Dragă V.

Aş fi vrut să aştept vreo dată specială, un 4 sau un 18, dar m-am gândit că nici măcar ziua de mâine nu ne e promisă. Ştiu că tu, copil cuminte şi devreme la culcare, eşti deja în lumea viselor în care liceul s-a terminat şi ai "libertate, frate", dar mai ştiu şi că e ora la care inspiraţia se coboară, de undeva din icoana sfântului meu ocrotitor sau, poate, dintr-o stea văzută-n vremuri demult apuse, aşa că m-am decis să îţi scriu, deşi am întârziat aproape trei luni cu partea asta a cadoului tău de tânăr intrat în rândul oamenilor adulţi.

Nu o să încep să descriu aici evoluţia legăturii ce ne uneşte, de la inaugurarea construcţiei podului dintre noi, în urmă cu un an, până la aşezarea ultimilor piloni de încredere şi iertare, care necesită ajustări în fiecare zi. Nu o să încep să consemnez fiecare moment petrecut împreună. Aş putea totuşi aminti ziua-n care, timidă, m-am prezentat pentru prima oară la geamul nostru, cu turtă dulce şi ceai, seara în care ne-am dus la cinema cu Ozana, Andrei, Anca, Luisa şi nu mai ştiu cine şi am râs 2 ore aproape încontinuu la Grown-Ups, prima oară când am vorbit la telefon, atunci când eu eram în tren spre Alba Iulia, îndreptându-mă către UP XII+I, prima oară când am încetat să vorbim, înainte de ziua mea, cadoul frumos pe care l-am primit la 16 ani... ce urmează, nouă ne este bine-cunoscut. Şi blogului, de asemenea. 18 februarie, 1 martie, 8 martie, 18 martie... aprilie cu perioada de acalmie, mai cu întâlniri sub clar de lună, iunie cu chiulit pentru a urca pe Cetate şi a mânca cireşe, sfârşitul şcolii cu încă o perioadă de tăcere, Sfântul Petru, evadările din case la ore târzii, din iulie... Între timp, a început un nou an şcolar. Şi deşi ne-aflăm cu sediul şcolii pe un deal, departe de lume (nu şi de casa mea), ne-am găsit şi anul ăsta un loc al nostru, nu un geam, ci un calorifer, ce-a devenit martor al unor antrenamente demne de Karate Kid şi-al unor mărturisiri lacrimogene, că doar prietenii nu au nicio jenă în a-şi plânge unul altuia lacrimile de supărare, frustrare şi durere sufletească.

Ţin să-ţi spun că niciodată nu am întâlnit o persoană cu care să rezonez sufleteşte mai bine decât cu tine. Sunt o fire prietenoasă, zvăpăiată, care zâmbeşte şi creează uşor legături, iar tu o ştii prea bine, însă prea puţini sunt cei care mi-s cu adevărat apropiaţi, aşezaţi bine în inimă, cu locul lor specific. Fără a dori să lezez pe cineva, îţi voi mărturisi că tu, probabil, ai un atriu întreg. Deşi cred că inima mea adevărată are mai multe cămăruţe decât cea biologică... În orice caz, ai o însemnătate greu de transpus în cuvinte pentru mine şi pentru viaţa mea. Eşti persoana cea mai curată sufleteşte pe care am întâlnit-o, una dintre puţinele care mă determină să mă lupt din răsputeri cu latura rea a fiinţei mele, cu păcatul ce zace-n sufletul meu. Mă motivezi să mă autodepăşesc, să îmi ciuntesc din mândrie şi să îmi plec capul în faţa Lui Dumnezeu, să îmi pară rău atunci când mă supăr din nimicuri, să am răbdare, să iert mai uşor, să-mi cer scuze din adâncul sufletului, să gândesc înainte să spun ceva... M-ai crede dacă ţi-aş spune că zelul cu care lucrez la mate tot de tine mi-a fost transmis? Deşi suntem amândoi nişte pierde-vară de multe ori (apreciază că nu am spus că eşti mai leneş decât mine), reuşim cumva să ne motivăm reciproc. Cu palme, pumni, ameninţări, îmbrăţişări. Cert e că de multe ori funcţionează.

M-ai schimbat. Nici nu-ţi dai seama cât de mult. Chiar am devenit o persoană mai bună decât te-am cunoscut. De fapt, înainte să apari în viaţa mea, ce ştiam eu despre ea? Alături de tine am crescut, alături de tine vreau să cresc în continuare. Vei rămâne mereu cel la care alerg atunci când mi se adună lacrimile în ochi şi au nevoie de un umăr pe care să se verse, cel pe care-l sun în miez de noapte, atunci când am nevoie de ajutor în cruntele mele disperări, cel la care apelez atunci când am nevoie să mă plâng şi să vorbesc în neştire, fără să aştept nimic mai mult decât să fiu ascultată. În fiecare seară mă rog să te ajute Dumnezeu să ajungi un arhitect strălucit, să fii fericit şi... să rămân şi eu într-un colţişor al inimii tale, pentru totdeauna.

Cred că ai realizat deja că îţi doresc tot binele din lume. Şi că, momentan, eşti printre cele mai importante persoane din viaţa mea. De fapt, de ce spun "momentan"? Vei fi MEREU una dintre cele mai importante persoane din viaţa mea. Ar fi inutil să-ţi scriu o urare interminabilă aici, dar voi încerca să-mi restrâng gândurile. Mă rog să fii sănătos şi-n putere ca să te poţi bucura din plin de viaţă, să ai mereu curajul de a-ţi mărturisi credinţa şi de a-ţi urma visele, tăria de a te ridica după fiecare cădere, privind la Cer, puterea de a munci cu toată fiinţa ta pentru a ajunge mereu cât de departe îţi doreşti, inocenţa cu care să te bucuri de lucrurile mărunte, sufletul de copil ca să poţi zâmbi mereu sincer, credinţa mântuitoare, nădejdea întăritoare şi dragostea aceea frumoasă, curată, care desăvârşeşte sufletul şi nu cade în veac! La mulţi ani, cei mai mulţi, cei mai frumoşi (deşi cu mare, foarte mare întârziere)!

Cu dragoste, Petra.

P.S.: A lifetime's not too long to live as friends.

P.P.S: Cu postarea asta, sunt cea mai tare pă bluze-n dungi şi pă urări, nu?:)