuna, să mă căiesc chiar, să lupt împotriva ei cu tot curajul de Prâslea ce-l am în vene. dar oare Prâslea o iubea pe fata cu care s-a însurat? sau se zbătea şi el, ca şi mine, între a fi sincer şi lucid cu el însuşi şi a se amăgi, pe el şi sufletul lângă care i se părea că e aproape? se pare că lipsa de inspiraţie se transformă în curiozitate nestăvilită, creionând întrebări şi reprezentând cu sfinţenie frustrări de copil pierdut. drumul către maturizare îmi aduce a o cădere, în loc de un zbor. şi nici măcar nu am vreo carlingă împrejmuitoare pentru suflet, dacă mă voi prăbuşi, cu siguranţă impactul va zdrobi orice urmă de absurditate din mine. şi poate atunci voi afla cu adevărat ce e adevăr şi ce e minciună, unde-i sinceritatea şi care-i abuzul. poate atunci voi găsi frântura de cuvânt ce îmi mai lipseşte ca să pot termina de scris aripile şi să plec. şi-n frântură, răspunsul la întrebările prea înalte pe care mi le pun. şi-n răspuns, posibilitatea de a oscila mai mult decât îmi permite amplitudinea sufletească la care am fost creată. poate chiar favoarea de a cunoaşte universul în esenţele lui. până atunci, continui să vorbesc în franceză cu mine însumi. şi să mă mint că iubirea e adevărată.

Le problème, c’est que même si tu m’disais « je t’adore » j’te croirais pas ! Je sais plus quand tu joues et quand tu joues pas. J’suis perdue... Attends deux secondes, j’ai pas fini... Dis-moi qu’tu m’aimes... Dis-moi juste que tu m’aimes. Parce que moi j’oserai jamais te l’dire la première, j’aurais trop peur que tu crois qu’c’est un jeu... [Jeux d’enfants, Sophie]