Ţin prieteniile cont de distanţă? (sau un fel de-a spune "La mulţi ani!" dragei mele Oana)

Evident că răspunsul e nu. O prietenie adevărată, consolidată pe încredere, sinceritate, posibilitatea de a discuta problemele doar pentru ca mai apoi să poţi râde de ele, curajul de a reduce orice lucru extrem de complicat la cea mai simplă formă a sa şi, dacă nu funcţionează, de a-l înveli într-o gustare delicioasă simultan luată în două oraşe diferite sau o sesiune de plâns la telefon, nu ţine cont de nicio distanţă. Motivul principal? Legătura dintre două suflete nu se constituie pe apropierea fizică (bine, mă refer aici la legătura prietenească, clădită pe dragostea pur agape).

De ce afirm asta? Pentru că mi s-a repetat în ultima vreme că nu e bine să tot vorbesc de "super-prietenii" mei de la distanţă. Că mai important e să mă străduiesc să leg prietenii aici, în mediul situat în imediata mea apropiere. Doar că, în viziunea mea, o prietenie nu e o bârfă spusă într-o pauză, nici una prelungită la un suc, nici o poveste generală despre viaţa ta, nici râsul interminabil şi fără rost. Un prieten e o persoană cu care rezonezi sufleteşte, alături de care simţi că îţi poţi deschide sufletul fără teama că ziua următoare problema ta va deveni următorul motiv de bârfă şi de râs, o persoană care îţi ascultă la nesfârşit aberaţiile şi frustrările şi ale cărei aberaţii şi frustrări le vei asculta şi tu până la capăt, dând chiar replay uneori. Un prieten e un om care ştii că îţi va rămâne aproape (repet, nu neapărat fizic) la bine şi la greu, un om care te va suporta cu toate defectele tale şi îţi va aprecia toate calităţile, într-un mod mai mult sau mai puţin evident. Un prieten e persoana pe care ai curajul să o suni noaptea la două, să o trezeşti, să îi asculţi mai întâi "vorbele de bine", pentru ca mai apoi ea să te sprijine şi să te ridice din abisurile proprii în care ai alunecat. Un prieten e cel care, atunci când vede că viaţa ta o ia într-o direcţie greşită, încearcă mai întâi să tragă un semnal de alarmă, mai apoi te zguduie (ipotetic vorbind sau, cine ştie, chiar fizic) ca să te trezeşti la realitate, după care, dacă vede că nu reuşeşte să te întoarcă din drum, vine cu tine, gata ca la prima clacare să fie acolo pentru tine, ca întotdeauna. Asta numesc eu un prieten. Iar distanţa, oricât de mare ar fi ea, nu are niciun loc în ecuaţia unei prietenii adevărate.

De ce-am ales să vorbesc despre asta? Pentru că, în primul rând, pe lângă cele trei devence foarte dragi mie şi celălalt tare drag, care în curând va deveni timişorean, toţi ceilalţi prieteni apropiaţi ai mei se află la minim 20 de km de Deva, adică la Hunedoara, continuând cu Craiova, Bucureşti, chiar Viena şi un început promiţător de prietenie se conturează în Iaşi şi Brăila. Iar în al doilea rând, pentru că craioveanca mea cea mai dragă, iubită şi scumpă (da, Oana, sunt foaaaaarte dulce acum) tocmai a împlinit 18 ani şi simţeam nevoia să-mi arăt preţuirea faţă de ea şi altfel decât printr-o urare stereotipă. Aşa că, dragă şi de care mi-e dor Oana, sper că ţi-am reamintit cât de importantă eşti pentru mine şi cât de aproape te simt, deşi eşti la aproximativ 250 km depărtare. Urarea nu ţi-o repet aici, a fost spusă la timpul ei, din suflet, ba chiar cu lacrimi în ochi. Voiam doar să-ţi aduc aminte cât de mult te iubesc şi... ei bine... să-ţi scriu din nou LA MULŢI ANI, unul mare cât inima mea, care abia aşteaptă să se emoţioneze când te va aştepta în gară în vacanţa de iarnă!

In the end... a big, tight, bear hug for all my friends from far-away! Miss you quite a lot!:) And don't forget... one gets the other alive!